Bisfenol A

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Bisfenol A
Bisphenol-A-Skeletal.svg
Bisphenol A.png
Identificare
Număr CAS80-05-7
ChEMBLCHEMBL418971
PubChem CID6623
Formulă chimicăC₁₅H₁₆O₂[1]  Modificați la Wikidata
Masă molară228,115 u.a.m.[2]  Modificați la Wikidata
Punct de topire158 °C  Modificați la Wikidata
Punct de fierbere220 °C  Modificați la Wikidata
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Bisfenolul A (BPA) este un organic sintetic cu formula chimică (CH3)2C(C6H4OH)2, fiind un derivat de difenilmetan. Este un solid incolor solubil în solvenți organici, dar greu solubil în apă. Este folosit ca și monomer în procesul de obținere al policarbonaților.

Obținere[modificare | modificare sursă]

Bisphenolul A a fost sintetizat pentru prima dată de către chimistul rus Alexander Dianin în anul 1891.[3][4] Compusul se obține printr-o reacție de condensare a acetonei (de unde și provine „A-ul” din denumire)[5] cu doi echivalenți de fenol. Reacția este catalizată de un acid tare, precum acidul clorhidric (HCl). La nivel industrial, se utilizează un exces considerabil de fenol pentru ca racția de condensare să fie totală.[6]

Sinteza din acetonă și fenol

Proprietăți[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b „Bisfenol A”, Bisphenol A (în engleză), PubChem, accesat în  
  2. ^ „Bisfenol A”, Bisphenol A (în engleză), PubChem, accesat în  
  3. ^ А. П. Дианин (A. P. Dianin) (). „О продуктах конденсации кетонов с фенолами” [On condensation products of ketones with phenols]. Журнал Русского Физико-Химического Общества (Journal of the Russian Physical-Chemical Society). 23: 488–517, 523–546, 601–611.  See especially p. 492.
  4. ^ Zincke, T. (). „Ueber die Einwirkung von Brom und von Chlor auf Phenole: Substitutionsprodukte, Pseudobromide und Pseudochloride”. Justus Liebigs Annalen der Chemie. 343: 75–99. doi:10.1002/jlac.19053430106. 
  5. ^ Uglea, Constantin V.; Negulescu, Ioan I. (). Synthesis and Characterization of Oligomers. CRC Press. p. 103. ISBN 0-8493-4954-0. 
  6. ^ Fiege H; Voges H-W; Hamamoto T; Umemura S; Iwata T; Miki H; Fujita Y; Buysch H-J; Garbe D; Paulus W (). „Phenol Derivatives”. Ullmann's Encyclopedia of Industrial Chemistry. Weinheim: Wiley-VCH. doi:10.1002/14356007.a19_313. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]