Chiroptere: Diferență între versiuni

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
Linia 168: Linia 168:
=== Mărimea ===
=== Mărimea ===
Cel mai mic liliac este [[Kitti's hog-nosed bat|liliacul-bondar]] (''Craseonycteris thonglongyai''), care are {{convert|29|–|34|mm|in}} lungime cu o anvergură a aripilor de {{convert|15|cm|in}}, și cântărește {{convert|2|–|2.6|g|oz}}.<ref>{{cite web|url=http://animals.jrank.org/pages/2834/Kitti-s-Hog-Nosed-Bat-Craseonycteridae-PHYSICAL-CHARACTERISTICS.html|title=Kitti's Hog-Nosed Bat: Craseonycteridae – Physical Characteristics – Bats, Bumblebee, Species, Inches, Brown, and Tips|publisher=Animal Life Resource|accessdate=14 June 2013}}</ref><ref name="Edge">{{cite web|url=http://www.edgeofexistence.org/mammals/species_info.php?id=49|title=Bumblebee bat (''Craseonycteris thonglongyai'')|work=[[EDGE Species]]|accessdate=10 April 2008}}</ref> Se poate spune și că este probabil cea mai mică specie [[Extant taxon|existentă]] de mamifer, alături de [[Etruscan shrew|scorpia etruscă]].<ref>{{cite web|title=Kitti's Hog-Nosed Bat Is World's Smallest Mammal|date=3 December 2012|publisher=SciTechDaily|url=https://scitechdaily.com/kittis-hog-nosed-bat-is-worlds-smallest-mammal/|accessdate=1 November 2017}}</ref> Cei mai mari lilieci sunt câteva specii de megachiroptere din genul ''[[Pteropus]]'' și [[Giant golden-crowned flying fox|liliacul regal]], (''Acerodon jubatus''), care poate cântări {{convert|1.6|kg|lbs}} cu o anvergură a aripilor de {{convert|1.7|m|ft}}.<ref name="Walker">Nowak, R. M., editor (1999). ''Walker's Mammals of the World.'' Vol. 1. 6th edition. Pp.&nbsp;264–271. {{ISBN|0-8018-5789-9}}</ref> Liliecii mai mari tind să folosească la ecolocație frecvențe mai joase, iar cei mai mici să folosească frecvențe mai înalte; ecolocația de înaltă frecventă este mai eficientă la detectarea prăzii mai mici. Prada mică poate fi absentă din alimentația liliecilor mari, deoarece ei nu o pot detecta.<ref name="gonsalves">{{cite journal|first=L.|last=Gonsalves|first2=B.|last2=Bicknell|first3=B.|last3=Law|first4=C.|last4=Webb|first5=V.|last5=Monamy|year=2013|title=Mosquito Consumption by Insectivorous Bats: Does Size Matter?|journal=PLOS ONE|volume=8|issue=10|pages=e77183|doi=10.1371/journal.pone.0077183|pmid=24130851|pmc=3795000|bibcode=2013PLoSO...877183G}}</ref> Adaptările unei anume specii de liliac pot influența direct tipurile de pradă care îi sunt disponibile.<ref>{{cite journal|url=https://doi.org/10.1644/05-MAMM-A-424R2.1|first=D. K. N.|last=Dechmann|first2=K.|last2=Safi|first3=M. J.|last3=Vonhof|year=2006|title=Matching Morphology and Diet in the Disc-Winged Bat ''Thyroptera tricolor'' (Chiroptera)|journal=Journal of Mammalogy|volume=87|issue=5|pages=1013–1019|doi=10.1644/05-MAMM-A-424R2.1}}</ref>
Cel mai mic liliac este [[Kitti's hog-nosed bat|liliacul-bondar]] (''Craseonycteris thonglongyai''), care are {{convert|29|–|34|mm|in}} lungime cu o anvergură a aripilor de {{convert|15|cm|in}}, și cântărește {{convert|2|–|2.6|g|oz}}.<ref>{{cite web|url=http://animals.jrank.org/pages/2834/Kitti-s-Hog-Nosed-Bat-Craseonycteridae-PHYSICAL-CHARACTERISTICS.html|title=Kitti's Hog-Nosed Bat: Craseonycteridae – Physical Characteristics – Bats, Bumblebee, Species, Inches, Brown, and Tips|publisher=Animal Life Resource|accessdate=14 June 2013}}</ref><ref name="Edge">{{cite web|url=http://www.edgeofexistence.org/mammals/species_info.php?id=49|title=Bumblebee bat (''Craseonycteris thonglongyai'')|work=[[EDGE Species]]|accessdate=10 April 2008}}</ref> Se poate spune și că este probabil cea mai mică specie [[Extant taxon|existentă]] de mamifer, alături de [[Etruscan shrew|scorpia etruscă]].<ref>{{cite web|title=Kitti's Hog-Nosed Bat Is World's Smallest Mammal|date=3 December 2012|publisher=SciTechDaily|url=https://scitechdaily.com/kittis-hog-nosed-bat-is-worlds-smallest-mammal/|accessdate=1 November 2017}}</ref> Cei mai mari lilieci sunt câteva specii de megachiroptere din genul ''[[Pteropus]]'' și [[Giant golden-crowned flying fox|liliacul regal]], (''Acerodon jubatus''), care poate cântări {{convert|1.6|kg|lbs}} cu o anvergură a aripilor de {{convert|1.7|m|ft}}.<ref name="Walker">Nowak, R. M., editor (1999). ''Walker's Mammals of the World.'' Vol. 1. 6th edition. Pp.&nbsp;264–271. {{ISBN|0-8018-5789-9}}</ref> Liliecii mai mari tind să folosească la ecolocație frecvențe mai joase, iar cei mai mici să folosească frecvențe mai înalte; ecolocația de înaltă frecventă este mai eficientă la detectarea prăzii mai mici. Prada mică poate fi absentă din alimentația liliecilor mari, deoarece ei nu o pot detecta.<ref name="gonsalves">{{cite journal|first=L.|last=Gonsalves|first2=B.|last2=Bicknell|first3=B.|last3=Law|first4=C.|last4=Webb|first5=V.|last5=Monamy|year=2013|title=Mosquito Consumption by Insectivorous Bats: Does Size Matter?|journal=PLOS ONE|volume=8|issue=10|pages=e77183|doi=10.1371/journal.pone.0077183|pmid=24130851|pmc=3795000|bibcode=2013PLoSO...877183G}}</ref> Adaptările unei anume specii de liliac pot influența direct tipurile de pradă care îi sunt disponibile.<ref>{{cite journal|url=https://doi.org/10.1644/05-MAMM-A-424R2.1|first=D. K. N.|last=Dechmann|first2=K.|last2=Safi|first3=M. J.|last3=Vonhof|year=2006|title=Matching Morphology and Diet in the Disc-Winged Bat ''Thyroptera tricolor'' (Chiroptera)|journal=Journal of Mammalogy|volume=87|issue=5|pages=1013–1019|doi=10.1644/05-MAMM-A-424R2.1}}</ref>

== Ecologia ==
[[Fișier:Common_tent-making_bats.JPG|dreapta|miniatura|''Uroderma bilobatum'' in Costa Rica]]
Zborul le-a permis liliecilor să devină unul dintre cele mai larg răspândite grupuri de mamifere.<ref>{{cite journal|last1=Thomas|first1=S. P.|last2=Suthers|first2=R. A.|year=1972|title=Physiology and energetics of bat flight|journal=Journal of Experimental Biology|volume=57|pages=317–335|url=http://jeb.biologists.org/content/jexbio/57/2/317.full.pdf}}</ref> În afara Arcticii, Antarcticii și a câtorva insule izolate, există lilieci în aproape orice habitat de pe Pământ.<ref>{{cite web|title=Bats of the World|url=http://www.bats.org.uk/pages/bats_of_the_world.html|publisher=Bat Conservation Trust|accessdate=16 January 2011|archiveurl=https://web.archive.org/web/20110105143810/http://www.bats.org.uk/pages/bats_of_the_world.html|archivedate=5 January 2011|deadurl=no}}</ref> Zonele tropicale tind să aibă mai multe specii decât cele temperate.{{sfn|Fenton|Simmons|2015|pages=32}} Specii diferite aleg habitate diferite în anotimpuri diferite, de la litoral la munte și deșert, dar au nevoie de adăposturi potrivite. Liliecii se adăpostesc în văi, crevase, pe ramurile arborilor și chiar în structuri antropice, unii lilieci construindu-și chiar și „corturi” din frunze.<ref>{{cite book|title=Grzimek's Animal Life Encyclopedia: Vol 13 Mammals II|year=2003|edition=2nd|page=311|isbn=978-0-7876-5362-0}}</ref> Megachiropterele se adăpostesc cel mai adesea în copaci.{{sfn|Altringham|2011|page=21}} Majoritatea microchiropterelor sunt [[Nocturnality|nocturne]]<ref name="bats">{{cite web|url=http://www.si.edu/Encyclopedia_SI/nmnh/batfacts.htm|publisher=Smithsonian Institution|title=The Art and Science of Bats|date=7 December 2010}}</ref> iar megachiropterele sunt de regulă [[Diurnal cycle|diurne]] sau [[Crepuscular|crepusculare]].<ref name="Schwab" /><ref>{{cite book|author=Alexander, D. E.|year=2015|title=On the Wing: Insects, Pterosaurs, Birds, Bats and the Evolution of Animal Flight|publisher=Oxford University Press|page=137|isbn=978-0199996773}}</ref>

