Operațiunea Badr (1973)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Operațiunea Badr
Parte a Războiului de Iom Kipur
Egyptianbridge.jpg
Trupe egiptene traversând Canalul Suez
Perioadă 148 octombrie 1973
Locație Peninsula Sinai, Egipt
Beligeranți
 Israel  Egipt
Conducători
Israel David Elazar

Israel Shmuel Gonen
Israel Albert Mandler
Israel Abraham Adan
Israel Ariel Sharon

Egipt Ahmad Ismail Ali

Egipt Saad el-Shazly
Egipt Saad Mamoun
Egipt Abdul Munim Wassel

Efective
300-360 tancuri
8.000 infanteriști
(460-600 în Linia Bar-Lev

8 Octombrie: 640 tancuri

32.000 infanteriști

7 octombrie: 200 tancuri 8 Octombrie: 90.000 infanteriști, 980 tancuri

Pierderi
Soldați:
950 uciși și 2.000 răniți

Tancuri:
400 tancuri distruse

Soldați:
280 uciși

Tancuri:
20 tancuri distruse

Operațiunea Badr a fost numele de cod pentru operațiunea militară egipteană de a traversa Canalul Suez și de a trece de Linia Bar-Lev a fortificațiilor israeliene la 6 octombrie 1973. Lansat în legătură și concomitent cu un atac sirian pe Înălțimile Golan, acest atac a marcat începutul Războiului de Iom Kipur.

Spălarea malului estic al Canalului Suez cu tunuri de apă

Operațiunea Badr a fost precedată de exerciții militare de pregătire începând din 1968, planificarea operațională a început în 1971, cu o operațiune de diversiune. În stadiile de deschidere a atacului, cunoscut sub numele de "Trecerea", inginerii geniști au folosit tunuri de apă pentru a îndepărta rapid zidul de nisip de pe malul estic al canalului Suez, care varia în înălțime între 20-25 de metri astfel formând numeroase pasaje prin peretele de nisip, după care au întins poduri și au adus feriboturi, pentru a traversa cu blindatele canalul. Infanteria egipteană a atacat fortificațiile Liniei Bar-Lev și a fost contraatacată de blindatele și infanteria israeliană.


Atacul a surprins israelienii, iar până la 7 octombrie trecerea a fost completă, iar malul de est al canalului a fost ocupat de cinci divizii de infanterie egiptene. Infanteria a stabilit poziții defensive în capul de pod, care se întindea pe un front de 160 de kilometri (99 mile). După o perioadă ambiguă, pe 7 octombrie, rezervele armatei israeliene au ajuns la fața locului și au lansat un contraatac la orașul Ismailia. Forțele egiptene au reușit să folosească arme antitanc pentru a respinge blindatele israeliene și au avansat mai departe. Până la sfârșitul lunii octombrie 8, Egiptul a ocupat o fâșie de teritoriu de-a lungul întregului mal estic al canalului, pe o adâncime de aproximativ 15 kilometri.

Aceasta a fost prima victorie importantă pentru egipteni, după înfrângerea lor amară în Războiul de Șase Zile din 1967. Statului evreu, luat în totalitate prin surprindere, i-a luat câteva zile să-și revină. Confruntată cu această situație fără precedent, pentru israelieni, care s-au considerat invincibili și incapacitatea serviciilor lor de informații de a anticipa atacul a fost un cutremur, care a lovit clasa lor politică și apoi i-a adus la masa negocierilor.

De la Războiul de Șase Zile până la venirea lui Sadat (1967–1970)[modificare | modificare sursă]

Harta geopolitică a regiunii după Războiul de șase zile

La sfârșitul Războiului de șase zile, Israelul deținea întreaga peninsulă Sinai, cu excepția portului Fouad. Câștigarea de către Israel a războiului de șase zile a dus la un sentiment de securitate în Israel; teritoriul ocupat a asigurat adâncime strategică apărării țării. În consecință, Israelul și Egiptul au ignorat Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite (CSONU), care a solicitat retragerea din teritoriile ocupate în schimbul recunoașterii arabe și au încetat negocierile între țări. Premierul israelian Golda Meir a avut ca scop menținerea status quo-ului și a crezut că puterea militară a țării sale ar asigura pacea cu națiunile arabe în condițiile impuse de Israel. [1] Egipt, urmârând "politica celor trei", a refuzat să recunoască Israelul sau chiar să negocieze direct, preferând discuțiile prin terțe părți.

