Discuție:Ioan F. Pop

Articolul Ioan F. Pop trebuie să respecte îndrumările referitoare la biografiile personalităților în viață. Afirmațiile problematice și cele negative, în special cele calomnioase, introduse fără bibliografie sau cu o bibliografie insuficientă trebuie înlăturate pe loc. Regula celor trei reveniri nu se aplică în astfel de înlăturări de text. Inserarea repetată a unor astfel de afirmații se va raporta la pagina de reclamații.

Aprecieri critice

• „Dar atenția autorului se concentrează pe fiziologie, adică pe o egolatrie bicisnică, pe un narcisism decăzut ce ia locul temei cosmice. Limitată, mai întîi, la perimetru orașului, acesta se restrînge apoi la datele unui organism haotic, care (se) poetizează în neștire. (...) Aspirația poetului este spre o «inexistență», care însă nu poate fi atinsă, fiind doar aproximată printr-un și de imagini intermediare, ale ruinei, zdrențelor, bolii, absențelor, închipuirilor. E o «inexistență» încă plină de vestigiile existenței, și tocmai de aceea generatoare de teribilități. (...) Ca un învățăcel al lui Dali sau Max Ernst, poetul descinde nemijlocit în aventura obiectelor, în promiscuitatea relațiilor dintre regnuri, într-un freudism exclamativ” (Gheorghe Grigurcu, revista „România literară”, nr. 48, 4-10 decembrie 1996, p. 5).

• „În aparență, poezia lui Ioan F. Pop nu se refuză înțelesului. În ea găsim un gen ciudat de descriere fenomenologică a golului, generator de anxietăți, a mișcării sunetului abia perceptibil printr-un spațiu închis, privit/auzit de cineva, capabil să perceapă semnele infinitezimale ale unui existent, aproape încremenit, dar în curs de facere. (...) Ca și S. Beckett, Ioan F. Pop alcătuiește într-o manieră proprie un fel de texte pentru nimic (Textes pour rien). (...) În Versurile lui Ioan F. Pop relația dintre eurile multiple ale autorului – investitor de sensuri – și lume pare inversată. În universul său literar, obiectele, lucrurile în general, trebuie să fie acelea care incită gîndirea/vorbirea la auzirea semnificațiilor. Dar aceste refuză să se numească sau dau despre ele doar informații vagi, lăsînt realul vacant de sensuri sau vag locuit de ființă. Rezultatul este cunoașterea zero. (...) Trebuie să recunoaștem că nimeni în literatura română n-a abordat cu atîta originalitate ontologia poeziei cu semnificația zero”. (Romul Munteanu, revista „Luceafărul”, nr. 2, 22 ianuarie 1997, p. 11).

• „În registru solemn, nihilismul european a parcurs acest drum pornind de la Spleen -ul lui Baudelaire. Avangarda i-a adăugat o nervozitate aparte, kafkiană, demolînd piedestalul solemn și împingînd totul în grotesc. Tipologic, orădeanul Ioan F. Pop se află în această descendență, diversificată prin marasm, revelații scîrbite și un acut sentiment al părăsirii și al existenței goale, aleatorii, exercitat într-un univers al neanturilor stilizate, din care ancorele au dispărut și ființa a intrat în derivă. Volumul e dur, monocrom, obsedant ca o pagină din Kafka, și reprezintă, fără îndoială, punctul de maximă extensie a „halucinației de real” la care a ajuns pînă acum poetul. (...) Ian F. Pop alege drama hiperlucidă, extaza rece a percepției întinse nevrotic pînă la insuportabil, ceea ce face ca formula sa poetică să derive mai degrabă din catalogul modernismului tîrziu, crepuscular, decît din broșura sprințară a postmodernismului de ultimă oră. (...) Pentru poetul orădean, poezia chiar întemeiază universul, iar poetul e chiar un demiurg, verbul său urcînd anemic din neant. (...)” (Ștefan Borbély, revista „Poesis”, nr. 1-2, 1997, p. 4).

• „Ioan F. Pop ignoră învățăturile sacre care susțin că în cel mai profund strat al sinelui sîntem bucurie pură, existență radioasă. El configurează cu știință și talent un spațiu terifiant al neputinței semiologice (semiotice), în care impulsurile de direcție contrară se anihilează reciproc, memoria e ineficientă, alienarea s-a înstăpînit, speranța lipsește, eul se dedublează, trecutul și viitorul se intervertesc, prin urmare nici o erupție revelatoare nu poate avea loc. (...) Nu încetezi a te uimi de energia pusă în joc, de ingeniozitatea, prospețimea și plasticitatea imaginilor și totodată de măiestria acelei gîndiri reci care duce la bun sfîrșit o cristalină și perfectă efigie a entropiei, imposibil de gîndit rațional, imaginea coezivă și eclatantă a unui univers în destrămare. Ritual repetat, extaz la îndemînă, fiecare poem te lasă fericit și dornic să primești tot mai mult din drogul liric. Ioan F. Pop este creatorul unui idiom deja recognoscibil, al unei puneri în pagină individualizante, este oficiantul unei rostiri fastuoase, copleșitoare, despre misterul și strălucirea nimicului” (Simona-Grazia Dima, revista „Viața Românească”, nr. 7-8, iulie-august 2001, pp. 247-248).

