Sari la conținut

Ladislau Postumul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Ladislau al V-lea)
Ladislau Postumul
Rege al Ungariei, Rege al Boemiei, Duce al Austriei

Ladislau Postumul (autor necunoscut, Muzeul de Istorie a Artei din Viena)
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Komárno, Regatul Ungariei Modificați la Wikidata
Decedat (17 ani)[1][2] Modificați la Wikidata
Praga, Regatul Boemiei[3][2] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCatedrala Sfântul Vitus din Praga Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (leucemie) Modificați la Wikidata
PărințiAlbert al II-lea
Elisabeta de Luxemburg Modificați la Wikidata
Frați și suroriGeorge de Habsburg[*]​
Elisabeta de Austria
Anna de Austria Modificați la Wikidata
Ocupațieconducător[*]​ Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba maghiară
limba cehă
limba germană
limba latină Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titlurimargraf
Familie nobiliarăCasa de Habsburg
Principe elector Modificați la Wikidata
Rege al Boemiei Modificați la Wikidata
Domnie –
PredecesorAlbert al II-lea
SuccesorGeorge de Poděbrady
Rege al Ungariei Modificați la Wikidata
Domnie –
PredecesorAlbert al II-lea
SuccesorMatia Corvin
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Ladislau Postumul (în germană Ladislaus Postumus, în cehă Ladislav Pohrobek, în maghiară V. László; n. , Komárno, Regatul Ungariei – d. , Praga, Regatul Boemiei), aparținând Casei de Habsburg, a fost duce al Austriei din 1440, rege al Ungariei din același an, încoronat sub numele de Ladislau al V-lea în 1453, și rege al Boemiei din 1453 până la sfârșitul vieții.

Biografie

[modificare | modificare sursă]

Familia

[modificare | modificare sursă]

Părinții lui Ladislau au fost Elisabeta de Luxemburg (fiica împăratului Sigismund și a contesei Barbara de Celje) și Albert al V-lea al Austriei, rege al Boemiei și al Ungariei, succesor al socrului său la tronul Sfântului Imperiu Roman sub numele Albert al II-lea. O soră a lui Ladislau, Anna, s-a căsătorit cu ducele Wilhelm al III-lea al Saxoniei în 1446, și cealaltă soră, Elisabeta, s-a căsătorit cu regele Poloniei, Cazimir al IV-lea în 1454.

Copilăria

[modificare | modificare sursă]

Ladislau s-a născut după moartea tatălui său și de aceea a fost supranumit Postumul. Teoretic, el a fost duce al Austriei și rege a două regate încă de la naștere, dar regalitatea sa a fost inițial contestată deopotrivă în Boemia și în Ungaria. În Boemia stările s-au opus succesiunii lui la tron, însă o mare parte a nobilimii i-a admis pretenția sub condiția creșterii și educării lui la curtea din Praga sub tutela nobilimii boeme. De asemenea, stările austriece au ridicat aceleași pretenții.

Elisabeta de Luxemburg era de asemenea moștenitoarea Regatului Ungariei. Imediat după moartea soțului, ea a încercat să impună dreptul copilului, încă nenăscut, la tronul Ungariei. Încă din ianuarie 1440 strile maghiare au cerut Elisabetei, în vârstă de 31 de ani, să se căsătorească cu regele Poloniei, Vladislav al III-lea, în vârstă de 15 ani, pe care intenționau să-l încoroneze rege al Ungariei.[4] Convinsă că va naște un băiat, a cărui pretenție la tron ar fi fost pusă în pericol de această căsătorie, Elisabeta a refuzat ideea cu fermitate. Totuși, sub presiunea Curiei Romane, în 1442 ea a trebuit să negocieze cu Vladislav al III-lea care a pretins coroana Ungariei până la sfârșitul vieții în 1444.[4]

În noaptea de 21 spre 22 februarie 1440, puțin timp înainte de nașterea lui Ladislau, doamna de companie a Elisabetei, Helene Kottanner, a reușit să ducă în secret Coroana Sfântului Ștefan din Cetatea Visegrád la Komárom. Această acțiune este numită în istorie „furtul Coroanei Sfântului Ștefan”.[5][6] Fiind cu un pas înaintea regelui Vladislav al III-lea al Poloniei, Elisabeta a reușit încoronarea lui Ladislau, în vârstă de 12 săptămâni, ca rege al Ungariei cu Coroana Sfântului Ștefan, pe 15 mai 1440 la Székesfehérvár.[7]

Vladislav al III-lea a fost ales de stările maghiare rege al Ungariei sub numele Vladislav I și încoronat pe 17 iulie 1440, cu o coroană înlocuitoare.[8]