Războiul din 1967 a epuizat puternic puterea militară a Egiptului, deoarece majoritatea forței sale aeriene și o mare cantitate de echipament au fost distruse. Asistența sovietică a ajutat armata egipteană să înceapă reconstrucția forțelor lor armate la scurt timp după război și, în septembrie 1968, forțele terestre egiptene s-au recuperat suficient pentru a contesta prezența israeliană la est de canalul Suez. Războiul de Uzură a început cu barajele de artilerie egipteană și cu raiduri de comando în Peninsula Sinai, care au avut ca răspuns atacuri israeliene în profunzimea teritoriului Egiptean și de raiduri cu elicoptere în Egipt. Incapacitatea Egiptului de a contesta superioritatea aeriană israeliană a condus la activități de consolidare a apărării antiaeriene, cu echipamente operate de militari sovietici, pentru a protejarea părți din interiorul Egiptului, împiedicând astfel israelienii să lanseze raiduri în profunzimea teritoriului egiptean și permițând egiptenilor să-și reconstruiască apărarea aeriană. Îmbunătățirile defensive au dus la creșterea pierderilor aeriene israeliene, ceea ce a condus la acord de încetarea focului din august 1970, care a durat până în 1973. Președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a murit în septembrie 1970, fiind urmat de Anwar Sadat [11]

Tactici și tehnici[modificare | modificare sursă]

Strategia egipteană[modificare | modificare sursă]

Anwar Sadat, președintele egiptean în anul 1978

Președintele Sadat credea, că problemele economice, politice, sociale și militare ale Egiptului au fost rezultatul Războiului de șase zile. El credea, că soluția la aceste probleme se întemeia pe eliminarea umilinței înfrângerii din 1967, deci trebuia să recâștige Peninsula Sinai. În 1971, Sadat a demarat crearea unei baze politice și militare coordonate, pentru a realiza acest lucru. În februarie, el a propus o retragere treptată a Israelului din Sinai, care ar fi presupus o redeschidere a Canalului Suez și îndeplinirea de către Israel a Rezoluției ONU nr. 242, inclusiv soluționarea problemei refugiaților palestinieni. În schimb, Egiptul urma să semneze un tratat de pace cu Israelul și să restabilească relațiile cu Statele Unite. Totuși, insistența israeliană asupra păstrării teritoriului necesar securității sale, ținând cont de dimensiunea foarte redusă a teritoriului țării, a dus la încetarea eforturilor diplomatice [1].

În același timp, Sadat a căutat, să îmbunătățească capacitățile militare ale Egiptului, iar în martie a început prima sa din cele patru călătorii în Uniunea Sovietică pentru a obține arme și muniții pentru a acoperi pierderile în Războiul de Uzură. El și-a declarat public dorința de a merge la război și a marcat anul 1971 ca fiind "anul deciziei". Cu toate acestea, sovieticii nu au reușit să livreze echipamentele militare promise, iar Sadat a exclus o ofensivă în acel an. Odată cu apropierea anului 1971, amenințările lui Sadat au fost respinse de Israel, ca fiind o retorică arabă goală. Adăugat la poziția politică deja slabă, liderii arabi în 1972 au ajuns la un consens, potrivit căruia era fără speranță o soluție diplomatică a conflictului. Medierea americană a scăzut în mod constant, încetând până la jumătatea anului 1973.[1]

În 1972, Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au concentrat pe politica de destindere. Arabii erau îngrijorați, deoarece aceasta însemna că situația lor militară în ceea ce privește Israelul ar rămâne în dezavantaj.[2] Crezând că toate căile diplomatice au ajuns la impas, Sadat s-a concentrat pe luarea unor măsuri militare decisive. Un conflict reînnoit cu Israelul ar fi perturbat intervenția sovieto-americană, și ar fi făcut soluția conflictului arabo-israelian o problemă centrală pentru Israel, SUA și URSS.[1][3]

Generalul Mohamed Ahmed Sadek

Un număr de comandanți egipteni doreau un război general pentru a recâștiga cel puțin o parte semnificativă din peninsula Sinai. Această părere a fost în special susținută de ministrul de război, generalul Mohammed Ahmed Sadek. Cu toate acestea, în ianuarie 1972, Sadek a recunoscut că forțele armate ale Egiptului nu erau pregătite pentru un război de recâștigare a teritoriilor pierdute, doar peste aproximativ cinci până la zece ani. Sadek a citat studii, care veneau în contradicție cu o ofensivă limitată; Analizele egiptene au estimat, că în cazul forțării canalului Suez vor avea aproximativ 17.000 de victime, în timp ce estimările sovietice au evaluat cifrele victimelor egiptene la un număr de 35.000 de militari. Sadek a subliniat, că pierderile imense în caz de conflict militar ar anula orice câștiguri militare și politice a unei ofensive limitate, care ar urma după eliberarea întregii, sau a majorității peninsulei Sinai[3].

