Sulfură de mercur (II)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Sulfură de mercur (II)
HgS-alpha-cinnabar-xtal-1999-looking-down-a-axis-CM-3D-balls.png
HgS-alpha-cinnabar-xtal-1999-looking-down-c-axis-CM-3D-balls.png
Nume IUPAC Sulfură de mercur (II)
Alte denumiri Sulfură mercurică
Cinabru
Identificare
S=[Hg][1]  Modificați la Wikidata
Număr CAS 1344-48-5
Informații generale
Formulă chimică HgS
Masă molară 232,66 g/mol
Proprietăți
Densitate 8,10 g/cm3
Punct de topire 580 °C
Solubilitate în apă
insolubil
T : ToxicN : Periculos pentru mediu
Toxic, Periculos pentru mediu,

NFPA 704.svg

Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Sulfura de mercur (II) (numită și sulfură mercurică) este un compus chimic al sulfului și mercurului, având formula chimică HgS. Este insolubilă în apă.[2]

Structura cristalină[modificare | modificare sursă]

Cinabru din Nevada, SUA

Sulfura de mercur este un compus dimorf, având două forme cristaline:

  • forma roșie, numită cinabru (α-HgS, trigonal, hP6, P3221), forma în care mercurul este cel mai răspândit în natură;
  • forma neagră, numită metacinabru (β-HgS), este mai puțin răspândită în natură și adoptă structura cristalină a blendei (T2d-F43m).[3]

Obținere și proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

β-HgS se poate obține prin precipitare, sub forma unui compus negru, foarte greu solubil, în urma reacției hidrogenului sulfurat (H2S) gazos, care se barbotează într-o soluție ce conține săruri ale mercurului divalent (de exemplu, azotat de mercur (II)):[4]

β-HgS reacționează doar cu acizi concentrați.[2]
Mercurul metalic se poate obține plecându-se de la cinabru, prin prăjirea mineralului în aer, iar apoi prin condensarea vaporilor.[2]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "mercury(II) sulfide", Mercuric sulfide (în engleză), PubChem, accesat la 20 septembrie 2016 
  2. ^ a b c Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1984). Chemistry of the Elements. Oxford: Pergamon Press. p. 1406. ISBN 0-08-022057-6. http://books.google.co.nz/books?id=OezvAAAAMAAJ&q=0-08-022057-6&dq=0-08-022057-6&source=bl&ots=m4tIRxdwSk&sig=XQTTjw5EN9n5z62JB3d0vaUEn0Y&hl=en&sa=X&ei=UoAWUN7-EM6ziQfyxIDoCQ&ved=0CD8Q6AEwBA 
  3. ^ Glazer, A. M.; Stadnicka K. (1986). „On the origin of optical activity in crystal structures”. J. Appl. Cryst. 19 (2): 108–122. doi:10.1107/S0021889886089823. 
  4. ^ Cotton, F. Albert; Wilkinson, Geoffrey; Murillo, Carlos A.; Bochmann, Manfred (1999), Advanced Inorganic Chemistry (ed. 6), New York: Wiley-Interscience, ISBN 0-471-19957-5