Paulicianism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Paulicianismul este o sectă creștină eretică dualistă, influențată puternic de maniheism, care face o distincție între Dumnezeul creator al cerului și al pământului și Dumnezeul creator al sufletelor, singurul care merită să fie adorat.

Se presupune că numele acestei mișcări a fost luat fie de la apostolul Pavel, fie de la Paul de Samosata[1], care a fost episcop al Antiohiei în secolul al III-lea.

În învățătura lor paulicienii resping Vechiul Testament și pretind că nu a existat o întrupare a lui Hristos. Isus Hristos a fost un înger care avea misiunea să mărturisească Evanghelia Sa, pentru ca oamenii să creadă că El poate salva de la moarte[2]. Mama Sa reală este Ierusalimul ceresc. Ei nu au onorat crucea și au respins icoanele, Biblia lor fiind doar o parte din Noul Testament.

Ei luau nume noi după botez, după numele menționate în Epistolele pauline, dorind ca aceste persoane să revină la viață.[necesită citare] (Ex: Constantin Mananasis a luat numele de Silvanus).

Istoric[modificare | modificare sursă]

Masacrarea paulicienilor de către bizantini în 844

Secta a apărut și a înflorit între 650-872 în Armenia și în themele răsăritene ale Imperiului Bizantin. Paralel cu dezvoltarea doctrinală a avut loc și o organizare militară. În anul 660, sediul congregației s-a stabilit la Kibossa în Armenia. Bizantinii au dus o permanentă prigoană împotriva paulicienilor, care au rezistat însă pentru o lungă perioadă. Apogeul mișcării paulicienilor a avut loc în 844, când ei au constituit un stat propriu cu capitala la Tibrike (astăzi Divriğ), în Cappadocia. Conducătorul paulicienilor, Karbeas a apelat la ajutorul emirului din Melitene pentru a face față bizantinilor, dar a fost ucis în cursul campaniei bizantine condusă de Mihail al III-lea în anul 863.[3] Luptele au continuat încă 10 ani în timpul lui Chrysokeir, urmașul lui Karbeas. În cele din urmă, în anul 871, paulicienii au fost învinși și fortăreața Tibrike a fost cucerită. O sută de mii de paulicieni au căzut victimă luptelor și represaliilor. O parte din paulicieni s-au retras în est în regiunile controlate de musulmani. În timpul primei cruciade, descendenții paulicienilor au luptat contra cruciaților.[1] O altă parte a continuat să trăiască, tolerați în imperiul bizantin.

Constantin al V-lea a strămutat mulți paulicieni în Tracia (Bulgaria de azi). Împăratul Ioan I Tzimiskes a strămutat, tot în Tracia, un alt grup de paulicieni din Siria, cărora le-a garantat libertatea religioasă. Comunitatea din Bulgaria a supraviețuit până în vremurile moderne, marcându-și prezența la anumite evenimente istorice, ca de exemplu ca participanți în expedițiile bizantine contra normanzilor.[4]

Mai târziu, un grup de circa zece mii de paulicieni, convertiți la romano-catolicism, s-au refugiat în anul 1688 la nord de Dunăre, în Banat, în jurul Timișoarei și în oraș, precum și în Arad, pentru a scăpa de prigoana otomană. Aceștia au fost cunoscuți apoi sub numele de bulgari bănățeni.[5]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b en Catholic Encyclopedia - Paul of Samosata, accesat 8 martie 2013
  2. ^ Paulicienii și Paulicianismul
  3. ^ en Digenis Akritas, The Two-Blooded Border Lord, Trans. Denison B. Hull, Athens, Ohio, Ohio University Press, 1972
  4. ^ fr Ivanov, J., Bogomil Books and Legends, Paris, Maisonneuve et Larose, 1976
  5. ^ divers.ro: Bulgarii - Scurt istoric, accesat 8 martie 2013

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]