În zonele temperate, unele microchiroptere [[Animal migration|migrează]] la sute de kilometri pentru niște vizuini de hibernare;{{sfn|Fenton|2001|pages=60–62}} alții intră în letargie pe vreme rece, trezindu-se și hrănindu-se atunci când încălzirea vremii permite activitatea insectelor.{{sfn|Fenton|2001|pages=93–94}} Altele se retrag în peșteri pentru iarnă și hibernează timp de până la șase luni.{{sfn|Fenton|2001|pages=93–94}} Microchiropterele zboară foarte rar pe timp de ploaie; ploaia le bruiază ecolocația, și nu pot vâna.<ref>{{cite web|author=Wolchover, N.|date=5 May 2011|title=Why Bats Hate Rain|publisher=LiveScience|url=https://www.livescience.com/33258-bats-hate-rain.html|accessdate=19 December 2017}}</ref> Câteva specii, ca [[New Zealand short-tailed bat|liliacul neozeelandez cu coadă scurtă]] și [[Common vampire bat|liliacul-vampir comun]] sunt agile și pe sol.<ref>{{cite journal|last1=Riskin|first1=D. K.|last2=Parsons|first2=S.|last3=Schutt|first3=W. A., Jr.|last4=Carter|first4=G. G.|last5=Hermanson|first5=J. W.|title=Terrestrial locomotion of the New Zealand short-tailed bat Mystacina tuberculata and the common vampire bat Desmodus rotundus|journal=Journal of Experimental Biology|year=2006|volume=209|issue=9|pages=1725-1736|doi=10.1242/jeb.02186|url=http://eprints.qut.edu.au/79775/1/79775.pdf}}</ref>

=== Hrana și hrănirea ===
[[Fișier:Choeronycteris_mexicana,_Mexican_long-tongued_bat_(7371567444).jpg|stanga|miniatura|''Choeronycteris mexicana'' bând dintr-un cactus]]
Fiecare specie de liliac are dieta ei, formată inclusiv din insecte, nectar, polen, fructe și chiar vertebrate.{{sfn|Fenton|Simmons|2015|pages=104–107}} Megachiropterele consumă mai ales fructe, nectar și polen.<ref name="Schwab3">{{cite journal|author1=Schwab, I. R.|author2=Pettigrew, J.|year=2005|title=A choroidal sleight of hand|journal=British Journal of Ophthalmology|volume=89|issue=11|page=1398|doi=10.1136/bjo.2005.077966}}</ref> Din cauza dimensiunilor mici, metabolismului intensiv și a consumului rapid de energie în timpul zborului, liliecii trebuie să consume cantități mari de hrană comparativ cu dimensiunea lor. Liliecii insectivori pot mânca peste 120% din greutatea lor, în timp ce liliecii frugivori pot mânca până la dublul greutății lor.{{sfn|Fenton|Simmons|2015|page=116}} Ei pot călători pe distanțe importante în fiecare noapte, excepțional până la {{Dim|38.5|km}} la liliacul pătat (''[[Euderma maculatum]]''), în căutare de hrană.<ref>{{cite journal|last1=Rabe|first1=M. J. et al|title=Long Foraging Distance for a Spotted Bat (Euderma Maculatum) in Northern Arizona|journal=The Southwestern Naturalist|date=June 1998|volume=43|issue=2|pages=266–269|jstor=30055364}}</ref> Liliecii utilizează o varietate de strategii de vânătoare.<ref name="gonsalves3" /> Ei își obțin majoritatea apei din hrană; multe specii beau și din surse de apă ca lacurile și râurile, zburând peste suprafața apei și coborându-și limba în apă.{{sfn|Fenton|Simmons|2015|pages=76}}

Chiropterele în ansamblul lor sunt în curs de pierdere a capacității de a sintetiza [[Vitamin C|vitamina C]].<ref name="pmid220694932">{{cite journal|year=2011|title=Recent loss of vitamin C biosynthesis ability in bats|journal=PLoS ONE|volume=6|issue=11|pages=e27114|bibcode=2011PLoSO...627114C|doi=10.1371/journal.pone.0027114|pmc=3206078|pmid=22069493|last1=Cui|first1=J.|last2=Yuan|first2=X.|last3=Wang|first3=L.|last4=Jones|first4=G.|last5=Zhang|first5=S.}}</ref> Într-un test efectuat pe 34 de specii de liliac din șase familii majore, inclusiv marile familii insectivore și frugivore, s-a constatat că toate au pierdut capacitatea de a o sintetiza și această pierdere poate deriva de la un unic strămoș comun, ca mutație unică.<ref>{{cite journal|author1=Jenness, R.|author2=Birney, E.|author3=Ayaz, K.|year=1980|title=Variation of L-gulonolactone oxidase activity in placental mammals|journal=Comparative Biochemistry and Physiology Part B|volume=67|pages=195–204|doi=10.1016/0305-0491(80)90131-5}}</ref>{{efn|Rapoarte anterioare conform cărora doar liliecii frugivori prezintă deficiență se bazau pe eșantioane mai mici.<ref name="pmid21037206"/>}} Cel puțin două specii de liliac, una frugivoră (''Rousettus leschenaultii'') și una insectivoră (''Hipposideros armiger''), și-au păstrat capacitatea de a produce vitamina C.<ref name="pmid210372062">{{cite journal|author=Cui, J.; Pan, Y. H.; Zhang, Y.; Jones, G.; Zhang, S.|title=Progressive pseudogenization: vitamin C synthesis and its loss in bats|journal=Mol. Biol. Evol.|volume=28|issue=2|pages=1025–31|year=2011|pmid=21037206|doi=10.1093/molbev/msq286}}</ref>


== Note de completare ==
== Note de completare ==

Versiunea de la 6 martie 2018 15:12

Chiroptere
Fosilă: 52–0 mln. ani în urmă Eocenul inferior – Prezent
Corynorhinus townsendii
Clasificare științifică
Regn: Animalia
Încrengătură: Chordata
Clasă: Mammalia
Infraclasă: Eutheria
Supraordin: Laurasiatheria
Ordin: Chiroptera
Blumenbach, 1779
Subordene
Distribuția geografică a speciilor de lilieci
Modifică text Consultați documentația formatului

Liliecii sunt mamifere din ordinul Chiroptera; [a] cu membrele anterioare adaptate ca aripi, acestea sunt singurele mamifere capabile în mod natural de zbor real și susținut. Liliecii manevrează mai abil decât păsările, zburând cu degetele lor foarte larg desfăcute, acoperite cu o membrană subțire, sau patagiu. Cel mai mic liliac, și, fără îndoială, cel mai mic mamifer existent, este liliacul-bondar (liliacul cu nas de porc), care are 29–34 millimetrui (1,1–1,3 in) lungime, 15 centimetre (5,91 in) anvergura aripilor și o masă de 2–2,6 grame (0,071–0,092 oz). Cei mai mari lilieci sunt vulpile zburătoare, anume liliacul regal din Filipine, Acerodon jubatus, poate cântări 1,6 kilograme (4 lb) și are o anvergura a aripilor de 1,7 metri (5 ft 7 in).

Al doilea cel mai mare ordin de mamifere, chiropterele cuprind aproximativ 20% din toate speciile de mamifere clasificate din lume, cu peste 1.200 de specii. Acestea au fost tradițional împărțite în două subordine: megachiropterele, care se hrănesc predominant cu fructe și microchiropterele capabile de ecolocație. Dar dovezile mai recente susțin împărțirea ordinului în Yinpterochiroptera și Yangochiroptera, megachiropterele fiind toate membre ale primului, împreună cu unele specii de microchiroptere. Mulți lilieci sunt insectivori, și majoritatea celorlalți fiind frugivori (mâncători de fructe). Câteva specii se hrănesc pe seama altor animale decât insectele; de exemplu, liliecii-vampir se hrănesc cu sânge. Majoritatea liliecilor sunt animale nocturne, și mulți se adăpostesc în peșteri sau alte locuri de refugiu; este incert dacă liliecii au aceste comportamente pentru a scăpa de prădători. Liliecii sunt prezenți în întreaga lume, cu excepția regiunilor extrem de reci. Ei sunt importanți în ecosistemele lor pentru polenizarea florilor și dispersarea semințelor; multe plante tropicale depind în întregime de lilieci pentru aceste servicii.

Liliecii oferi oamenilor unele beneficii, cu prețul câtorva amenințări. Excrementele de liliac sunt extrase ca guano din peșteri și folosite ca îngrășământ. Liliecii consumă insecte dăunătoare, reducând nevoia de pesticide. Ei sunt, uneori, destul de numeroși pentru a servi și ca atracții turistice, și sunt utilizați ca hrană de-a lungul Asiei și Pacificului. Ei sunt rezervoare naturale pentru mulți agenți patogeni, cum ar fi rabia; și, deoarece sunt extrem de mobili, sociali, și cu viață lungă, pot ușor răspândi bolile. În multe culturi, liliecii sunt popular asociați cu întunericul, reaua-voință, vrăjitoria și moartea.

Filogenia și taxonomia

Fosilă de la începutul eocenului, a unui Icaronycteris microchiropterian, de la Formațiunea Green River

Evoluția

Delicatele schelete ale liliecilor nu se fosilizează bine, și se estimează că numai 12% din genurile de liliac care au trăit au fost și găsite în fondul fosilifer.[2] Cele mai multe dintre cele mai vechi fosile de liliac erau deja foarte similare cu microchiropterele moderne, cum ar fi Archaeopteropus (acum 32 de milioane de ani). Liliecii dispăruți Palaeochiropteryx tupaiodon (acum 48 de milioane de ani) și Hassianycteris kumari (acum 55 de milioane de ani) sunt primele fosile de mamifere a căror colorație a fost descoperită: ambele erau brun-roșcate.[3][4]

Liliecii au fost mai demult grupați în supraordinul Archonta, împreună cu Scadentia (rozătoare care se urcă în copaci), dermoptere și primate.[5] Dovezi genetice moderne pun astăzi liliecii în supraordinul Laurasiatheria, cu grupul înrudit Fereuungulata, care include carnivorieni, pangolini, perisodactile, a artiodactile și cetacee.[6][7][8][9] Un studiu plasează chiropterele ca taxon-frate cu perisodactilele.[10]

Relațiile filogenetice dintre diferitele grupuri de lilieci au fost subiectul multor dezbateri. Tradiționala subdiviziune în Megachiroptera si Microchiroptera reflecta punctul de vedere că aceste grupuri de lilieci au evoluat independent unele de altele pentru o lungă perioadă de timp, de la un strămoș comun deja capabil de zbor. Această ipoteză recunoștea diferențele între microchiroptere și macrochiroptere și că zborul a evoluat o singură dată la mamifere. Majoritatea probelor biologice moleculare susține punctul de vedere că liliecii formează un grup natural sau monofiletic.[11]

