Dinte
| Dinte | |
|---|---|
 |
|
| Dinții unui om adult | |
 |
|
| vedere posterioară a dinților văzută din interiorul gurii |
Dintele (latină: dens, dentis; greacă: odous)[1] este un organ osos, dur, albicios, în general compus dintr-o coroană liberă și una sau mai multe rădăcini implantate în cavitatea bucală, mai precis în osul alveolar al oaselor maxilare (maxilar și mandibulă), și destinat îndeosebi la tăierea, la zdrobirea și la măcinarea alimentelor.
Cuprins |
Etimologie [modificare]
Cuvântul românesc dinte este moștenit din limba latină: dens (nominativ), dentis (genitiv), iar la acuzativ[2]: dentem, având același sens ca și în limba română. În latină, provine din rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită) °d-, °ed, °denk sau °dent („a mușca”, „a mesteca”)[3], de unde au ieșit, între altele, cuvintele όδούς (odous), plural: έδοντες (edontes) și όδοντος (odontos) din greaca veche sau tand, din limba olandeză.[3]
Descriere [modificare]
Dinții sunt cele mai dure formațiuni ale organismului care prezintă 3 componente și anume rădăcina implantată printr-o gomfoză (articulație fixă) în alveola dentară, continuată cu colul în raport cu gingia, iar la exterior coroana vizibilă și albicioasă.
La copii există dentiția de lapte sau decidua, formată din 20 de dinți, înlocuită treptat spre vârsta adultă prin înmurguriri succesive pornite din maxilare, de dentiția definitivă cu 32 de dinți, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă la adult cuprinde de la linia mediană și anterior spre lateral și posterior, următorii dinți: 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari și 3 molari. Funcțional, dinții au rol atât în pronunția unor consoane cât și în masticație, fiind adaptați perfect pentru tăierea, zdrobirea și măcinarea alimentelor.
La majoritatea vertebratelor dinții se înnoiesc de mai multe ori de-a lungul vieții.[4] La oameni, în schimb, în ciuda existenței unui țesut numit lamina dentară, care este esențial pentru dezvoltarea dinților, acest proces se întâmplă o singură dată.[4]
Structură [modificare]
Coroana dintelui este acoperită de smalț, care este un țesut ectodermic format în perioada embriogenezei. Smalțul este mai gros înspre rădăcină, și are în compoziția sa substanțe minerale, apă și substanțe organice.
Rădăcina prezintă la suprafață cement, o substanță organo-minerală de origine mezodermică, proliferat pe întreaga perioadă a existenței dintelui și dispus sub formă de fibre de colagen.
Atât în rădăcină cât și în coroană există la interior o altă substanță de origine mezodermică numită dentină, formată în perioada embrionară.
Profund în dinte se găsește pulpa dentară, plină cu țesut moale conector. Aici se găsesc nervi și vase de sânge care pătrund în dinte printr-un canal apical al rădăcinii. Pulpa este adesea denumită „nervul dintelui”. Între pulpă și dentină se găsesc odontoblastele, care formează dentina.
Sisteme de identificare [modificare]
Pe lângă denumirile individuale ale dinților (ex. incisivul central superior), există o serie de sisteme de identificare a acestora, folosite cu precădere în medicina dentară. Printre acestea se numără sistemul FDI, sistemul francez, sistemul unghiular sau anglo-saxon, sistemul aritmetic și sistemul american.
Vezi și [modificare]
Note [modificare]
- ^ Victor Papilian, Anatomia omului, Volumul II, Splanhnologia, Ediția a V-a integral revizuită și adăugită de I. Albu, Ediția a VI-a, reeditare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982, p. 35.
- ^ Cuvântul românesc dinte provine din forma de acuzativ latin dentem, urmând legile fonetice obișnuite: căderea consoanei finale „m” și trecerea lui „e” accentuat la „i”, prin „î”.
- ^ a b Dictionnaire historique de la langue française, Le Robert, Paris, 1998
- ^ a b Aligatorii ne vor scăpa de vizita la dentist: vom avea dinți care se înnoiesc periodic?, 14 mai 2013, Descoperă, accesat la 16 mai 2013
Bibliografie [modificare]
- Dictionnaire historique de la langue française, Sous la direction d'Alain Rey, Le Robert, Paris, 1998;
- Victor Papilian, Anatomia omului, Volumul II, Splanhnologia, Ediția a V-a integral revizuită și adăugită de I. Albu, Ediția a VI-a, reeditare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982.
Legături externe [modificare]
- fr Anatomie dentară
- Metode pentru albirea danturii, 3 decembrie 2005, Evenimentul zilei
 |
Acest articol legat de anatomie este un ciot. Poți ajuta Wikipedia prin completarea lui! Vezi proiectele Biologie și Medicină. |
