Alfonso al V-lea al Aragonului
Alfonso al V-lea, supranumit cel Mărinimos și cel Mare (n. , Medina del Campo(d), Castilia și León, Spania – d. , Castel dell'Ovo, Campania, Italia), aparținând Casei de Trastamara, a fost rege al Aragonului sub numele de Alfonso al V-lea, al Valenciei sub numele de Alfonso al III-lea, al Sardiniei sub numele de Alfonso al II-lea, al Mallorcăi, al Siciliei, apoi al Celor Două Sicilii sub numele de Alfonso I, și conte al Barcelonei sub numele de Alfonso al IV-lea, al Roussillonului și al Cerdanyei sub numele de Alfonso I. A fost membru cofondator al Ordinului Dragonului.
În 1421 a fost adoptat de regina Ioana a II-lea de Neapole care nu avea copii, și care l-a numit moștenitor al Regatului de Neapole. În Neapole, el l-a angajat pe faimosul condotier Braccio da Montone dându-i sarcina de a reduce rezistența rivalului său, Ludovic al III-lea de Anjou și a forțelor sale, conduse de Muzio Attendolo Sforza. Papa Martin al V-lea îl sprijinea pe Sforza, iar Alfonso și-a orientat loialitatea către aragonezul antipapă Benedict al XIII-lea. Când Sforza a abandonat cauza lui Ludovic, problemele lui Alfonso păreau toate rezolvate, deși relația sa cu Ioana s-a înrăutățit, iar în mai 1423 l-a arestat pe iubitul ei, Gianni Caracciolo, o figură puternică în justiția napolitană.
După o încercare eșuată de a o aresta pe regină, Ioana l-a chemat pe Sforza, care a învins armata aragoneză lângă Castelul Capuano din Regatul de Neapole. Alfonso a fugit la Castel Nuovo, dar ajutorul unei flote de 22 de galere conduse pe Giovanni da Cardona a îmbunatățit situația sa. Sforza și Ioana au răscumpărat Caracciolo și s-au retras la cetatea din Aversa. Aici, ea a respins adoptarea ei de mai devreme și cu sprijinul lui Martin al V-lea, l-a numit ca moștenitor al ei pe Ludovic al III-lea.
Alfonso, având cea mai impresionantă artilerie a timpului, a asediat din nou Neapole. Asediul, început pe 10 noiembrie 1441, s-a sfârșit pe 2 iunie 1442 prin cucerirea cetății.[6] După întoarcerea de René la Provența, Alfonso a redus ușor rezistența rămasă și și-a făcut intrarea triumfală în Neapole pe 26 februarie 1443, ca monarh al regatului pacificat. În 1446 a cucerit Sardinia.
Alfonso, prin depunerea în mod oficial a domniei sale papalității, a obținut acordul papei Eugen al IV-lea ca Regatul de Neapole să revină fiului său nelegitim, Ferdinand.
Alfonso al V-lea a murit în Castel dell'Ovo în 1458, în timp ce plănuia cucerirea Genovei.[7] La acel moment, Alfonso se afla în conflict cu papa Calixt al III-lea, care a murit la scurt timp după el.
Galerie de imagini
[modificare | modificare sursă]
Prima medalie a lui Alfonso al V-lea al Aragonului creată de Pisanello (avers)
Portretul regelui Alfonso al V-lea al Aragonului, realizat de Juan Vicente Macip, numit „Juan de Juanes” (1523 - 1579)
Statuia lui Alfonso al V-lea, la intrarea în Palatul Regal din Neapole
Real, emis sub Alfonso al V-lea cel Mărinimos; avers: bust încoronat, din față; revers: stema regală a Aragonului
_01.jpg)
Note
[modificare | modificare sursă]- 1 2 „Alfonso al V-lea al Aragonului”. BeWeB[*]. Wikidata Q77541206.
- ↑ „ЭЛ / Альфонс”, Encyclopedic lexicon. Volume II, 1835 (în rusă), Wikidata Q106559748
- 1 2 3 4 5 6 „Alfonso al V-lea al Aragonului”. Kindred Britain[*]. Wikidata Q75653886.
- ↑ „Alfonso al V-lea al Aragonului”. The Peerage[*]. Accesat în .
- ↑ Leo van de Pas (). „Alfonso al V-lea al Aragonului” (în engleză). Genealogics[*]. Wikidata Q19847326.
- ↑ Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, p. 500.
- ↑ Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, p. 504.
Referințe
[modificare | modificare sursă]- The Chronicle of Montpellier H119: Text, Translation and Commentary în Erik Kooper: The Medieval Chronicle IV. Rodopi. p. 231, ISBN: 978-90-420-2088-7.
- The Encyclopaedia Britannica: A Dictionary of Arts, Sciences, Literature and General Information, editată de University Press. p. 736.
- Girma Beshah and Merid Wolde Aregay, The Question of the Union of the Churches in Luso-Ethiopian Relations (1500–1632) (Lisbon: Junta de Investigações do Ultramar and Centro de Estudos Históricos Ultramarinos, 1964), pp. 13–4.
- O. G. S. Crawford (ed): Ethiopian Itineraries, circa 1400 – 1524 (Cambridge, Societatea Hakluyt, 1958), pp. 12-13.
- Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, Editura Ullstein, Frankfurt pe Main, 1985, ISBN: 3-550-07975-3.