Dovezile genetice indică faptul că megachiropterele își au originea la începutul eocenului, și fac parte din cele patru linii majore de microchiroptere. S-au propus două noi subordine: Yinpterochiroptera include pteropodidaele, sau familia megachiropterelor, precum și familiile Rrhinolophidae, Hipposideridae, Craseonycteridae, Megadermatidae, și Rhinopomatidae.[12] Yangochiroptera include alte familii de lilieci (toate care folosesc ecolocație laringiană), concluzie susținută de un studiu de ADN din 2005. Un studiu filogenomic din 2013 susține și el cele două noi subordine propuse.[13]

Chiroptera

Yangochiroptera (ca mai sus)

Yinpterochiroptera

Pteropodidae (megachiroptere)

Rhinolophoidea

Megadermatidae (pseudo-lilieci-vampir)

lilieci-potcoavă și alții

Relațiile interne la ordinul Chiroptera, megachiropterele fiind subsumate în Yinpterochiroptera, conform unui studiu din 2013[13]
Vulpe zburătoare din Filipine, Acerodon jubatus

În anii 1980, o ipoteză bazată pe dovezi morfologice afirma că Megachiroptera au evoluat capacitatea de zbor separat față de Microchiroptera. Ipoteza primatelor zburătoare propunea că, atunci când adaptările la zbor sunt eliminate, megachiropterele sunt aliate cu primatele după caracteristici anatomice care nu sunt comune cu microchiropterele. De exemplu, creierul megachitopterele are caracteristici avansate. Deși studiile genetice recente susțin cu tărie că liliecii sunt monofiletici, dezbaterea continuă cu privire la însemnătatea dovezilor genetice și morfologice.[14]

Descoperirea în 2003 a unei fosile de liliac de 52 de milioane de ani în Formațiunea Green River, Onychonycteris finneyi, indică faptul că zborul a evoluat înaintea abilităților de ecolocație.[15][16] Onychonycteris aveau gheare pe toate cinci degetele ale lor, pe când liliecii moderni au cel mult două gheare pe două degete de la fiecare mână. De asemenea, el avea picioarele din spate mult mai lungi și antebrațele mai scurte, similare mamiferelor cățărătoare care atârnă sub ramuri, cum ar fi leneșii și gibonii. Acest liliac cât palma umană avea aripi scurte și largi, sugerând că aceasta nu putea zbura la fel de repede sau la fel de departe ca speciile ulterioare de lilieci. În loc de a da din aripi în continuu în timp ce zboară, Onychonycteris probabil alterna între datul din aripi și planare. Aceasta sugerează că acest liliac nu zbura la fel de mult ca cei moderni, ci zbura din copac în copac și-și petrecea majoritatea timpului cățărându-se sau agățat de ramuri.[17] Caracteristicile distinctive ale fosilelor de Onychonycteris susțin și ipoteza că zborul mamiferelor a evoluat, cel mai probabil, la locomotorii arboricoli, și nu la alergătorii tereștri. Acest model de dezvoltare a zborului, cunoscut sub numele de „teoria de la copaci în jos”, susține că liliecii au zburat pentru prima dată, profitând de înălțimea și greutatea lor pentru a cădea asupra prăzii, și nu alergând suficient de repede pentru a se ridica de la sol.[18][19]

Filogenia moleculară este controversată, deoarece indică faptul că microchiropterele nu au un unic strămoș comun, ceea ce ar implica faptul că ar fi avut loc unele transformări aparent puțin probabile. Prima este că ecolocația laringiană a evoluat de două ori la lilieci, o dată la Yangochiroptera și o dată la rhinolophoide.[20] Cea de-a doua este că ecolocația laringiană are o unică origine la chiroptere, care ulterior s-a pierdut în familia Pteropodidae (toate megachiropterele), și mai târziu a evoluat ca sistem de sunete produse cu limba în genul Rousettus.[21] Analize secvenței genei de vocalizare FoxP2 au fost neconcludente în a arăta dacă ecolocația laringiană s-a pierdut în pteropodide sau a fost dobândită în liniile cu ecolocație.[22] Ecolocația probabil a rezultat pentru prima dată la lilieci ca formă de comunicare. Liliecii din eocen Icaronycteris (acum 52 de milioane de ani) și Palaeochiropteryx aveau adaptări craniene care sugerează abilitatea de a detecta ultrasunete. Acest lucru poate să fi fost folosit la început în principal pentru a căuta insecte la sol și a mapa împrejurimile în faza de planare, sau în scop de comunicație. După ce s-a stabilizat adaptarea la zbor, este posibil să fi fost rafinat pentru a identifica prada zburătoare prin ecolocație. Liliecii ar putea să fi căpătat ecolocația printr-un strămoș comun, caz în care aceasta s-a pierdut în megachiropterele din Lumea Veche, doar pentru a fi recăpătat la liliecii-potcoavă; sau ecolocația a evoluat independent atât la Yinpterochiroptera cât și la Yangochiroptera.[23] Analizele genei auzului Prestin par să favorizeze ideea că ecolocația s-a dezvoltat independent de cel puțin două ori, și nu s-a pierdut secundar la pteropodide.[24]

Clasificarea

Liliecii sunt mamifere placentare. După rozătoare, ele formează cel mai mare ordin, reprezentând aproximativ 20% dintre speciile de mamifere.[25] În 1758, Carl Linnaeus a clasificat cele șapte specii de lilieci cunoscute de el în genul Vespertilio din ordinul Primate. Aproximativ douăzeci de ani mai târziu, naturalistul german Johann Friedrich Blumenbach le-a dat propriul lor ordin, Chiroptera.[26] De atunci, numărul de specii cunoscute a crescut la peste 1.200, tradițional clasificate în două subordine: Megachiroptera și Microchiroptera (liliecii cu ecolocație).[27] Nu toate megachiropterele sunt mai mari decât microchiropterele.[28] Mai multe caracteristici fac distincția între cele două grupuri. Microchiropterele folosesc ecolocația pentru navigare și găsirea prăzii, în timp ce megachiropterele, cu excepția celor din genul Rousettus nu, bazându-se în schimb pe văz.[29] În consecință, megachiropterele au un cortex vizual bine dezvoltat și o bună acuitate vizuală. Megachiropterele au o gheară pe al doilea deget al membrelor anterioare.[30] Urechile externe ale microchiropterelor nu se închid pentru a forma un inel; marginile sunt separate una de alta la baza urechii.[31] mega-liliecii mănâncă fructe, nectar sau polen, în timp ce majoritatea microchiropterelor mănâncă insecte; altele se hrănesc cu fructe, nectar, polen, pește, broaște, mamifere mici, sau sânge.

„Chiroptera” din Kunstformen der Natur de Ernst Haeckel, 1904

Următoarea clasificare din Agnarsson și colegii din 2011 reflectă diviziunea tradițională în subordinele megachiroptere și microchiroptere.

Anatomia și fiziologia

Craniul și dentiția

O megachiropteră conservată arată cum se potrivește scheletul în interiorul pielii

Forma capului și a dinților liliecilor pot varia în funcție de specie. În general, megachiropterele au boturile mai lungi, orbite mai mari și urechi mai mici mici, ceea ce le conferă un aspect mai canin, de unde și denumirea de „vulpi zburătoare”.[33] Printre microchiroptere, boturile mai lungi sunt asociate cu hrănirea cu nectar, în timp ce liliecii-vampir au boturi mici cu incisivi și canini mari.[34]

Micii lilieci consumatori de insecte pot avea până la 38 de dinți, în timp ce liliecii-vampir au doar 20. Liliecii care se hrănesc cu insecte cu exoschelet tare au dinți mai puțini dar mai mari cu canini mai lungi și mandibule mai robuste decât speciile care se hrănesc cu insecte cu corp mai moale. La liliecii care se hrănesc cu nectar, caninii sunt lunhi în timp ce dinții din spate sunt reduși. La liliecii care mănâncă fructe, cuspidele dinților din spate sunt adaptate pentru strivire. Incisivilor superiori ai liliecilor-vampir le lipsește smalțul, ceea ce îi păstrează ascuțiți. Forța de mușcare la liliecii mici este generată prin avantaj mecanic, ceea ce le permite să muște prin platoșa întărită a insectelor sau prin pielea groasă a fructelor.[35]

Aripile și zborul

Liliecii sunt singurele mamifere capabile de zbor susținut, nu doar de planare, ca veverițele zburătoare.[36] Cel mai rapid liliac, liliacul mexican fără coadă (Tadarida brasiliensis), poate atinge o viteză de 160 de kilometri pe oră (99160 kilometres per hour (99 mph).[37]

Oasele degetelor liliecilor sunt mult mai flexibile decât cele ale altor mamifere, datorită secțiunii transversale aplatizate și nivelurilor scăzute de calciu în apropiere de vârfuri. Alungirea degetelor la lilieci, un element-cheie necesar pentru dezvoltarea aripilor, se datorează upregulationului proteinelor morfogenetice osoase (Bmp). În timpul dezvoltării embrionare, gena care controlează semnalizarea Bmp, Bmp2, este supusă unei expresii crescute la membrele anterioare ale liliecilor—ceea ce are ca rezultat extinderea degetelor. Aceste cruciale modificări genetice ajută la crearea unor membre specializate necesare pentru zbor. Proporția relativă a degetelor speciilor de lilieci existente, comparativ cu liliecii fosili din eocen nu prezintă diferențe semnificative, ceea ce sugerează că morfologia aripilor liliecilor s-a conservat de peste 50 de milioane de ani.[38] În timpul zborului, oasele sunt supuse unor tensiuni de încovoiere și forfecare; tensiunile de încovoiere sunt mai mici decât la mamiferele terestre, dar cele de forfecare sunt mai mari. Oasele aripilor liliecilor au o limită de rupere puțin mai mică decât la păsări.[39]

Ca și la alte mamifere, și spre deosebire de păsări, radiusul este componenta principală a antebrațului. Liliecii au cinci degete alungite, care radiază în jurul încheieturii mâinii. Degetul mare este îndreptat înainte și se sprijină pe muchia frontală aripii, și celelalte degete susțin tensiunea din membrana aripii. Al doilea și al treilea deget merg de-a lungul vârfului aripii, permițând aripii să fie trasă înainte împotriva rezistenței aerodinamice, fără a fi nevoie să fie gros ca la aripile de pterosaur. Al patrulea și al cincilea deget merge de la încheietură la muchia posterioară a aripii, și resping tensiunea la încovoiere cauzată de aerul care împinge în sus membrana rigidă. Datorită articulațiilor flexibile, liliecii sunt mai manevrabili și mai rapizi decât mamiferele care planează.[40]

Aripile membranoase (patagia) la Corynorhinus townsendii

Aripile liliecilor sunt mult mai subțiri și formate din mai multe oase decât aripile păsărilor, ceea ce permite liliecilor să manevreze cu mai multă precizie decât cele din urmă, și să zboare cu mai multă portanță și cu mai puțină rezistență a aerului.[41] Plierea aripilor din față pe trupurile lor la cursa în sus îi ajută să economisească 35% din energie în timpul zborului.[42] Membranele sunt delicate, și se rup cu ușurință,[43] dar se pot regenera, și rupturile mici se vindecă repede.[44] Suprafața aripilor este echipată cu receptori tactili sensibili în mici umflături numite celule Merkel care se găsesc și pe degetele oamenilor. Aceste zone delicate sunt diferite la lilieci, fiecare umflătură având un fir mic de păr în centrul, ceea ce o face și mai sensibilă și permite liliacului să detecteze și să se adapteze la schimbarea fluxului de aer; utilizarea principală este de a ajuta la găsirea celei mai eficiente viteze de zbor și, eventual, și a evita pierderea bruscă de portanță.[45] Liliecii insectivori pot folosi firele de păr tactile și pentru a efectua manevre complexe pentru a captura prada în zbor.