Regele Albert al II-lea stipulase testamentar că fiul său încă nenăscut urma să fie crescut și educat la Pressburg (astăzi Bratislava), iar tutela sa trebuia exercitată de mamă împreună cu ducele Frederic al V-lea, seniorul Liniei Leopoldine a Casei de Habsburg, și un consiliu de regență format din nobili ai Boemiei, Ungariei și Austriei.[9] Inițial Elisabeta a încălcat prevederile testamentului numindu-l tutore la 10 aprilie 1440 pe ducele Albert al VI-lea al Austriei, susținător al dreptului de succesiune al fiului ei și frate al ducelui Frederic al V-lea.[9] Totuși, ea s-a văzut obligată să ceară ajutorul celui din urmă, ales între timp rege romano-german sub numele Frederic al IV-lea (încoronat la Aachen pe 17 iunie 1442). Pe 23 august 1440 regele romano-german Frederic al IV-lea a fost confirmat de Elisabeta ca tutore, iar Ladislau și Coroana Sfântului Ștefan au ajuns în grija acestuia. La început Ladislau a fost crescut și educat la curtea regală a unchiului său, Frederic, în cetatea Wiener Neustadt.[10] Pe 19 decembrie 1442[11] Elisabeta a murit, iar Ladislau, din nou orfan, a rămas doar cu sora sa, Elisabeta și cu doamna de companie a mamei sale, Helene Kottanner, ca guvernantă.

Succesiunea la tronul Ungariei

[modificare | modificare sursă]
Blazonzul lui Ladislau (1444)

După ce Vladislav al III-lea a murit în Bătălia de la Varna în timpul unei campanii împotriva otomanilor, Ladislau a fost recunoscut de Dieta de la Pesta pe 7 mai 1445 ca rege al Ungariei sub numele Ladislau al V-lea. Guvernul propriu-zis al Ungariei îl susținea în continuare pe Ioan de Hunedoara, regentul imperial ales de stările maghiare pe 6 iunie 1446. Ladislau trebuia să vină în Ungaria pentru a fi din nou încoronat. Frederic al IV-lea a refuzat, ceea ce i-a determinat pe adversarii săi maghiari să insinueze că băiatul era ținut prizonier în Castelul Orth ca pion politic. Ioan de Hunedoara a invadat apoi Austria, dar datorită luptelor costisitoare împotriva turcilor în Bătălia de la Kosovo din 18 octombrie 1448, a fost forțat să ajungă la un compromis cu regele Frederic. Tratatul de la Pressburg încheiat pe 22 octombrie 1450, stipula că Ladislau va rămâne alături de Frederic până la vârsta de 18 ani și că Ioan de Hunedoara va deține până atunci regența în Ungaria în locul său.[12][13]

Succesiunea la tronul Boemiei

[modificare | modificare sursă]

Nici Boemia nu l-a recunoscut imediat pe Ladislau ca rege. După anarhia care a durat câțiva ani, nobilul morav George de Poděbrady a reușit să cucerească cetatea Praga la 3 septembrie 1448.[14] Regele Frederic al IV-lea a menținut relații bune cu acesta, încredințându-i funcția de guvernator imperial (Reichsverweser) în 1451.[15] În schimb, Poděbrady a renunțat să mai pretindă tronul Boemiei. Din 1450 cererile stărilor austriece și boeme de a-l elibera pe Ladislau deveniseră presante, mai ales că regentul Boemiei câștigase avantaje substanțiale în războiul civil îndreptat împotriva nobililor catolici.

Eliberarea de sub tutelă

[modificare | modificare sursă]

Pe 14 octombrie 1451 stările austriece s-au adunat la Castelul Mailberg (la nord de Hollabrunn, în regiunea Weinviertel) și sub conducerea lui Ulrich de Eyczing, au încheiat o alianță cu Ulrich al II-lea de Celje formând Liga de la Mailberg în scopul eliberării lui Ladislau de sub tutela regelui Frederic al IV-lea.[16] Principalul interes al stărilor era însă cel de a-și consolida propria influență și a-și atinge propriile interese.

În noiembrie 1451 regele Frederic s-a îndreptat spre Roma unde papa Nicolae al V-lea l-a încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman pe 19 martie 1452 sub numele Frederic al III-lea. Pentru a fi sigur că Ladislau nu va fi răpit în absența sa, acesta a trebuit să-l însoțească în călătorie.[17]

Regele Ladislau Postumul și logodnica sa, Magdalena de Valois (1457)

Stările austriece, în absența împăratului, au încheiat, de asemenea, o alianță cu stările Boemiei și Ungariei pentru a-l forța pe împărat să renunțe la tutela lui Ladislau. Împăratul Frederic s-a întors la reședința sa, Wiener Neustadt, unde se considera în siguranță. Armata stărilor aliate a asediat cetatea pe 28 august. Rezistând asediului, împăratul a refuzat din nou cererea stărilor, dar a încuviințat preluarea lui Ladislau de către Ulrich al II-lea de Celje, unchiul acestuia pe linie maternă. După lungi negocieri cu Ulrich de Celje, stările au reușit să-l preia pe Ladislau.[17] Pe 6 septembrie tânărul rege și-a făcut intrarea ceremonială în Viena.[18]

La 1 ianuarie 1453 Ioan de Hunedoara a renunțat la regența Ungariei în favoarea lui Ladislau. Scurt timp după aceea au început la Znojmo negocierile cu George de Poděbrady, guvernatorul Boemiei.