• „El tematizează actul poetic cu ironie livrescă și luciditate tragică. Marca specifică e un fel de «greață» sartreană de realitate și de literatură. Relațiile dintre realitate și ceea ce «descrie» poezia, dintre corporalitate și poem, dintre realul dinafară și cel dinăuntru sunt surprinse într-un dublu joc agonic, care epuizează posibilitatea sensului. Spațiul concentric al poemului devine absurd. (...) Dense, întunecate, textele construiesc spații ale unei materialități excesive, netranscendente... continuă să țeasă aceleași «thanatice arabescuri», uneori melancolice, somnolente, alteori violente, apropiate adesea, ca tipologie a imaginarului ori ca tonalitate, de poemele în proză din rimbaudianul Une Saison en enfer” (Raluca Dună, Dicționarul General al Literaturii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006, p. 303).

• „Apare, la Ioan F. Pop, o anume indecizie, pe care o numim, în termenii contemporaneității, angoasă a opțiunii. De altfel, această indecizie, această neîncredere îi șade bine poetului, care privește cuvîntul ca măsură a tăcerii. (...) Ioan F Pop se plimbă prin dimensiunea imaginară a poemului, preferînd suprafața mozaicată, fracturată, deoarece, prin reflexele ei, conferă iluzia pluridimensionalității și a dublului sens al poeziei: ea poate fi citită de la cap la coadă și invers; ea poate începe acolo unde totul se termină și invers”. (Carmelia Leonte, revista „Cronica”, nr. 7, decembrie 1997, p. 9).

• „Traseul poetic se sustrage revelației, căii regale generatoare de sensuri, fiind un discurs în care absența, golul pulverizează mesajul, îndepărtîndu-l de fragila dezvăluire. Planul referențial se pierde în spațiul vizionar, în inextricabila construcție lirică. Poemele lui Ioan F. Pop au încrîncenarea prielnică reclădirii unui ținut în care urma discursului precedent dispare sau se insinuează tot mai stins, fiindcă textul se țese prin juxtapuneri de planuri și combinații lexicale neașteptate, în monotonia imaginilor care refuză figurativul. (...) Ioan F. Pop dezvăluie o modalitate personală de restructurare a existenței, o tendință de ieșire dintr-un spațiu copleșit de modele” (Bucur Demetrian, revista „Ramuri”, nr. 10-11-12, 1996, p. 14).

• „Ardelenește, fără ironii și fără falsă pudoare, fără sentimentul deșertăciunii, poetul își construiește masca unui damnat. Deși nu e teribilist, fugind de gratuitatea experimentală, el se apropie, totuși, cu pași siguri și în cunoștință de cauză de inocența suprarealiștilor, coborînd ca în transă într-un spațiu halucinant, ireal și dezordonat pe care vrea să-l facă semnul unei crize ontologice, mărturia unei damnări” (Mircea A. Diaconu, revista „Bucovina literară”, nr. 12, 1997).

• „Augustin, teolog, filozof, personalitate polivalentă a fost studiat de teologi, de lingviști, de filozofi. Domnul Ioan F. Pop încearcă un drum riscant și pariază pe o miză foarte mare: încearcă să analizeze oprera lui Augustin din perspectivă filosofică, dar propunînd o cheie hermeneutică nouă... Unul dintre cele mai interesante capitole din carte este III. 5, Timp și temporalitate... Poate că acest capitol reprezintă una dintre cele mai interesante monografii asupra problemei apărute în limba română. Autorul studiului declanșează propriile cugetări, pornind de la afirmațiile lui Augustin, dovedind faptul că formarea sa ca filozof este completă, dar și că ispita poeziei este foarte puternică”. (...)” (Marius David Cruceru, „Caietele Oradiei”, nr. 5-6, 2010).

• „... Jurnalul aproape închipuit al lui Ioan F. Pop este o interesantă combinație între multiplele motivații pentru a ține un jurnal și, totodată, un fascinant amestec de discursuri, de la relatare la discurs poetic, de la observație la analiza interioară, de la portret la meditație etc. (...) poate ar trebui să vorbim și de (auto)ironia cu care acesta făcea „haz de necaz”, atitudine detectabilă și în jurnalul aproape închipuit, dar cu un pronunțat iz cioranian. Apoi aspectul frugal în care pare a fi fost scrisă cartea, cu firescul expresiei, specific unui astfel de text, coroborat cu argumentele mai sus enunțate, conduce spre concluzia că Ioan F. Pop nu s-a depărtat de literatura în care s-a înscris cu volumele sale de poezie, ci, dimpotrivă, a plonjat în interiorul ei, deliberat, jucându-se cu un gen la care i-a prins perfect mecanismele de funcționare” (Melinda Crăciun, revista „Vatra”, nr. 5, 2010).

Acest text se poate conspecta, iar afirmațiile importante se pot introduce sub secțiunea operă precum o introducere în opera autorului. Dar tot acest text copiat pe pagină intră sub incidența drepturilor de autor și nu este conform cu Wikipedia:Manual de stil. După ce acest exercițiu e încheiat textul trebuie șters și din această pagină.--Silenzio (discuție) 2 ianuarie 2015 07:04 (EET)

Se poate folosi formatul { { citat | text | surse } } si este ok. Asta pentru ca sunt texte scurte si consistente ce merita a fi puse fara a leza copyrightul. Asybaris ^aport 2 ianuarie 2015 08:50 (EET)

Ați rezolvat problema drepturilor de autor, dar mai este o chestiune pe care aș dori să o discutăm și vă rog să răspundeți, deoarece nu sunt convins că trebuie să prezentăm toate aceste colecții de aprecieri, după principiul că Wikipedia nu este o colecție de diverse lucruri, chestie cu care știu că sunteți de acord. Din punctul meu de vedere înșiruirea acestora strică estetica articolului, dacă chiar se consideră că trebuie să le includem, poate ar trebui limitate la câteva concludente. Cele bune, --Silenzio (discuție) 3 ianuarie 2015 04:05 (EET)