Patagiul este membrana aripii; ea este întinsă între oasele brațului și ale degetelor, și în partea de jos a corpului între membrele posterioare și coadă. Această membrană de piele este formată din țesut conjunctiv, fibre elastice, nervi, mușchi și vase de sânge. Mușchii mențin membrana întinsă în timpul zborului.[46] Măsura în care coada liliacului este atașată de patagiu poate varia în funcție de specie, unele având cozi complet libere sau chiar lipsă. Pielea corpului liliecilor, care are un strat de epidermă și dermă, precum și foliculi de păr, glande sudoripare și un stat subcutanat de grăsime, este foarte diferită de pielea de pe membrana aripii. Patagiul este format din două straturi extrem de subțiri de epidermă; aceste straturi sunt separate de un țesut conjunctiv central, bogat în colagen și fibre elastice. Membrana nu are nici foliculi de păr și nici glande sudoripare, cu excepția părții dintre degete.[47] La embrionii de liliac, apoptoza (moartea celulelor) afectează numai membrele posterioare, în timp ce cele anterioare păstrează între ele niște pânze care apoi formează membrana aripilor.[48] Spre deosebire de păsări, ale căror aripi rigide transmit îndoirea și torsiune la umeri, liliecii au un o membrană flexibilă a aripii care poate rezista la tensiune. Pentru a realiza zborul, un liliac își exercită forța spre interior acolo unde membrana întâlnește scheletul, așa că o forță contrară presează pe margine perpendicular pe suprafața aripii. Această adaptare nu permite liliecilor să-și reducă deschiderea aripilor, spre deosebire de păsări, care pot întinde parțial aripile în zbor, reducând anvergura aripilor și întinderea lor pentru planare. Prin urmare, liliecii nu se pot deplasa pe distanțe lungi, ca păsările.

Liliecii ce se hrănesc cu nectar și polen pot sta în aer, similar cu păsările colibri. Marginile frontale ascuțite ale aripilor pot crea vârtejuri, care furnizează portanță. Vârtejurile pot fi stabilizate de animale prin schimbarea curburii aripilor.[49]

Adaptări pentru repaus

Grup de megachiroptere odihnindu-se.

Când nu zboară, liliecii atârnă cu capul în jos agățați de picioare. Femurul este atașat de șold într-un mod care le permite să se îndoaie spre exterior și în sus în zbor. Articulația gleznei se poate plia pentru a permite marginii posterioare a aripilor să se aplece în jos. Acest lucru nu permite mai multe mișcări, altele decât agățatul sau cățăratul pe copaci. Megachiropterele dorm cu capul strâns spre abdomen, în vreme ce majoritatea microchiropterelor dorm cu gâtul curbate spre spate. Această diferență se reflectă în structura vertebrelor cervicale ale celor două grupuri, care sunt în mod clar distincte.[50] Tendoanele permit liliecilor să-și blocheze picioarele strânse atunci când se agață de o creangă. Este nevoie de aplicarea unei forțe musculare pentru a-și da drumul, dar nu și pentru a ține strâns.[51]

Sistemele interne

Liliecii au un sistem circulator eficient. Ei par să beneficieze de o venomișcare deosebit de puternică, o contracție ritmică a mușchilor pereților venoși. La cele mai multe mamifere, pereții venelor asigură, în principal, rezistență pasivă, menținându-le forma pentru ca sângele neoxigenat să curgă prin ele, dar la lilieci ele par să sprijine activ fluxul sânge înapoi la inimă cu această acțiune de pompare.[52][53] Deoarece corpurile lor sunt relativ mici și ușoare, liliecii nu sunt expuși riscului ca sângele să li se concentreze în cap, atunci când stau agățați în repaus.[54]

Liliecii posedă un sistem respirator adaptat pentru a face față cerințelor zborului propulsat, o activitate mare consumatoare de energie, care necesită un transfer continuu și masiv de oxigen. La lilieci, suprafața alveolară relativă și volumul de sânge din capilarele pulmonare sunt mai mari decât la cele mai multe alte mamifere patrupede.[55] Din cauza limitărilor plămânilor mamiferelor, liliecii nu se pot menține în zbor la altitudini mari.[56]

Cu țesutul membranos extrem de subțire, un liliac poate contribui semnificativ pentru organism la eficiența schimbului de gaze. Din cauza cererii mari de energie în zbor, corpul liliacului îndeplinește aceste cerințe prin schimbul de gaze prin patagiul aripilor. Când liliecii întind aripile, ele permit creșterea raportului suprafață-volum. Suprafața aripilor este aproximativ 85% din suprafața totală a corpului, ceea ce dă posibilitatea unui schimb de gaze foarte eficient. Casele subcutanate din membrană se află foarte aproape de suprafață și permit difuzia de oxigen și dioxid de carbon.[57]

Sistemul digestiv la lilieci are diferite adaptări în funcție de specia de liliac și de dieta sa. Ca și în alte animale care zboară, alimentele sunt procesate rapid și eficient pentru a ține pasul cu cererea de energie. Liliecii insectivori pot avea anumite enzime digestive pentru a procesa mai bine insectele, cum ar fi chitinaze pentru a descompune chitina, care este o componentă importantă în corpul insectelor.[58] Liliecii-vampir, probabil din cauza hrănirii lor cu sânge, sunt singurele vertebrate care nu au enzima maltază, care descompune maltoza în tractul intestinal. Liliecii nectivori și frugivori au mai multă maltază și zaharază decât insectivorii, pentru a face față conținutului mai mare de zahăr din dieta lor.[59]

Adaptările rinichilor liliecilor variază în funcție de modul de hrănire. Liliecii carnivori consumă cantități mari de proteine și pot produce o urină concentrată, în vreme ce liliecilor frugivori le lipsește capacitatea aceasta și au în schimb rinichii adaptați pentru retenție de electroliți din cauza dietei lor sărace în electroliți.

Structura uterină a femelelor poate varia în funcție de specie, unele având două coarne uterine, în timp ce altele au o singură cameră principală.[58]

Simțurile

Ecolocația

Microchiropterele și unele megachiroptere emit ultrasunete pentru a produce ecou. Prin compararea impulsului produs cu ecourile receptate, creierul și sistemele nervos și auditiv pot produce imagini detaliate ale împrejurimilor. Aceasta permite liliecilor să detecteze, să localizeze și să clasifice prada pe întuneric. Țipetele liliecilor sunt unele dintre cele mai puternice sunete produse în aer de animale, și pot varia în intensitate de la 60 la 140 de decibeli.[60][61] Microchiropterele își folosesc laringele pentru a crea ultrasunete, și le produc prin gură și uneori în nas. Acesta din urmă este cel mai pronunțat la liliecii cu potcoavă (Rhinolophus spp.). Microchiropterele produc sunete în intervalul de frecvență de la 14.000 la peste 100.000 Hz, dincolo de spectrul auzului uman (între 20 și 20.000 Hz). Diversele grupuri de lilieci au evoluat extensii cărnoase în jurul și deasupra nărilor, care joacă un rol în transmiterea sunetelor.[62]

Principiul de ecolocației liliecilor: sunetul produs este reprezentat cu portocaliu, ecoul cu verde

În ciclurile puternice de ecolocație, liliecii emit sunete continuu și disting sunetul produs de ecou prin frecvență. Urechile acestor lilieci sunt adaptate la un anumit interval restrâns de frecvență. Ei produc sunete în afara acestui interval pentru a nu asurzi. Apoi au recepționează ecoul în gama de frecvență resrânsă, profitând de deplasarea Doppler produsă de propria mișcare în zbor. Efectul Doppler face ca ecoul să conțină informații referitoare la mișcarea și locația prăzii. Acești lilieci trebuie să aibă grijă de deplasarea Doppler cauzată de modificarea vitezei lor de zbor. Ei s-au adaptat pentru a schimba frecvența sunetelor emise în funcție de viteza lor de zbor astfel încât ecoul să se întoarcă gama optimă pentru auz.[63]

Pe lângă ecolocarea prăzii, urechile liliecilor sunt sensibile și la vibrații aripilor fluturilor aripi, la sunetele produse de abdomenul unor insecte, și la mișcarea prăzii târâtoare, cum ar fi miriapodele și urechelnițele. Geometria complexă a crestelor de pe suprafața interioară a urechilor liliecilor îi ajută să-și concentreze brusc semnalele de ecolocație, și să asculte pasiv orice alte sunete produse de pradă. Aceste creste pot fi văzute ca un fel de lentile Fresnel acustice, și există la o mare varietate de animale care nu au legătură cu liliecii, cum ar fi ai-ai, galago mici, vulpea urecheată, lemurul-șoarece, și altele.[64][65][66] Liliecii pot estima înălțimea la care se află ținta lor, folosind modele de interferență din ecourile reflectate în tragus, un fald de piele în urechea externă.[67]

Molia-tigru (Bertholdia trigona) poate bruia ecolocația liliecilor.