Din motive politice, Sadat a respins argumentele lui Sadek. Poziția politică a guvernului a fost periculoasă, deoarece publicul egiptean, înfuriat de situația "fără război, fără pace", cerea acțiuni. Economia, care deja suferea de pe urma pierderii veniturilor în urma exploatării Canalului Suez, a cărui mal estic era ocupat de israelieni, și a câmpurilor petrolifere din Peninsula Sinai, ocupat în întregime, nu ar fi reușit să facă față cerințelor țării în caz de război pe o perioadă îndelungată. Războiul era o opțiune disperată, iar în circumstanțele actuale singura soluție era o ofensivă limitată.[4]

La o sesiune a Consiliului comun de apărare al Ligii Arabe din 27-30 ianuarie 1973, Egiptul a prezentat un raport, care sublinia, că un atac împotriva Israelului, din cauza supremației aeriene israeliene ar trebui să fie efectuat simultan de Egipt, Siria și Iordania. Potrivit raportului, Egiptul și forțele aeriene ale Siriei, dacă ar fi întărite cu 16 escadrile de avioane din alte țări arabe, ar obține o superioritate numerică. Cu toate acestea, israelienii au compensat acest lucru prin formarea superioară, avionica, încărcătura utilă a avioanelor și armamentul. Un atac arab simultan ar fi putut dilua eficacitatea forțelor aeriene israeliene (IAF) și ar fi forțat forțele terestre israeliene să lupte împotriva arabilor pe un război cu două fronturi [5].

În aceeași lună, președintele sirian Hafez al-Assad a făcut cunoscut intențiile sale de a merge la război împotriva Israelului. Egiptul și Siria au convenit să coordoneze acțiunea militară prin negocieri, iar miniștrii de război respectivi au formulat o strategie militară comună. Egiptul avea sprijinul politic al mai multor țări arabe, producătoare de petrol. Sadat a discutat posibilitatea utilizării petrolului ca armă economică pentru a presa guvernele occidentale să adopte politici mai pro-arabe. În timpul războiului, națiunile arabe producătoare de petrol, în primul rând Libia și Arabia Saudită, au inițiat un embargo asupra petrolului, iar mai multe au trimis forțe de testare către liniile de front. [1][4]

Sadat a cerut prudență comandanților săi, avertizând chiar pe ministrul său de război, Ahmed Ismail Ali, "să nu pierdem armata ca în 1967" [6]. La 3 iunie 1971, el a prezentat viziunea unui război limitat:

Vreau să planificăm [ofensiva] în limitele capacităților noastre, nimic mai mult. Traversați canalul, ocupați și țineți chiar zece centimetri din Sinai. Exagerez, bineînțeles, dar asta mă va ajuta foarte mult și va schimba complet situația politică la nivel internațional și în rândurile militarilor arabi. [6]

Strategia lui Sadat a fost concepută pentru a obține un succes politic, fără a avea nevoie de o victorie militară cuprinzătoare și, prin urmare, având în vedere inferioritatea marcată a armatei egiptene față de forțele israeliene de apărare, acest lucru necesitând doar un război limitat. [1][6]

O operațiune limitată a fost susținută de șeful Statului Major al Forțelor Armate ale Egiptului Saad El Shazly [7]. El a susținut, că Israelul are două deficiențe fatale. Prima dintre acestea este incapacitatea sa de a susține pierderi umane din cauza numărului redus de forțe disponibile pentru armată. Al doilea fiind incapacitatea Israelului de a susține un război prelungit, pentru că în caz de conflict militar va mobiliza aproximativ 18% din populația evreiască. Un război defensiv prelungit și limitat poate să valorifice cel mai bine ambele slăbiciuni ale Israelului. [8]

Apărarea israeliană[modificare | modificare sursă]

Harta regiunii cu drumurile utilizate de israelieni la apărarea Liniei Bar-Lev.

