Radieră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Două radiere

Radiera (din germană Radiergummi) sau guma de şters este un articol de papetărie folosit pentru a şterge urmele de creion lăsate pe hârtie. Ele vin într-o varietate mare de forme şi culori dar în general prezintă aceeaşi consistenţă cauciucată, principalul material folosit este cauciucul sintetic. Radierele mai scumpe pot fi făcute din alte materiale cum ar fi vinilul pe când cele mai simple pot fi făcute din soia.

Cuprins

[modifică] Istorie

Radieră ataşată unui creion

Înainte de invenţia radierei din cauciuc, tablete de ceară erau folosite pentru a şterge urmele de mină de creion sau de tuş de pe hârtie. De asemenea se spune că se folosea miez de pâine pentru a şterge urmele de mină; e posibil, dar pâinea s-ar dezintegra rapid şi ar fi destul de costisitoare înlocuirea ei.[1]

Pe 15 aprilie 1770, filozoful şi teologul englez Joseph Priestley descria o gumă vegetală cu proprietatea ca la frecare să şteargă urmele de mină de pe hârtie: „Am văzut o substanţă excelent adaptată pentru a şterge de pe hârtie urma lăsată de creionul negru.” A numit această substanţă rubber (în engleză to rub = a freca, a şterge prin frecare).[2][3]

În 1770, Edward Naime, un inginer englez, fabrică prima radieră din cauciuc crezând că se desfăşura un concurs pentru a se găsi cea mai originală invenţie. A început să vândă radiere naturale pentru pe atunci scumpul preţ de 3 şilingi pe cubul de jumătate de ţol. După cum spune Naime, el a luat neintenţionat o bucată de cauciuc în loc de miezul de pâine pe care îl folosea de obicei şi astfel a observat această calitate a cauciucului. Neintenţionat, aceasta a fost prima utilizare a cauciucului în Europa în acest scop.

Totuşi, cauciucul aşa cum era vândut pe atunci avea aceleaşi inconvenienţe cu pâinea, fiind sfărâmicioasă şi şi-ar fi pierdut utilitatea în timp. În 1839, inventatorul Charles Goodyear a descoperit procesul de vulcanizare, o metodă care a fost folosită pentru a face radiera mai rigidă şi mai durabilă. Astfel radierele au devenit populare.

Pe 30 martie 1858, Hymen Lipman din Philadelphia, SUA, a primit primul patent de ataşare a unei radiere mici la capătul unui creion. Patentul a fost însă respins, întrucât consista în două produse combinate, nu în un produs cu totul nou.[4]

[modifică] Tipuri

Radiere sunt găsite adesea la creioane la capătul opus părţii ascuţite. Radierele de acest tip au de obicei culoarea roz, roşie sau verde, au o textură netedă şi cauciucată. De asemenea culoarea lor poate să semene cu cea a creionului, din motive stilistice. De asemenea, piatră ponce pulverizată este amestecată în compoziţia acestui tip de radiere pentru a le oferi o structură mai rigidă. Acest tip de radiere este bun în majoritatea cazurilor dar folosit prea mult pe un loc poate strica hârtia iar reziduurile rămase trebuiesc curăţate.

Radiere moi. Cea din stânga este nouă, cea din dreapta este mai veche; cea din dreapta este mai închisă mai culoare, conţinând mai mult grafit

Un alt tip este guma folosită de către artiştii plastici, făcută din cauciuc moale. Sunt folosite pentru eliminarea de suprafeţe mari din desen dar lasă mult reziduu şi nici nu sunt foarte precise. Cu toate acestea, nu strică hârtia.

Radierele moi sunt mai rar întâlnite. Sunt făcute dintrun material maleabil de culoare gri sau albă şi seamănă cu guma de mestecat. Nu lasă reziduuri şi, astfel, durează mai mult. Funcţionează „absorbind” particulele de grafit sau mină. Ele pot fi lipite în jurul degetului pentru o mai mare precizie.

Există şi un tip de radiere special făcut pentru eliminarea urmelor de pe tabla de scris. În loc de consistenţa cauciucată specifică radierelor obişnuite, acestea sunt formate din o bucată de lemn cu o căptuşeală din fetru negru pe partea opusă.

Radierele vin într-o varietate de forme şi culori. Pe lângă cele ataşate creioanelor, ele mai pot fi paralelipipedice, concice, care se pot lipi de un capăt al creioanelor. Radierele moderne vin în forme şi design-uri atrăgătoare, specifice anumitor teme (cum ar fi note mizicale, animale, etc.) şi sunt mai degrabă cumpărate din motive decorative decât pentru folosire practică.

[modifică] Referinţe

[modifică] Bibliografie

  • Petroski, Henry (1990). The Pencil: A History of Design and Circumstance. New York: Alfred A. Knopf. ISBN 0-394-57422-2

[modifică] Vedeţi şi

[modifică] Legături externe

Unelte personale