Prin scanări repetate, liliecii pot construi mental o imagine exactă a mediului în care se deplasează și a prăzii lor.[68] Unele specii de molii au exploatat acest lucru, ca de exemplu molia-tigru, care produce ultrasunete aposematice pentru a le sugera liliecilor că sunt protejate chimic și, prin urmare, lipsite de gust.[69][70] Specii de molie, ca molia-tigru, pot produce semnale care bruiază ecolocația liliecilor. Multe specii de molie au un organ auditiv timpanic, care răspunde la primirea unui semnal făcând mușchii moliei să zvâcnească haotic în zbor, făcând molia să zboare aleator și să evite prădătorul.[71][72][73]

Vederea

Ochii celor mai multe specii de microchiroptere sunt mici și slab dezvoltați, ceea ce duce la o slabă acuitate vizuală, dar nicio specie nu este oarbă.[74] Majoritatea microchiropterelor au vedere mesopică, adică pot detecta doar lumina la niveluri scăzute, în timp ce alte mamifere au vedere fotopică, adică pot vedea în culori. Microchiropterele își pot folosi vederea pentru orientare și în timp ce călătoresc între zonele de repaus și cele de hrănire, ecolocația fiind eficientă numai pe distanțe scurte. Unele specii pot detecta ultraviolete (UV). Cum corpurile unor microchiroptere au culori diferite, acestea ar putea să distingă culorile.[75][76]

Megachiropterele au adesea vederea la fel de bună, dacă nu mai bună, ca a omului. Vederea lor este adaptată atât vederii de noapte cât și vederii la lumina zilei, inclusiv unele care văd în culori.[77]

Câmpul magnetic

Microchiropterele folosesc și magnetorecepția, având o sensibilitate ridicată la câmpul magnetic al Pământului, ca și păsările. Microchiropterele au o busolă internă pe bază de polaritate, ceea ce înseamnă că ele disting nordul de sud, spre deosebire de păsări, care folosesc intensitatea câmpului magnetic pentru a diferenția latitudinea, ceea ce poate fi folosit în călătorii pe distanțe lungi. Mecanismul este necunoscut, dar poate implica particule de magnetit.[78][79]

Termoreglajul

Imaginea termică a unui liliac, folosind aerul ca izolație

Majoritatea liliecilor sunt homeotermici (au o temperaturii stabilă a corpului), excepție făcând familiile Vespertilionidae, Rhinolophidae și Miniopteridae, care prezintă heterotermie (temperatură variabilă a corpului). Comparativ cu alte mamifere, liliecii au o mare conductivitate termică. Aripile sunt umplute cu vasele de sânge, și corpul pierde căldură atunci ele sunt întinse. În repaus, ei se pot înveli cu aripile pentru a capta un strat de aer cald. Liliecii mai mici au, în general, o rată metabolică mai mare decât liliecii mai mari, și deci trebuie să consume mai multe alimente, pentru de a-și menține homeotermia.[80]

Liliecii pot evita să zboare în timpul zilei pentru a preveni supraîncălzirea la soare, deoarece membrana închisă la culoare a aripilor absoarbe radiația solară. Liliecii nu pot disipa căldură dacă temperatura ambiantă este prea mare;[81] ei folosesc saliva să se răcească în condiții extreme. Printre megachiroptere, vulpea zburătoare Pteropus hypomelanus folosește saliva și ventilația cu ajutorul aripilor pentru a se răcori în repaus în cea mai caldă parte a zilei.[82] Dintre microchiroptere, Myotis yumanensis, liliacul mexican fără coadă și liliacul palid (Antrozous pallidus) fac față la temperaturi de până la 45 de grade Celsius intensificându-și respirația, salivând și lingându-și blana pentru a promova răcirea prin evaporare; aceasta este suficientă pentru a disipa dublul căldurii produse prin metabolism.[83]

Lilieci posedă și un sistem de sfinctere în partea arterială a rețelei vasculare de-a lungul marginii aripilor. Atunci când sunt complet deschise, acestea permit sângelui oxigenat să curgă prin rețelele de capilare de-a lungul membranei aripii; când se contractă, sângele este trimis direct în vene, ocolind capilarele din aripi. Aceasta permite liliecilor să controleze cât de multă căldură se schimbă prin membrană în zbor, permițându-le să elibereze căldură în timpul zborului. Multe alte mamifere folosesc rețeaua capilară din urechile supradimensionate în același scop.[84]

Letargia

Liliac tricolor (Perimyotis subflavus) în letargie

Letargia, o stare de activitate redusă în care temperatura corpului și metabolismul scad, este utilă mai ales pentru microchiroptere, întrucât ele folosesc o cantitate mare de energie când sunt active, depind de o sursă de hrană instabilă, și au o capacitate limitată de stocare a grăsimii. În această stare, își scad în general temperatura corpului la 6–30 °C (43–86 °F), și pot reduce consumul de energie cu 50 până la 99%. Circa 97% din toate microchiropterele devin letargice.[85] Liliecii tropicali o pot folosi pentru a evita prădătorii, reducând cantitatea de timp petrecută în căutare de hrană și reducând astfel șansa de a fi prinși de un prădător.[86] Megachiropterele erau în general considerate a fi homeotherme, dar se știe că trei specii de megachiroptere mai mici, cu masa de circa 50 grame (1,8 oz), prezintă starea de letargie: the liliecii blossom australieni (Syconycteris australis), the Macroglossus minimus și Nyctimene robinsoni. Aceste stări țin mai mult timp vara decât iarna la megachiroptere.[87]

În timpul hibernării, liliecii intră într-o stare de letargie și își reduc temperatura corpului timp de 99,6% din perioada de hibernare; chiar și în pauzele de hibernare, când revin cu temperatura corpului la normal, uneori intră într-o letargie superficială, denumită „trezire heterotermică”.[88] Unii lilieci își reduc funcțiile organismului la temperaturi mari pentru a se răcori în lunile de vară.[89]

Liliecii heterotermi pot zbura în timpul migrațiilor lungi pe timp de noapte, pentru a se odihni în letargie pe timp de zi. Spre deosebire de păsările migratoare, care zboară ziua și se hrănesc noaptea, liliecii nocturni au un conflict între deplasare și hrănire. Energia conservată le reduce atât necesarul de hrană, cât și durata migrației, ceea ce s-ar putea să îi ajute a evita să petreacă prea mult timp în locuri necunoscute pentru a nu fi atacați de prădători. La unele specii, femelele gestante nu pot intra în starea de letargie.[90][91]

Mărimea

Cel mai mic liliac este liliacul-bondar (Craseonycteris thonglongyai), care are 29–34 millimetrui (1,1–1,3 in) lungime cu o anvergură a aripilor de 15 centimetre (5,9 in), și cântărește 2–2,6 grame (0,071–0,092 oz).[92][93] Se poate spune și că este probabil cea mai mică specie existentă de mamifer, alături de scorpia etruscă.[94] Cei mai mari lilieci sunt câteva specii de megachiroptere din genul Pteropus și liliacul regal, (Acerodon jubatus), care poate cântări 1,6 kilograme (3,5 lb) cu o anvergură a aripilor de 1,7 metri (5,6 ft).[95] Liliecii mai mari tind să folosească la ecolocație frecvențe mai joase, iar cei mai mici să folosească frecvențe mai înalte; ecolocația de înaltă frecventă este mai eficientă la detectarea prăzii mai mici. Prada mică poate fi absentă din alimentația liliecilor mari, deoarece ei nu o pot detecta.[96] Adaptările unei anume specii de liliac pot influența direct tipurile de pradă care îi sunt disponibile.[97]

Ecologia

Uroderma bilobatum in Costa Rica

Zborul le-a permis liliecilor să devină unul dintre cele mai larg răspândite grupuri de mamifere.[98] În afara Arcticii, Antarcticii și a câtorva insule izolate, există lilieci în aproape orice habitat de pe Pământ.[99] Zonele tropicale tind să aibă mai multe specii decât cele temperate.[100] Specii diferite aleg habitate diferite în anotimpuri diferite, de la litoral la munte și deșert, dar au nevoie de adăposturi potrivite. Liliecii se adăpostesc în văi, crevase, pe ramurile arborilor și chiar în structuri antropice, unii lilieci construindu-și chiar și „corturi” din frunze.[101] Megachiropterele se adăpostesc cel mai adesea în copaci.[102] Majoritatea microchiropterelor sunt nocturne[103] iar megachiropterele sunt de regulă diurne sau crepusculare.[104][105]

În zonele temperate, unele microchiroptere migrează la sute de kilometri pentru niște vizuini de hibernare;[106] alții intră în letargie pe vreme rece, trezindu-se și hrănindu-se atunci când încălzirea vremii permite activitatea insectelor.[107] Altele se retrag în peșteri pentru iarnă și hibernează timp de până la șase luni.[107] Microchiropterele zboară foarte rar pe timp de ploaie; ploaia le bruiază ecolocația, și nu pot vâna.[108] Câteva specii, ca liliacul neozeelandez cu coadă scurtă și liliacul-vampir comun sunt agile și pe sol.[109]

Hrana și hrănirea

Fișier:Choeronycteris mexicana, Mexican long-tongued bat (7371567444).jpg
Choeronycteris mexicana bând dintr-un cactus

Fiecare specie de liliac are dieta ei, formată inclusiv din insecte, nectar, polen, fructe și chiar vertebrate.[110] Megachiropterele consumă mai ales fructe, nectar și polen.[111] Din cauza dimensiunilor mici, metabolismului intensiv și a consumului rapid de energie în timpul zborului, liliecii trebuie să consume cantități mari de hrană comparativ cu dimensiunea lor. Liliecii insectivori pot mânca peste 120% din greutatea lor, în timp ce liliecii frugivori pot mânca până la dublul greutății lor.[112] Ei pot călători pe distanțe importante în fiecare noapte, excepțional până la 38,5 km la liliacul pătat (Euderma maculatum), în căutare de hrană.[113] Liliecii utilizează o varietate de strategii de vânătoare.[114] Ei își obțin majoritatea apei din hrană; multe specii beau și din surse de apă ca lacurile și râurile, zburând peste suprafața apei și coborându-și limba în apă.[115]

