Radieră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Două radiere

Radiera (din germană Radiergummi) sau guma de șters este un articol de papetărie folosit pentru a șterge urmele de creion lăsate pe hârtie. Ele vin într-o varietate mare de forme și culori dar în general prezintă aceeași consistență cauciucată, principalul material folosit este cauciucul sintetic. Radierele mai scumpe pot fi făcute din alte materiale cum ar fi vinilul pe când cele mai simple pot fi făcute din soia.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Radieră ataşată unui creion

Înainte de invenția radierei din cauciuc, tablete de ceară erau folosite pentru a șterge urmele de mină de creion sau de tuș de pe hârtie. De asemenea se spune că se folosea miez de pâine pentru a șterge urmele de mină; e posibil, dar pâinea s-ar dezintegra rapid și ar fi destul de costisitoare înlocuirea ei.[1]

Pe 15 aprilie 1770, filozoful și teologul englez Joseph Priestley descria o gumă vegetală cu proprietatea ca la frecare să șteargă urmele de mină de pe hârtie: „Am văzut o substanță excelent adaptată pentru a șterge de pe hârtie urma lăsată de creionul negru.” A numit această substanță rubber (în engleză to rub = a freca, a șterge prin frecare).[2][3]

În 1770, Edward Naime, un inginer englez, fabrică prima radieră din cauciuc crezând că se desfășura un concurs pentru a se găsi cea mai originală invenție. A început să vândă radiere naturale pentru pe atunci scumpul preț de 3 șilingi pe cubul de jumătate de țol. După cum spune Naime, el a luat neintenționat o bucată de cauciuc în loc de miezul de pâine pe care îl folosea de obicei și astfel a observat această calitate a cauciucului. Neintenționat, aceasta a fost prima utilizare a cauciucului în Europa în acest scop.

Totuși, cauciucul așa cum era vândut pe atunci avea aceleași inconveniențe cu pâinea, fiind sfărâmicioasă și și-ar fi pierdut utilitatea în timp. În 1839, inventatorul Charles Goodyear a descoperit procesul de vulcanizare, o metodă care a fost folosită pentru a face radiera mai rigidă și mai durabilă. Astfel radierele au devenit populare.

Pe 30 martie 1858, Hymen Lipman din Philadelphia, SUA, a primit primul patent de atașare a unei radiere mici la capătul unui creion. Patentul a fost însă respins, întrucât consista în două produse combinate, nu în un produs cu totul nou.[4]

Tipuri[modificare | modificare sursă]

Radiere sunt găsite adesea la creioane la capătul opus părții ascuțite. Radierele de acest tip au de obicei culoarea roz, roșie sau verde, au o textură netedă și cauciucată. De asemenea culoarea lor poate să semene cu cea a creionului, din motive stilistice. De asemenea, piatră ponce pulverizată este amestecată în compoziția acestui tip de radiere pentru a le oferi o structură mai rigidă. Acest tip de radiere este bun în majoritatea cazurilor dar folosit prea mult pe un loc poate strica hârtia iar reziduurile rămase trebuiesc curățate.

Radiere moi. Cea din stânga este nouă, cea din dreapta este mai veche; cea din dreapta este mai închisă mai culoare, conţinând mai mult grafit

Un alt tip este guma folosită de către artiștii plastici, făcută din cauciuc moale. Sunt folosite pentru eliminarea de suprafețe mari din desen dar lasă mult reziduu și nici nu sunt foarte precise. Cu toate acestea, nu strică hârtia.

Radierele moi sunt mai rar întâlnite. Sunt făcute dintr-un material maleabil de culoare gri sau albă și seamănă cu guma de mestecat. Nu lasă reziduuri și, astfel, durează mai mult. Funcționează „absorbind” particulele de grafit sau mină. Ele pot fi lipite în jurul degetului pentru o mai mare precizie.

Există și un tip de radiere special făcut pentru eliminarea urmelor de pe tabla de scris. În loc de consistența cauciucată specifică radierelor obișnuite, acestea sunt formate din o bucată de lemn cu o căptușeală din fetru negru pe partea opusă.

Radierele vin într-o varietate de forme și culori. Pe lângă cele atașate creioanelor, ele mai pot fi paralelipipedice, concice, care se pot lipi de un capăt al creioanelor. Radierele moderne vin în forme și design-uri atrăgătoare, specifice anumitor teme (cum ar fi note mizicale, animale, etc.) și sunt mai degrabă cumpărate din motive decorative decât pentru folosire practică.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Petroski, Henry (1990). The Pencil: A History of Design and Circumstance. New York: Alfred A. Knopf. ISBN 0-394-57422-2

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]