Ulric Manfred al II-lea de Torino

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Ulric Manfred al II-lea (sau Olderico Manfredi II, Manfredo Udalrico) (n. 992 – d. 29 octombrie 1034) a fost markgraf de Torino și de Susa de la anul 1000.

Biografia[modificare | modificare sursă]

Născut în Torino, Ulric Manfred a fost fiul markgrafului Manfred I de Torino. Ulric Manfred a moștenit de la tatăl său o marcă de mari dimensiuni axată în jurul orașului său de naștere, care fusese creată pe pământurile aflate în posesia bunicului său, Arduin Glaber. Printr-o chartă datată în 31 iulie 1001, împăratul Otto al III-lea i-a confirmat lui Ulric Manfred posesiunile și i-a acordat acestuia mai multe privilegii.[1] Acest privilegiu a fost reclamat de către Hugonis marchionis, probabil Ugo "cel Mare", markgraful de Toscana.

Imediat după obținerea succesiunii, Ulric Manfred a început să își consolideze puterea pe seama markgrafului Arduin de Ivrea pe de o parte și a împăratului german Henric al II-lea pe de alta. În cadrul disputei asupra regnum Italicum, el a obținut mai multe teritorii în detrimentul mărcii Eporediene (de Ivrea). Datorită prezervării actelor notariale ale preotului Sigifred (din 1021 și 1031), se poate reconstitui lista orașelor aflate sub controlul lui Ulric Manfred: Torino, Ivrea, Albenga, Ventimiglia, Auriate, Tortona și Vercelli. În toate confruntările dintre Arduin de Ivrea și împăratul Henric, Ulric Manfred a evitat cu prudență orice confruntare directă cu ceilalți doi conducători și și-a extins treptat posesiunile fie pe calea armelor (s-a aflat în război cu markgraful Bonifaciu al III-lea de Toscana în 1016), cât și prin creșterea autorității pe propriile sale domenii. În 1024, ca urmare a morții împăratului Henric al II-lea, Ulric Manfred s-a opus alegerii imperiale a lui Conrad al II-lea și, în schimb, l-a invitat pe Guillaume al V-lea de Aquitania să preia tronul Italiei, însă această inițiativă nu a adus niciun rezultat.[2]

Deși capitala sa se afla la Torino, Ulric Manfred a vizitat doar arareori acest strategic, dar încă mic oraș. El a preferat să ducă o viață itinerantă, oarecum tipică pentru un senior feudal de la începutul secolului al XI-lea, mutându-se de la un castel la altul, pentru a menține controlul și a efectua administrarea eficientă a domeniilor sale. Fiica sa, Adelaida a abandonat rețedința de la Torino, pentru a se stabili la Susa.

Ulric Manfred a restaurat vechea biserică Santa Maria Maggiore din Susa și abația de la Novalesa. De asemenea, el a întemeiat în 1029 o nouă regulă a abației Ordinului benedictin din Susa, pe care a dedicat-o Sfântului Justus de Novalesa, biserica abației San Giusto fiind astăzi catedrala din Susa. El a fortificat așezările din Exilles și Bardonecchia.

El a murit la Torino și a fost înmormântat în catedrala de acolo.

Familia[modificare | modificare sursă]

Ulric Manfred a fost căsătorit cu Bertha (n. 997) din familia Obertenghilor, fiică a lui Oberto al II-lea, în 1014. În acel an, împăratul Henric a confirmat donația lor comună făcută abației de Fruttuaria. La 29 decembrie 1037, împăratul Conrad a confirmat o donație către San Giusto, fără a o mai menționa pe Bertha, de unde se conchide că aceasta ar fi murit între timp. Pe lângă deja menționate moștenitoare a sa, Adelaida, Ulric Manfred a mai avut alte două fiice:

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ulric Manfred este numit ca Odelrico marchioni qui Mainfredus nominatur în această chartă.
  2. ^ Trillmich, p. 348.