Chiropterele în ansamblul lor sunt în curs de pierdere a capacității de a sintetiza vitamina C.[116] Într-un test efectuat pe 34 de specii de liliac din șase familii majore, inclusiv marile familii insectivore și frugivore, s-a constatat că toate au pierdut capacitatea de a o sintetiza și această pierdere poate deriva de la un unic strămoș comun, ca mutație unică.[117][b] Cel puțin două specii de liliac, una frugivoră (Rousettus leschenaultii) și una insectivoră (Hipposideros armiger), și-au păstrat capacitatea de a produce vitamina C.[119]

Note de completare

  1. ^ Din greacă veche χείρ – cheir, „mână” și πτερόν – pteron, „aripă”.[1]
  2. ^ Rapoarte anterioare conform cărora doar liliecii frugivori prezintă deficiență se bazau pe eșantioane mai mici.[118]

Note bibliografice

  1. ^ Wikisource „Chiroptera”. Encyclopædia Britannica. 6 (ed. 11). . pp. 239–247. 
  2. ^ Eiting, T. P.; Gunnell, G. F. (). „Global completeness of the bat fossil record”. Journal of Mammalian Evolution. 16 (3): 151–173. doi:10.1007/s10914-009-9118-x.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  3. ^ „Paleontologists Determine Original Color of Extinct Bats”. SciNews. . Accesat în . 
  4. ^ Collearya, C.; Dolocanc, A.; Gardnerd, J.; Singha, Suresh; Wuttkee, M. (). „Chemical, experimental, and morphological evidence for diagenetically altered melanin in exceptionally preserved fossils”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 112 (41): 12592–12597. Bibcode:2015PNAS..11212592C. doi:10.1073/pnas.1509831112. PMC 4611652 Accesibil gratuit.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  5. ^ Van de Bussche, R. A.; Hoofer, S. R. (). „Phylogenetic relationships among recent chiropteran families and the importance of choosing appropriate out-group taxa”. Journal of Mammalogy. 85 (2): 321–330. doi:10.1644/1545-1542(2004)085<0321:Prarcf>2.0.Co;2.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  6. ^ Smith, D. „Chiroptera: Systematics”. University of California Museum of Paleontology. Accesat în .  Mai multe valori specificate pentru |nume= și |last= (ajutor)
  7. ^ Eick, G. N.; Jacobs, D. S.; Matthee, C. A. (). „A Nuclear DNA Phylogenetic Perspective on the Evolution of Echolocation and Historical Biogeography of Extant Bats (Chiroptera)”. Molecular Biology and Evolution. 22 (9): 1869–1886. doi:10.1093/molbev/msi180. PMID 15930153. Several molecular studies have shown that Chiroptera belong to the Laurasiatheria (represented by carnivores, pangolins, cetartiodactyls, eulipotyphlans, and perissodactyls) and are only distantly related to dermopterans, scandentians, and primates (Nikaido et al. 2000; Lin and Penny 2001; Madsen et al. 2001; Murphy et al. 2001a, 2001b; Van Den Bussche and Hoofer 2004)  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  8. ^ Pumo, D. E.; et al. (). „Complete Mitochondrial Genome of a Neotropical Fruit Bat, Artibeus jamaicensis, and a New Hypothesis of the Relationships of Bats to Other Eutherian Mammals”. Journal of Molecular Evolution. 47 (6): 709–717. Bibcode:1998JMolE..47..709P. doi:10.1007/PL00006430. PMID 9847413.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  9. ^ Zhou, X.; et al. (). „Phylogenomic Analysis Resolves the Interordinal Relationships and Rapid Diversification of the Laurasiatherian Mammals”. Systematic Biology. 61 (1): 150–164. doi:10.1093/sysbio/syr089. PMC 3243735 Accesibil gratuit. PMID 21900649.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  10. ^ Zhang, G.; Cowled, C.; Shi, Z.; Huang, Z.; Bishop-Lilly, K. A.; Fang, X.; Wynne, J. W.; Xiong, Z.; Baker, M. L. (). „Comparative Analysis of Bat Genomes Provides Insight into the Evolution of Flight and Immunity”. Science. 339 (6118): 456–460. Bibcode:2013Sci...339..456Z. doi:10.1126/science.1230835. PMID 23258410.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  11. ^ Simmons, N. B.; Seymour, K. L.; Habersetzer, J.; Gunnell, G. F. (). „Primitive Early Eocene bat from Wyoming and the evolution of flight and echolocation”. Nature. 451 (7180): 818–821. Bibcode:2008Natur.451..818S. doi:10.1038/nature06549. PMID 18270539.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  12. ^ Teeling, E.C.; Springer, M. S.; Madsen, O.; Bates, P.; O'Brien, S. J.; Murphy, W. J. (). „A Molecular Phylogeny for Bats Illuminates Biogeography and the Fossil Record”. Science. 307 (5709): 580–584. Bibcode:2005Sci...307..580T. doi:10.1126/science.1105113. PMID 15681385.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  13. ^ a b Tsagkogeorga, G.; Parker, J.; Stupka, E.; Cotton, J. A.; Rossiter, S. J. (). „Phylogenomic analyses elucidate the evolutionary relationships of bats (Chiroptera)”. Current Biology. 23 (22): 2262–2267. doi:10.1016/j.cub.2013.09.014. PMID 24184098.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  14. ^ Pettigrew, J. D.; Maseko, B. C.; Manger, P. R. (). „Primate-like retinotectal decussation in an echolocating megabat, Rousettus aegyptiacus”. Neuroscience. 153 (1): 226–31. doi:10.1016/j.neuroscience.2008.02.019. PMID 18367343.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  15. ^ Simmons, N. B.; Seymour, K. L.; Habersetzer, J.; Gunnell, G. F. (). „Primitive early Eocene bat from Wyoming and the evolution of flight and echolocation”. Nature. 451 (7180): 818–816. Bibcode:2008Natur.451..818S. doi:10.1038/nature06549. PMID 18270539.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  16. ^ „Bat fossil solves evolution poser”. BBC News. . Accesat în . 
  17. ^ Norberg, U. M. (). Wainwright, P. C.; Reilly, S. M., ed. „Ecological Morphology: Integrative Organismal Biology”. University of Chicago Press: 206–208. ISBN 978-0-226-86995-7.  Mai multe valori specificate pentru |editor1-last= și |editor-last= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |editor1-first= și |editor-first= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |ISBN= și |isbn= (ajutor)
  18. ^ Bishop, K. L. (). „The Evolution of Flight in Bats: Narrowing the Field of Plausible Hypotheses”. The Quarterly Review of Biology. 83 (2): 153–169. doi:10.1086/587825. PMID 18605533.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  19. ^ Kaplan, Matt (). „Ancient bats got in a flap over food”. Nature. doi:10.1038/nature.2011.9304.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  20. ^ Teeling; Teeling, E. C.; Scally, M.; Kao, D. J.; Romagnoli, M. L.; Springer, M. S. (). „Molecular evidence regarding the origin of echolocation and flight in bats”. Nature. 403 (6766): 188–192. Bibcode:2000Natur.403..188T. doi:10.1038/35003188. PMID 10646602.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  21. ^ Springer, M. S.; Teeling, E. C.; Madsen, O.; Stanhope, M. J.; De Jong, W. W. (). „Integrated fossil and molecular data reconstruct bat echolocation”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 98 (11): 6241–6246. Bibcode:2001PNAS...98.6241S. doi:10.1073/pnas.111551998. PMC 33452 Accesibil gratuit. PMID 11353869.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  22. ^ L., G.; Wang, J.; Rossiter, S. J.; Jones, G.; Zhang, S. (). „Accelerated FoxP2 evolution in echolocating bats”. PLoS One. 2 (19): e900. Bibcode:2007PLoSO...2..900L. doi:10.1371/journal.pone.0000900. PMC 1976393 Accesibil gratuit.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  23. ^ DesRoche, K.; Fenton, M. B.; Lancaster, W. C. (). „Echolocation and the thoracic skeletons of bats: a comparative morphological study”. Acta Chiropterologica. 9 (2): 483–494. doi:10.3161/1733-5329(2007)9[483:EATTSO]2.0.CO;2.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  24. ^ Li, G.; Wang, J.; Rossiter, S. J.; Jones, G.; Cotton, J. A.; Zhang, S. (). „The hearing gene Prestin reunites the echolocating bats”. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America. 105 (37): 13959–13964. Bibcode:2008PNAS..10513959L. doi:10.1073/pnas.0802097105. PMC 2544561 Accesibil gratuit.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  25. ^ Lei, M.; Dong, D. (). „Phylogenomic analyses of bat subordinal relationships based on transcriptome data”. Scientific Reports. 6: 27726. Bibcode:2016NatSR...627726L. doi:10.1038/srep27726.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  26. ^ Neuweiler, Gerhard (). „Phylogeny and systematics”. The Biology of Bats. Oxford University Press. pp. 287–299. ISBN 978-0195099508. 
  27. ^ Prothero, D. R. (). „Laurasiatheria: Chiroptera”. The Princeton Field Guide to Prehistoric Mammals. Princeton University Press. pp. 112–116. ISBN 978-0-691-15682-8. 