Pentru a-și asigura susținerea locuitorilor, la 23 mai Ladislau a hotărât ca rezervele de porumb și cereale să fie depozitate în cetatea Viena pentru ca, în cazul unei stări de necesitate, populația să se poată aproviziona la preț mic.[19]

Pe 27 octombrie Ulrich de Eyczing a încheiat cu George de Poděbrady și Iancu de Hunedoara o înțelegere de susținere reciprocă. În ziua următoare, 28 octombrie, episcopul de Olomouc, Ioan al XIII-lea, l-a încoronat rege al Boemiei pe Ladislau devenit major.[20] Astfel Boemia, Moravia, Ungaria și Austria s-au aflat încă o dată sub o singură cârmuire, în uniune personală, dar doar pentru o scurtă perioadă de timp.[21]

Ulrich al II-lea de Celje a reușit să-și exercite influența prin intermediul lui Ladislau împotriva lui Ulrich de Eyczing preluând consilierea politică a tânărului rege.

Ulrich de Celje devenise dușmanul familiei Huniade. Motivul principal al neînțelegerilor lor a fost faptul că Ioan de Hunedoara a dus greul luptei împotriva otomanilor, în timp ce Ulrich (ca și Ladislau) a rămas inactiv. După asediul și eliberarea Belgradului în 1456, Ioan de Hunedoara a murit în timpul unei epidemii de ciumă. În timpul șederii sale la Belgrad, Ulrich al II-lea de Celje, unchiul lui Ladislau, a fost ucis într-o altercație cu Ladislau Huniade, fiul lui Ioan de Hunedoara.[22] Executarea lui Ladislau Huniade a provocat indignare în Ungaria. și ca urmare Ladislau Postumul a plecat de la Ofen la Praga, unde și-a petrecut ultimul an de viață.

Moartea și consecințele

[modificare | modificare sursă]

Ladislau a murit pe 23 noiembrie 1457, înainte de a împlini 18 ani, puțin timp înainte de nunta sa cu Magdalena de Valois, fiica regelui Carol al VII-lea al Franței.[23]

Presupunerea că Ladislau a fost victima unui asasinat, considerată multă vreme plauzibilă, s-a dovedit greșită după ce sicriul său a fost deschis în 1984. După examinarea scheletului de către o echipă interdisciplinară s-a ajuns la concluzia că Ladislau a murit de hemoblastoză limfatică, o formă de leucemie. Scheletul său prezenta modificările osoase specifice acestei boli.[24]

Odată cu Ladislau Postumul s-a stins Linia Albertină a Casei de Habsburg, stabilită de Albert al III-lea al Austriei ca rezultat al Contractului de la Neuberg din 1379. După numeroase conflicte și dispute militare, succesorii lui Ladislau Postumul au fost:

Astfel, încercarea de a stabili o stăpânire comună a acestor trei țări în estul Europei Centrale, sub conducere habsburgică, a eșuat pentru a doua oară.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b „Ladislau Postumul”. Národní autority České republiky[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în . 
  2. ^ a b „Habsburg, Ladislaus VI. Posthumus”. Lexicon Biografic al Imperiului Austriac (în germană). 6: 406. Wikidata Q88724331. 
  3. ^ „Národní autority České republiky”. Národní autority České republiky[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în . 
  4. ^ a b Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 468.
  5. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 84.
  6. ^ Conform legendei, crucea de pe coroană este strâmbă, deoarece a fost deteriorată în timp ce era transportata.
  7. ^ Walter Kleindel: Die Chronik Österreich, p. 154.
  8. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 83.
  9. ^ a b Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 83.
  10. ^ Frederic al III-lea a fost acuzat ulterior de Liga de la Mailberg că și-a ținut nepotul prizonier.
  11. ^ Brigitte Hamann: Die Habsburger. Ein Biographisches Lexikon, p. 85.
  12. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 85.
  13. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 472.
  14. ^ Brigitte Hamann: Die Habsburger. Ein Biographisches Lexikon, p. 85.
  15. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 471.
  16. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 86.
  17. ^ a b Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 472.
  18. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 87.
  19. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 87.
  20. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 88.
  21. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 472.
  22. ^ Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, p. 88.
  23. ^ Gerhard Hartmann, Karl Schmidt (ed.): Die Kaiser. 1200 Jahre europäische Geschinchte, p. 468.
  24. ^ Herbert Ullrich: Schädel-Schicksale historischer Persönlichkeiten, 2004, ISBN 978-3899370553, pp. 279-281.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Walter Kleindel: Die Chronik Österreich, Editura Chronik, Viena, 1984, ISBN: 3-88379-027-3.
  • Brigitte Hamann: Die Habsburger. Ein Biographisches Lexikon, Editura Ueberreuter, Viena, 1988, ISBN: 8-8000-3247-3.
  • Isabella Ackerl: Geschichte Österreichs in Daten, Editura Marix, Wiesbaden, 2009, ISBN: 978-3-86539-947-2.
  • Herbert Ullrich: Schädel-Schicksale historischer Persönlichkeiten, 2004, ISBN: 978-3899370553.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ladislau_Postumul&oldid=17212017