Guanși
Guanșii (în berberă Igwanciyen, în spaniolă Guanchos) sunt băștinașii berberi din arhipelagul Canarelor, înainte de sosirea europenilor. Au dispărut ca popor și cultură, dar au lăsat urme în actuala populație precum și în domeniul arheologiei.
Limba[modificare | modificare sursă]
Din limba guanșă au rămas destule toponime, nume de familie și câteva expresii care confirmă apartenența sa la limbile berbere[1]. Guanșii însă nu au fost niciodată islamizați, ceea ce dovedește că, dacă au avut vreodată contacte cu arabii, acestea au rămas sporadice și probabil ostile. Denumirea de Tenerife este apropiată de Tanezruft din Algeria și Tenere din Niger, desemnând în limbile berbere podișuri. În 1878 francezul René Verneau descoperă pe povârnișurile de la Los Balos inscripții libice care apropie guanșa de berbera tamașekă sau sahariană. Dar astfel de inscripții originale se găsesc numai în insulele El Hierro și Gran Canaria, astfel că majoritatea etnologilor consideră că guanșii propriu-ziși nu aveau scriere, inscripțiile respective fiind lăsate de „vizitatori” punici sau numizi veniți din continentul african.
În schimb, guanșii practicau curent "limba fluierată", de la mari distanțe, denumită astăzi El Silbo, încă vie în insula La Gomera. Pentru câteva detalii v. articolul despre La Gomera.
Istorie[modificare | modificare sursă]
- Vezi art. Insulele Canare, secțiunea Istorie.
Societatea și religia[modificare | modificare sursă]
Societatea guanșă nu era omogenă în arhipelag: fiecare insulă avea propria sa organizare. Unele erau regate ereditare, altele republici în care șefii erau aleși. Unele cunoșteau numai proprietatea comună, altele cea particulară. Într-unele, bărbații dominau, într-altele femeile erau egale și puteau conduce comunitățile. Unele societăți erau adepte ale monogamiei, altele ale poligamiei sau poliandriei. Pretudindeni însă lovirea unei femei era socotită drept o crimă și ca atare pedepsită. Pe insula Tenerife tot pământul era al regelui ereditar, care îl închiria supușilor săi. Pe Gran Canaria, când era ales un nou șef sau o nouă șefă, unul dintre cetățeni se sacrifica voluntar aruncându-se într-o prăpastie sacră, sinuciderea fiind considerată o mare onoare.
Guanșii se hrăneau mai ales cu gofiu, un fel de cașă de orz, grâu și rizomi de ferigi la care adăugau lapte de capră, fructe, muguri, rareori pește sau carne (tot de capră). Se îmbrăcau în țesături rudimentare sau în piei de capre, cu care erau și inhumați sau depuși în peșterile mortuare unde s-au mumificat. Din și cu lemn, pietre și cochilii, meșteșugeau mobilă și bijuterii. Cunoșteau olăritul și ceramica, preferând culorile negru și roșu. Îsi vopseau trupul cu aceste culori, precum și cu alb, galben și albastru, după motive simbolice cu semnificație socială. Nu cunoșteau metalul, sculele și armele lor fiind făcute din lemn și piatră, cu părțile tăioase din obsidian. Casele lor erau rotunde, din lemn, piatră și piei de capre, dar locuiau și în peșteri naturale sau scobite de ei înșiși. Unele așezări erau înconjurate de ziduri de piatră grosolane.
Religia guanșilor este puțin cunoscută și era diferită de la o insulă la alta. Toți însă aveau o zeitate supremă numită Achamán pe Tenerife, Acorana pe Gran Canaria, Eraoranhan pe Hierro și Abora pe La Palma. Femeile din Hierro aveau o zeiță a lor numită Moneiba. În celelalte insule guanșii mai venerau și soarele, luna, Pământul și stelele. Credeau de asemenea în demoni: cel din Tenerife, zis Guayota, era stăpânul unui munte sub care se găsea iadul, numit Eceide (astăzi vulcanul Teide). În caz de molimă, de erupție vulcanică, de secetă sau inundații, guanșii își duceau caprele în pășuni sacre, închinate zeilor, unde despărțeau iezii de mamele lor așa ca plânsul acestora să îmbuneze zeitățile respective. Sărbătorile religioase erau peste tot în timpuri de pace obligatorii, dar în caz de război, conflict sau chiar numai ceartă erau oprite. Dacă doreau să moară singuri, bătrânii de pe La Palma perticipau la o ceremonie de rămas bun, apoi erau conduși respectuos într-o peșteră mortuară unde erau lăsați în pace, cu o cană de lapte de capră. Ulterior corpul era afumat sau acoperit cu rășină, și pus lângâ rudele sale în grotă.
Note[modificare | modificare sursă]
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
- Jean-Baptiste Bory de Saint-Vincent, Voyage dans les quatre principales îles des mers d'Afrique, Paris, 1804.
- Alexandru Ciorănescu Cronici franceze ale cuceririi Insulelor Canarii: p. 46, Madrid, 1965.
- Colectiv : Los Guanches desde la arqueologia, Organismo autonomo de Museos y Centros, Tenerife, 1999.
- Colectiv : Momias, los secretos del pasado, Museo arqueologico y etnografico de Tenerife, 1999.
- José-Luis Conception, Los Guanches que sobrevivieron y su descendencia, ed. Graficolor, Tenerife, 1999.
- Alfred W. Crosby, Ecological Imperialism : The Biological Expansion of Europe, 900-1900, 1993.
- Michael Eddy, Le Grand guide de Tenerife et des Canaries, articolele La Civilisation préhispanique și Les Batailles de la conquête, Gallimard, Paris, 1993(ISBN 2-07-056961-6).
- John Mercer, The Canary Islanders : Their History, Conquest & Survival, 1980.
- Isabelle Renault, Ritualul funerar la Guanși, Arheologia n° 287, p. 60-67, Paris, 1993.