  28. ^ Hutcheon, J. M.; Garland, T. (). „Are Megabats Big?”. Journal of Mammalian Evolution. 11 (3/4): 257. doi:10.1023/B:JOMM.0000047340.25620.89.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  29. ^ Holland, R. A. (). „Echolocation signal structure in the Megachiropteran bat Rousettus aegyptiacus Geoffroy 1810”. Journal of Experimental Biology. 207 (25): 4361–4369. doi:10.1242/jeb.01288. PMID 15557022.  Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  30. ^ Brown, W. M. (). „Natural selection of mammalian brain components”. Trends in Ecology and Evolution. 16 (9): 471–473. doi:10.1016/S0169-5347(01)02246-7.  Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  31. ^ Stephen, J.; Olney, P. (). Creative Conservation: Interactive Management of Wild and Captive Animals. Springer. p. 352. ISBN 978-0412495700.  Mai multe valori specificate pentru |autor= și |nume= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |autor2= și |nume2= (ajutor)
  32. ^ Agnarsson, I.; Zambrana-Torrelio, C. M.; Flores-Saldana, N. P.; May-Collado, L. J. (). „A time-calibrated species-level phylogeny of bats (Chiroptera, Mammalia)”. PLoS Currents. 3: RRN1212. doi:10.1371/currents.RRN1212. PMC 3038382 Accesibil gratuit. PMID 21327164.  Mai multe valori specificate pentru |pmc= și |PMC= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |pmid= și |PMID= (ajutor); Mai multe valori specificate pentru |DOI= și |doi= (ajutor)
  33. ^ Fleming, T. (). A Bat Man in the Tropics: Chasing El Duende. University of California Press. p. 165. ISBN 978-0520236066. 
  34. ^ Greenhall, A.M.; Joermann, G.; Schmidt, U. (). „Desmodus rotundus”. Mammalian Species. 202: 1–6. doi:10.2307/3503895. 
  35. ^ Senawi, J.; Schmieder, D.; Siemers, B.; Kingston, T. (). „Beyond size – morphological predictors of bite force in a diverse insectivorous bat assemblage from Malaysia”. Functional Ecology. 29 (11): 1411–1420. doi:10.1111/1365-2435.12447. 
  36. ^ Hunter, P. (). „The nature of flight: The molecules and mechanics of flight in animals”. Science and Society. 8 (9): 811–813. doi:10.1038/sj.embor.7401050. PMC 1973956 Accesibil gratuit. PMID 17767190. 
  37. ^ Kirkpatrick, S. J. (). „Scale effects on the stresses and safety factors in the wing bones of birds and bats”. Journal of Experimental Biology. 190: 195–215. PMID 7964391. 
  38. ^ Sears, K. E.; Behringer, R. R.; Rasweiler, J. J.; Niswander, L. A. (). „Development of bat flight: Morphologic and molecular evolution of bat wing digits”. Proceedings of the National Academy of Sciences. 103 (17): 6581–6586. Bibcode:2006PNAS..103.6581S. doi:10.1073/pnas.0509716103. PMC 1458926 Accesibil gratuit. PMID 16618938. 
  39. ^ Marshall, K. L.; Chadha, M.; deSouza, L. A.; Sterbing-D'Angelo, S. J.; Moss, C. F.; Lumpkin, E. A. (). „Somatosensory substrates of flight control in bats”. Cell Reports. 11 (6): 851–858. doi:10.1016/j.celrep.2015.04.001. PMC 4643944 Accesibil gratuit. PMID 25937277. 
  40. ^ Marshall, K. L.; Chadha, M.; deSouza, L. A.; Sterbing-D'Angelo, S. J.; Moss, C. F.; Lumpkin, E. A. (). „Somatosensory substrates of flight control in bats”. Cell Reports. 11 (6): 851–858. doi:10.1016/j.celrep.2015.04.001. PMC 4643944 Accesibil gratuit. PMID 25937277. 
  41. ^ Brown University (). „Bats In Flight Reveal Unexpected Aerodynamics”. ScienceDaily. Accesat în . 
  42. ^ Riskin, D. K.; Bergou, A.; Breuer, K. S.; Swartz, S. M. (). „Upstroke wing flexion and the inertial cost of bat flight”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 279 (1740): 2945. doi:10.1098/rspb.2012.0346. CS1 maint: Multiple names: authors list (link) Riskin, D. K.; Bergou, A.; Breuer, K. S.; Swartz, S. M. (). „Upstroke wing flexion and the inertial cost of bat flight”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 279 (1740): 2945. doi:10.1098/rspb.2012.0346. 
  43. ^ Mehlhorn, H. (). Bats (Chiroptera) as Vectors of Diseases and Parasites: Facts and Myths. Springer. pp. 2–27. ISBN 978-3-642-39333-4. 
  44. ^ Irwin, N. (). „Wanted DNA samples from Nyctimene or Paranyctimene Bats” (PDF). The New Guinea Tropical Ecology and Biodiversity Digest. 3: 10. Arhivat din original (PDF) la . 
  45. ^ Makanya, A. N.; Mortola, J. P. (). „The structural design of the bat wing web and its possible role in gas exchange”. Journal of Anatomy. 211 (6): 687–697. doi:10.1111/j.1469-7580.2007.00817.x. PMC 2375846 Accesibil gratuit. PMID 17971117. 
  46. ^ Mehlhorn, H. (). Bats (Chiroptera) as Vectors of Diseases and Parasites: Facts and Myths. Springer. pp. 2–27. ISBN 978-3-642-39333-4. 
  47. ^ Makanya, A. N.; Mortola, J. P. (). „The structural design of the bat wing web and its possible role in gas exchange”. Journal of Anatomy. 211 (6): 687–697. doi:10.1111/j.1469-7580.2007.00817.x. PMC 2375846 Accesibil gratuit. PMID 17971117. 
  48. ^ Fenton & Simmons 2015, pp. 166–167.
  49. ^ „Leading Edge Vortex Allows Bats to Stay Aloft, Aerospace Professor Reports”. USC Viterbi School of Engineering. . 
  50. ^ Fenton, M. B.; Crerar, L. M. (). „Cervical Vertebrae in Relation to Roosting Posture in Bats”. Journal of Mammalology. 65 (3): 395–403. doi:10.2307/1381085. 
  51. ^ Fenton & Simmons 2015, p. 78.
  52. ^ Jones, T. W. (). „Discovery That the Veins of the Bat's Wing (Which are Furnished with Valves) are Endowed with Rythmical Contractility, and That the Onward Flow of Blood is Accelerated by Each Contraction”. Philosophical Transactions of the Royal Society of London. 142: 131–136. doi:10.1098/rstl.1852.0011. JSTOR 108539. 
  53. ^ Maina, J. N. (). „What it takes to fly: the structural and functional respiratory refinements in birds and bats”. Journal of Experimental Biology. 203 (20): 3045–3064. PMID 11003817. 
  54. ^ Pennycuick, C. J. (). „Bats”. Modelling the Flying Bird. Elsevier. pp. 136–143. ISBN 978-0-12-374299-5. 
  55. ^ Maina, J. N. (). „What it takes to fly: the structural and functional respiratory refinements in birds and bats”. Journal of Experimental Biology. 203 (20): 3045–3064. PMID 11003817. 
  56. ^ Pennycuick, C. J. (). „Bats”. Modelling the Flying Bird. Elsevier. pp. 136–143. ISBN 978-0-12-374299-5. 
  57. ^ Schondube, J. E.; Herrera-M, L. G.; Martínez del Rio, C. (). „Diet and the evolution of digestion and renal function in phyllostomid bats” (PDF). Zoology. 104 (1): 59–73. doi:10.1078/0944-2006-00007. PMID 16351819. 
  58. ^ a b Fenton & Simmons 2015, p. 164.
  59. ^ Schondube, J. E.; Herrera-M, L. G.; Martínez del Rio, C. (). „Diet and the evolution of digestion and renal function in phyllostomid bats” (PDF). Zoology. 104 (1): 59–73. doi:10.1078/0944-2006-00007. PMID 16351819. 
  60. ^ Jones, K. E.; Bininda-Emonds , O. R. P.; Gittleman, J. L. (). „Bats, clocks, and rocks: diversification patterns in chiroptera”. Evolution. 59 (10): 2243–2255. doi:10.1554/04-635.1. PMID 16405167. 
  61. ^ Surlykke, A.; Elisabeth, K. V. (). „Echolocating bats Cry Out Loud to Detect Their Prey”. PLoS ONE. 3 (4): e2036. Bibcode:2008PLoSO...3.2036S. doi:10.1371/journal.pone.0002036. PMC 2323577 Accesibil gratuit. 
  62. ^ Fenton & Simmons 2015, p. 31.
  63. ^ Jones, G.; Holderied, M. W. (). „Bat echolocation calls: adaptation and convergent evolution”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 274 (1612): 905–912. doi:10.1098/Rspb.2006.0200. PMC 1919403 Accesibil gratuit. PMID 17251105. 
  64. ^ Pavey, C. R.; Burwell, C. J. (). „Bat Predation on Eared Moths: A Test of the Allotonic Frequency Hypothesis”. Oikos. 81 (1): 143–151. doi:10.2307/3546476. JSTOR 3546476. 
  65. ^ Sowell, W. A. (). „The Bat's Ear as a Diffraction Grating” (PDF). Air Force Institute of Technology. 
  66. ^ K., Roman (). „Model predicts bat pinna ridges focus high frequencies to form narrow sensitivity beams”. J. Acoust. Soc. Am. 125 (5): 3454–9. Bibcode:2009ASAJ..125.3454K. doi:10.1121/1.3097500. PMID 19425684. 
  67. ^ Muller, R. (). „A numerical study of the role of the tragus in the big brown bat”. JASA. 116 (6): 3701–3712. Bibcode:2004ASAJ..116.3701M. doi:10.1121/1.1815133. 
  68. ^ Fullard, J. H. (). „Moth Ears and Bat Calls: Coevolution or Coincidence?”. În Hoy, R. R.; Fay, R. R.; Popper, A. N. Comparative Hearing: Insects. Springer Handbook of Auditory Research. Springer. ISBN 978-1-4612-6828-4. 
  69. ^ Takanashi, Takuma; Nakano, Ryo; Surlykke, A.; Tatsuta, H.; Tabata, J.; Ishikawa, Y.; Skals, N. (). „Variation in Courtship Ultrasounds of Three Ostrinia Moths with Different Sex Pheromones”. Plos One. 5 (10): e13144. Bibcode:2010PLoSO...513144T. doi:10.1371/journal.pone.0013144. PMID 20957230. 