Israelienii au construit o serie de fortificații de-a lungul canalului, numit Linia Bar-Lev, considerat de necucerit. Lucrarea principală era un imens zid de nisip artificial construit de geniștii israelieni (cu înălțime de la 18 la 25 de metri și cu înclinare de 45 până la 60 grade), de-a lungul întregii lungimi a canalului[9]. Această barieră era întărită cu beton armat, care o proteja de orice încercare de a traversa peretele cu vehicule amfibii[10]. Israelienii credeau, că pentru a distruge această barieră de nisip cu explozibili, ar fi durat cel puțin douăzeci și patru până la patruzeci și opt de ore [10].

În spatele acestui zid se afla un lanț de 22 fortificații care aveau 35 de puncte fortificate[9]. În medie, aceste fortificații erau la o distanță de 10 km [11] unele de altele. Aveau mai multe trepte îngropate adânc în nisip și ofereau rezistență împotriva unei bombe de aproximativ 500 kg. Aceste puncte fortificate includeau tranșee, sârmă ghimpată, terenuri minate cu o lățime de 200 de metri, numeroase buncăre și barăci pentru trupe, precum și poziții de tragere împotriva tancurilor[10] [12]. Fiecare poziție are un rezervor subteran umplut cu țiței. Acestea din urmă puteau fi deversate în Canalul Suez printr-un sistem de conducte, apoi aprinse și creau temperaturi în jur de 700 °C [10][13]. O a doua linie de apărare se afla la o distanță de la 300 la 500 de metri în spatele liniei principale, concentrate în zone cu risc de trecere, fiind proiectate pentru a fi ocupate de forțele blindate, ca o nouă poziție. O a treia linie defensivă, plasată între 3 și 5 km în spatele liniei Bar-Lev, erau orientate pentru a proteja drumurile și accesul principal, care aveau cea mai mare probabilitate să fie atacate. În spatele acestor linii se aflau zone de concentrare de blindate și artilerie și depozite de materiale și numeroase poziții de artilerie etc.[14]

Planificarea și pregătirea atacului egiptean[modificare | modificare sursă]

Planul de ofensivă[modificare | modificare sursă]

Lt. Gen. Saad El Shazly responsabil pentru planificarea ofensivei cu trecerea canalului Suez

Generalul locotenent Mohammed Fawzi, care a fost predecesorul lui Sadek în calitate de ministru al apărării, organiza periodic simulări tactice. Aceste exerciții aveau obiective și scopuri operaționale nerealiste, care depășeau considerabil capacitățile armatei egiptene. Atunci când generalul Saad El Shazly a devenit șef de stat major în 16 mai 1971, nu existau încă planuri ofensive. Mai degrabă, a existat un plan defensiv denumit Operațiunea 200 și o alternativă mai agresivă numită Operațiunea Granit. Deși Granit a încorporat raiduri și atacuri în Sinai, a fost în esență un plan defensiv. În evaluarea capacităților militare, el concluziona, că forța aeriană era partea cea mai slabă a armatei.[15] Forțele aeriene egiptene erau depășite de omologii lor israelieni sub diferite aspecte, iar piloții israelieni erau de asemenea mai experimentați.[16] Un avion de bază a FAI era F-4 Phantom II, un avion de vânătoare / bombardier de generația a treia. Odată cu izbucnirea războiului, în octombrie 1973, IDF avea în serviciu 122 de F-4E și 6 bucăți RF-4E (R denotând varianta de recunoaștere a avionului).[17][18]

Pentru a compensa slăbiciunile forțelor aeriene egiptene, egiptenii și-au dezvoltat apărarea aeriană. Ei au plasat sisteme de rachete antiaeriene sol-aer imobile (SAM) de tipul SA-2 și SA-3, care constituiau coloana vertebrală a sistemului de apărare antiaeriană egipteană, precum și sisteme mobile SA-6 și ZSU-23-4 autopropulsate, și rachete portabile SA-7, în plus față de mii de tunuri anti-aeriene. Aceste aparate de apărare ofereau o "umbrelă" protectoare asupra forțelor terestre egiptene. Cu toate acestea, sistemele SA-2 și SA-3, fiind imobile, puteau fi mutate la un nou loc în cel mai bun caz în nouă ore. Sistemele SA-6 erau disponibile doar în număr limitat, insuficiente pentru a asigura o protecție antiaeriană adecvată pentru a proteja avansarea forțelor blindate.[15][19] Era nevoie de o salvă de 6 până la 10 rachete egiptene antiaeriene SA-2, pentru a obține o șansă de peste 50% de a lovi un avion israelian.