  70. ^ Hristov, N. I.; Conner, W. E. (). „Sound strategy: acoustic aposematism in the bat–tiger moth arms race”. Naturwissenschaften. 92 (4): 164–169. Bibcode:2005NW.....92..164H. doi:10.1007/s00114-005-0611-7. PMID 15772807. 
  71. ^ Strauß, J.; Lakes-Harlan, R. (). „Evolutionary and Phylogenetic Origins of Tympanal Hearing Organs in Insects”. În Hedwig, B. Insect Hearing and Acoustic Communication. Springer. pp. 5–26. doi:10.1007/978-3-642-40462-7_2. ISBN 978-3-642-40462-7. 
  72. ^ Fullard, J. H. (). „Moth Ears and Bat Calls: Coevolution or Coincidence?”. În Hoy, R. R.; Fay, R. R.; Popper, A. N. Comparative Hearing: Insects. Springer Handbook of Auditory Research. Springer. ISBN 978-1-4612-6828-4. 
  73. ^ Takanashi, Takuma; Nakano, Ryo; Surlykke, A.; Tatsuta, H.; Tabata, J.; Ishikawa, Y.; Skals, N. (). „Variation in Courtship Ultrasounds of Three Ostrinia Moths with Different Sex Pheromones”. Plos One. 5 (10): e13144. Bibcode:2010PLoSO...513144T. doi:10.1371/journal.pone.0013144. PMID 20957230. 
  74. ^ Sophasarun, N. „Experts debunk bats' bad rap”. Online extra. National Geographic. Accesat în . 
  75. ^ Wang, D.; Oakley, T.; Mower, J.; Shimmin, L. C.; Yim, S.; Honeycutt, R. L.; Tsao, H.; Li, W. H. (). „Molecular evolution of bat color vision genes”. Molecular Biology and Evolution. 21 (2): 295–302. doi:10.1093/molbev/msh015. PMID 14660703. 
  76. ^ Shen, Y.-Y.; Liu, J.; Irwin, D. M.; Zhang, Y.-P. (). „Parallel and Convergent Evolution of the Dim-Light Vision Gene RH1 in Bats (Order: Chiroptera)”. PLoS One. 5 (1): e8838. Bibcode:2010PLoSO...5.8838S. doi:10.1371/journal.pone.0008838. PMC 2809114 Accesibil gratuit. PMID 20098620. 
  77. ^ Wang, D.; Oakley, T.; Mower, J.; Shimmin, L. C.; Yim, S.; Honeycutt, R. L.; Tsao, H.; Li, W. H. (). „Molecular evolution of bat color vision genes”. Molecular Biology and Evolution. 21 (2): 295–302. doi:10.1093/molbev/msh015. PMID 14660703. 
  78. ^ Wang, Y.; Pan, Y.; Parsons, S.; Walker, M.; Zhang, S. (). „Bats Respond to Polarity of a Magnetic Field”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 274 (1627): 2901–2905. doi:10.1098/rspb.2007.0904. PMC 2288691 Accesibil gratuit. 
  79. ^ Voigt, C. C.; Lewanzik, D. (). „Trapped in the darkness of the night: thermal and energetic constraints of daylight flight in bats”. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences. 278 (1716): 2311–2317. doi:10.1098/rspb.2010.2290. PMC 3119008 Accesibil gratuit. 
  80. ^ Altringham 2011, pp. 99–100.
  81. ^ Neuweiler, Gerhard (). „The Circulatory and Respiratory Systems”. The Biology of Bats. Oxford University Press. pp. 43–62. ISBN 978-0-1950-9951-5. 
  82. ^ Ochoa-Acuña, H.; Kunz, T.H. (). „Thermoregulatory behavior in the small island flying fox, Pteropus hypomelanus (Chiroptera: Pteropodidae)”. Journal of Thermal Biology. 24 (1): 15–20. doi:10.1016/S0306-4565(98)00033-3. 
  83. ^ Licht, Paul; Leitner, Philip (). „Physiological responses to high environmental temperatures in three species of microchiropteran bats”. Comparative Biochemistry and Physiology. 22 (2): 371–387. doi:10.1016/0010-406X(67)90601-9. 
  84. ^ Neuweiler, Gerhard (). „The Circulatory and Respiratory Systems”. The Biology of Bats. Oxford University Press. pp. 43–62. ISBN 978-0-1950-9951-5. 
  85. ^ Geiser, F.; Stawski, C. (). „Hibernation and Torpor in Tropical and Subtropical Bats in Relation to Energetics, Extinctions, and the Evolution of Endothermy”. Integrative and Comparative Biology. 51 (3): 337–338. doi:10.1093/icb/icr042. PMID 21700575. 
  86. ^ Stawski, C.; Geiser, F. (). „Fat and Fed: Frequent Use of Summer Torpor in a Subtropical Bat”. Naturwissenschaften. 97 (1): 29–35. Bibcode:2010NW.....97...29S. doi:10.1007/s00114-009-0606-x. PMID 19756460. 
  87. ^ Zubaid, A.; McCracken, G. F.; Kunz, T. (). Functional and Evolutionary Ecology of Bats. Oxford University Press. pp. 14–16. ISBN 978-0-19-515472-6. 
  88. ^ Knight, K. (). „Bats Use Torpor to Minimise Costs”. Journal of Experimental Biology. 215 (12): iii. doi:10.1242/jeb.074823. 
  89. ^ Bondarenco, A.; Körtner, G.; Geiser, F. (). „How to Keep Cool in a Hot Desert: Torpor in Two Species of Free-Ranging Bats in Summer”. Temperature. 6 (3): 476–483. doi:10.1080/23328940.2016.1214334. PMC 5079220 Accesibil gratuit. PMID 28349087. 
  90. ^ McGuire, L. P.; Jonassen, K. A.; Guglielmo, C. G. (). „Bats on a Budget: Torpor-Assisted Migration Saves Time and Energy”. PLOS ONE. 9 (12): e115724. Bibcode:2014PLoSO...9k5724M. doi:10.1371/journal.pone.0115724. PMC 4281203 Accesibil gratuit. PMID 25551615. 
  91. ^ Hamilton, I. M.; Barclay, R. M. R. (). „Patterns of daily torpor and day-roost selection by male and female big brown bats (Eptesicus fuscus)”. Canadian Journal of Zoology. 72 (4): 744. doi:10.1139/z94-100. 
  92. ^ „Kitti's Hog-Nosed Bat: Craseonycteridae – Physical Characteristics – Bats, Bumblebee, Species, Inches, Brown, and Tips”. Animal Life Resource. Accesat în . 
  93. ^ „Bumblebee bat (Craseonycteris thonglongyai)”. EDGE Species. Accesat în . 
  94. ^ „Kitti's Hog-Nosed Bat Is World's Smallest Mammal”. SciTechDaily. . Accesat în . 
  95. ^ Nowak, R. M., editor (1999). Walker's Mammals of the World. Vol. 1. 6th edition. Pp. 264–271. ISBN: 0-8018-5789-9
  96. ^ Gonsalves, L.; Bicknell, B.; Law, B.; Webb, C.; Monamy, V. (). „Mosquito Consumption by Insectivorous Bats: Does Size Matter?”. PLOS ONE. 8 (10): e77183. Bibcode:2013PLoSO...877183G. doi:10.1371/journal.pone.0077183. PMC 3795000 Accesibil gratuit. PMID 24130851. 
  97. ^ Dechmann, D. K. N.; Safi, K.; Vonhof, M. J. (). „Matching Morphology and Diet in the Disc-Winged Bat Thyroptera tricolor (Chiroptera)”. Journal of Mammalogy. 87 (5): 1013–1019. doi:10.1644/05-MAMM-A-424R2.1. 
  98. ^ Thomas, S. P.; Suthers, R. A. (). „Physiology and energetics of bat flight” (PDF). Journal of Experimental Biology. 57: 317–335. 
  99. ^ „Bats of the World”. Bat Conservation Trust. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  100. ^ Fenton & Simmons 2015, pp. 32.
  101. ^ Grzimek's Animal Life Encyclopedia: Vol 13 Mammals II (ed. 2nd). . p. 311. ISBN 978-0-7876-5362-0. 
  102. ^ Altringham 2011, p. 21.
  103. ^ „The Art and Science of Bats”. Smithsonian Institution. . 
  104. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Schwab
  105. ^ Alexander, D. E. (). On the Wing: Insects, Pterosaurs, Birds, Bats and the Evolution of Animal Flight. Oxford University Press. p. 137. ISBN 978-0199996773. 
  106. ^ Fenton 2001, pp. 60–62.
  107. ^ a b Fenton 2001, pp. 93–94.
  108. ^ Wolchover, N. (). „Why Bats Hate Rain”. LiveScience. Accesat în . 
  109. ^ Riskin, D. K.; Parsons, S.; Schutt, W. A., Jr.; Carter, G. G.; Hermanson, J. W. (). „Terrestrial locomotion of the New Zealand short-tailed bat Mystacina tuberculata and the common vampire bat Desmodus rotundus” (PDF). Journal of Experimental Biology. 209 (9): 1725–1736. doi:10.1242/jeb.02186. 
  110. ^ Fenton & Simmons 2015, pp. 104–107.
  111. ^ Schwab, I. R.; Pettigrew, J. (). „A choroidal sleight of hand”. British Journal of Ophthalmology. 89 (11): 1398. doi:10.1136/bjo.2005.077966. 
  112. ^ Fenton & Simmons 2015, p. 116.
  113. ^ Rabe, M. J.; et al. (iunie 1998). „Long Foraging Distance for a Spotted Bat (Euderma Maculatum) in Northern Arizona”. The Southwestern Naturalist. 43 (2): 266–269. JSTOR 30055364. 
  114. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite gonsalves3
  115. ^ Fenton & Simmons 2015, pp. 76.
  116. ^ Cui, J.; Yuan, X.; Wang, L.; Jones, G.; Zhang, S. (). „Recent loss of vitamin C biosynthesis ability in bats”. PLoS ONE. 6 (11): e27114. Bibcode:2011PLoSO...627114C. doi:10.1371/journal.pone.0027114. PMC 3206078 Accesibil gratuit. PMID 22069493. 
  117. ^ Jenness, R.; Birney, E.; Ayaz, K. (). „Variation of L-gulonolactone oxidase activity in placental mammals”. Comparative Biochemistry and Physiology Part B. 67: 195–204. doi:10.1016/0305-0491(80)90131-5. 
  118. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite pmid21037206
  119. ^ Cui, J.; Pan, Y. H.; Zhang, Y.; Jones, G.; Zhang, S. (). „Progressive pseudogenization: vitamin C synthesis and its loss in bats”. Mol. Biol. Evol. 28 (2): 1025–31. doi:10.1093/molbev/msq286. PMID 21037206. 

Bibliografie

  • Altringham, J. D. (). Bats: From Evolution to Conservation (în engleză). Oxford University Press. ISBN 978-0199207114. 
  • Fenton, M. B. (). Bats (în engleză). Checkmark Books. ISBN 978-0-8160-4358-3. 
  • Fenton, M. B.; Simmons, N. B. (). Bats: A World of Science and Mystery (în engleză). University of Chicago Press. ISBN 978-0226065120. 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Chiroptere&oldid=11977960