Rachete antiaeriene autopropulsate SA-6 (cod sovietic: 2K12 "Kub" )

Operațiunea 41 și Operațiunea Minaretele Înalte[modificare | modificare sursă]

Datorită acestor restricții, Shazly a susținut un atac limitat asupra canalului, spre deosebire de Sadek. Cu toate acestea, Sadek a autorizat planificarea a două planuri ofensive, începând din iulie 1971. Prima operațiune a fost Operațiunea 41, care a implicat o ofensivă de-a lungul întregului canal Suez, cu scopul de a asigura trecerile cheie spre Peninsula Sinai. Planul a fost elaborat în cooperare cu consilierii sovietici. Obiectivele acestei operațiuni au fost, cu toate acestea, peste capacitățile armatei egiptene și Shazly vedea în ele doar mijloace care să îi determine pe sovietici să livreze mai mult echipament militar. Planul încuraja, de asemenea, sirienii să se alăture unui atac împotriva Israelului. Operațiunea 41 a fost finalizată în septembrie 1971, iar în luna următoare, Sadat și Sadek au zburat la Moscova pentru a încheia cea mai mare tranzacție de armament din Egipt, primind 100 de avioane de vânătoare MiG-21, 10 bombardiere Tu-16, rachete antiaeriene SA-6 și artilerie grea. Operațiunea 41 a fost redenumită Operațiunea Granit Doi. [20]

Cel de al doilea plan, codificat Operațiunea Minarete înalte avea menirea, să se forțeze canalul Suez de-a lungul canalului în cinci zone separate. Egiptenii aveau să avanseze 10-15 kilometri (6.2-9.3 mile), după care aveau să stabilească poziții defensive. Prin limitarea avansului lor, forțele terestre egiptene ar fi rămas în raza rachetelor antiaeriene sol-aer proprii, care le-ar oferi o "umbrelă" protectoare, anulând astfel avantajul aerian israelian. În acest mod Operațiunea Minarete înalte a fost planificată în conformitate cu capacitățile armatei egiptene. Schița planului a fost finalizată până în septembrie 1971 într-un secret absolut.[21]

Cum Sadek refuza în continuare conceptul de război limitat, între el și Sadat au apărut tensiuni. După o întâlnire aprinsă a comandanților superiori, ministrul de război a fost demis. Înlocuitorul său, generalul-maior Ahmad Ismail Ali, a fost în favoarea unei ofensive limitate.[4]

Operațiunea Minarete înalte a continuat să fie dezvoltată ca singurul plan de ofensivă viabil, cu venirea primăverii anului 1973 fiind posibilă data lansării operațiunii. Pe baza estimărilor serviciilor secrete, principalele contraatacuri israeliene s-ar fi desfășurat la 6-8 ore după începerea asaltului egiptean cu trei divizii blindate, în timp ce sprijinul blindat pentru trecerea canalului nu ar fi fost disponibile în cel puțin 12 ore. Pentru a face față acestei situații, infanteria egipteană ar fi fost aprovizionată cu un număr mare de rachete antitanc ghidate prin fir (ATGM) și grenade antitanc propulsate de rachete (RPG). Armele portabile anti-tanc erau în principal RPG-7 și mai puțin numeroasele AT-3 Sagger ghidate prin fir, precum și sute de puști fără recul și arme convenționale. Racheta Sagger ghidată manual avea o rază de acțiune mare și o o încărcătură explozivă puternică, avea o viteză scăzută în zbor, permițând țintei (cum ar fi un tanc) să efectueze manevră de evitare sau să răspundă cu foc. Raza sa minimă de 500-800 de metri [22] ar fi creat o zonă semnificativă de zonă moartă, care urma să fie acoperită de RPG, împreună cu puștile fără recul B-10 și B-11. În plus, mai erau grenadele antitanc RPG-43. Infanteria de asalt a fost dotată cu dispozitive de vedere pe timp de noapte cu infraroșu și ochelari de sudor pentru a contracara o tactică adesea folosită de israelieni, montarea proiectoarelor de xenon pe tancuri și vehicule pentru a orbi infanteria inamicului pe timp de noapte.

Soldați egipteni cu căruță pe malul estic al canalului. Trase de doi oameni, aceste căruțe au ajuns pe celălalt mal înainte ca niciun vehicul să reușescă să treacă

Pentru a permite infanteriei să care ATGM-uri, RPG-uri, arme de foc, mitraliere și mine, înainte ca podurile să fie puse, planul a fost realizat în două etape. În prima etapă urma să fie create cinci seturi diferite, mai ușoare, dotate cu sticle de apă mai mari și putând să transporte hrană pentru 24 de ore. Fiecare set de teren a fost conceput special pentru a răspunde nevoilor diverselor echipe de atac. Cealaltă soluție era să se folosească cărucioare din lemn cu patru roți pentru a transporta echipamente, arme și muniții. Peste 2.200 de astfel de cărucioare vor fi folosite la traversare, asigurând o capacitate de a transporta aproape 330 de tone de material. Scările de frânghii, cu trepte de lemn vor fi utilizate pentru a ridica muniția și echipamentul greu, cum ar fi pușca fără recul B-11, până la vârful peretelui de nisip.[23][24]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 • Războiul de șase zile
 • Războiul de Uzură
 • Linia Bar-Lev
 • Războiul de Iom Kipur
 • Ashraf Marwan

Referințe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Elusive Victory : The Arab-Israeli Wars, 1947-1974 (în engleză), Military Book Club, , ISBN 0965442802 
  • The October War (în engleză), The American University in Cairo, , ISBN 9774243161 
  • Military Battles on the Egyptian Front (în arabă), Dar al-Chorouq, , ISBN 9770908665 
  • The Arab-Israeli Wars : War and Peace in the Middle East (în engleză), Vintage, , ISBN 1400079632 
  • No Victor, No Vanquished : The Arab-Israeli War, 1973 (în engleză), Presidio, , ISBN 0891416153 
  • The Crossing of the Suez (în engleză), American Mideast Research, , ISBN 0960456228 
  • The 1973 Arab-Israeli War: The Albatross of Decisive Victory (în engleză), Combat Studies Institute, U.S. Army Command and General Staff College, , ISBN 0313313024 
  • Phoenix over the Nile : A History of Egyptian Air Power, 1932-1994 (în engleză), Smithsonian Institution Press, , ISBN 1560986263 
  • Victimes, histoire revisitée du conflit arabo-sioniste (în franceză), Éditions Complexe, , ISBN 2870279388 
  • The sword and the olive: a critical history of the Israeli defense force (în engleză), PublicAffairs, , ISBN 158648155X 

Legături externe[modificare | modificare sursă]


  1. ^ a b c d e f USMC Major Michael C. Jordan (). „The 1973 Arab-Israeli War: Arab Policies, Strategies, and Campaigns”. GlobalSecurity.org. Accesat în . 
  2. ^ Hammad, p.40
  3. ^ a b Gawrych, pp.10–11
  4. ^ a b c Gawrych, p.11
  5. ^ El Gamasy, pp.159–164
  6. ^ a b c Gawrych, pp.1, 19
  7. ^ Al Jazeera Arabic قناة الجزيرة (), شاهد على العصر- سعد الدين الشاذلي - الجزء الثامن, accesat în  
  8. ^ Al Jazeera Arabic قناة الجزيرة (), شاهد على العصر- سعد الدين الشاذلي - الجزء السابع, accesat în  
  9. ^ a b Gamal Hammad, 2002, p=73.
  10. ^ a b c d Dr George W. Gawrych, 1996, p=15–16.
  11. ^ Gamal Hammad, 2002, p=112.
  12. ^ Abdel Ghani el-Gamasy, 1993,p=224–225.
  13. ^ Abdel Ghani el-Gamasy, 1993,p=224–225.
  14. ^ Gamal Hammad, 2002, p=74.
  15. ^ a b Hammad, p.49
  16. ^ Gawrych, p.7
  17. ^ Joseph Yoon (). „Fighter Generations”. Accesat în . 
  18. ^ „Phantom with Israel”. AT&T. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  19. ^ Gawrych, pp.19–20
  20. ^ Shazly, pp.28–29, 36–37
  21. ^ Shazly, pp.29, 109–118
  22. ^ „AT-3 SAGGER Anti-Tank Guided Missile”. Global Security. Accesat în . 
  23. ^ Hammad, p.75
  24. ^ Shazly, pp.57–62