Sari la conținut

Emiratul Buhara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Emiratul Buhara
Buhara
امارت بخارا
Buxoro amirligi
—  Stat semi-independent
(protectorat al Rusiei 1873–1917)  —
←  – →
Drapel
Drapel
Emiratul Buhara (cu verde) în 1850
Emiratul Buhara (cu verde) în 1850
Emiratul Buhara (cu verde) în 1850
CapitalăBuhara
LimbăPersana (oficială)[1][2]
turcică ciagatai[3]
ReligieIslamul sunit, islamul șiit, sufism, zoroastrism, iudaism
Guvernare
Formă de guvernaremonarhie absolută[*]​
Emir 
 - 1785–1800Mir Masum Shah Murad
primul
 - 1911–1920Mohammed Alim Khan
ultimul
Istorie
controlul tribului Mangut1747
Fondare1785
Cucerirea de Rusia1868
Impunerea protectoratului rus1873
Desființare1920
Date statistice
Populație 
 - 1875[5]2.478.000 loc.
 - 1908[6]1.200.000 loc.
Economie
Monedăfulus, tilla și tenga.[4]
În prezent parte din
 Uzbekistan
 Tadjikistan
 Kazahstan
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Emiratul Buhara (în persană امارت بخارا, în uzbecă Buxoro amirligi) a fost un stat din Asia Centrală [7] existent între anii 1785 – 1920 pe teritoriul statelor din zilele noastre Uzbekistan și Tadjikistan. Statul ocupa teritoriul dintre fluviile Amudaria și Sîrdaria, cunoscut în trecut ca Transoxiana. Teritoriul central era reprezentat de regiunea aflată de-a lungul râului Zeravșan și principalele sale centre urbane erau orașele cu mare vechime Samarkand și Buhara, ultimul fiind și capitala emiratului. Se învecina cu Hanatul Hiva la vest, în Horezm, și cu Hanatul Kokand la est, în Fergana.

Istoric

[modificare | modificare sursă]
Un funcționar guvernamental din Buhara din anul 1910
Incendiile din Buhara în timpul atacului Armatei Roșii, 1 septembrie 1920
Harta care prezintă Emiratul Buhara (sus), Kabool (centru) și Balocistan (jos și dreapta).
Frontierele teritorilor imperiale ruse Hiva, Buhara și Kokand în 1902–1903.
Țesătură broată decorativă (suzani) specifică pentru Buhara, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea

Emiratul Buhara a fost proclamat în mod oficial în 1785, după ce emirul mangut Shah Murad și-a asumat conducerea regiunii. Buhara a fost unul dintre puținele state din Asia Centrală apărute după dispariția Imperiului Mongol, care nu a fost condus de descendenții lui Ginghis Han (în afară de cei timurizi), și el și-a bazat legitimitatea mai degrabă pe principiile islamice, decât pe dreptul sângelui, iar monarhul și-a luat titlul islamic de emir în loc de cel de han. Ambii vecini ai emiratului, Hanatul Hiva și Hanatul Kokand, dar și predecesorul statului, Hanatul Buhara, au fost conduși de urmași ai lui Ginghis Han.

De-a lungul secolului al XVIII-lea, emirii, profitând de poziția lor de atalıq, au câștigat treptat controlul efectiv asupra Hanatului Buhara. În anii 1740, când hanatul a fost cucerit de Nader Șah al Persiei, era clar că emirii dețineau puterea reală. După moartea lui Nader Șah, ataliqul Muhammad Rahim Bei i-a ucis pe Abu al-Fayz Khan și pe fiul acestuia, punând capăt dinastiei janide. De atunci emirii au permis unor hani-marionete să domnească până când, după moartea lui Abul-Ghazi Han, Șah Murad a preluat efectiv tronul.[8]

Sir Fitzroy Maclean relatează în Eastern Approaches cum au fost executați ofițerii și diplomații britanici Charles Stoddart și Arthur Conolly din ordinul lui Nasr-Allah bin Haydar Tora (Nasrullah Han) în contextul Marelui Joc și cum Joseph Wolff, cunoscut cu supranumele „misionarul lumii”[9], nu a avut parte de aceeași soartă când a venit în căutarea lor în 1845. În timpul misiunii sale, misionarul a purtat costumul său canonic, ceea ce l-a făcut pe Emir să izbucnească în râs și să declare „Dr. Wolff a primit în cele din urmă permisiunea să părăsească Bohara, spre surprinderea mulțimii, care nu era obișnuită cu o asemenea clemență.”[10]

În 1868, emiratul a fost înfrânt în războiul cu Imperiul Rus, care urmărea cucerirea întregii regiuni. Rusia a anexat cea mai mare parte a teritoriul emiratului, inclusiv a orașului important Samarkand.[11] În 1873, ceea ce mai rămăsese din Emiratul Buhara a fost transformat într-un protectorat rus,[12], înconjurat de gubernia Tukestanului.

Forțele reformiste din cadrul emiratului s-au lovit de lipsa de cooperare a emirului Mohammed Alim Khan, care nu era dispus să cedeze din puterile sale absolute, și au cerut ajutorul militar al revoluționarilor bolșevici rușiaries. Armata Roșie a eșuat în primul atac din martie 1920, dar a efectuat o acțiune militară încununată de succes în luna septembrie a aceluiași an.[13] Emiratul Buhara a fost cucerit de bolșevici și a fost proclamată Republica Sovietică Populară Buhariană. În zilele noastre, teritoriul fostului Emirat este găsit în cea mai mare parte în Uzbekistan, unele regiuni fiind parte a teritoriilor Tajikistan, Turkmenistanului Kazahstanului. Între 1793 și 1850, o regiune din nordul Afganistanului a aparținut de asemenea emiratului.

Familia emirului

[modificare | modificare sursă]

Fiica emirului, Shukria Raad Alimi, a lucrat ca jurnalistă la Radioteleviziunea Națională Afgană. Shukria Raad a fugit împreună cu familia din Afganistan la câteva luni după ce trupele sovietice au invadat țara în decembrie 1979. Ea, soțul, tot jurnalist, și cei doi copii s-au refugiat în Pakistan și, după o oprire în Germania, au ajuns în Statele Unite. În 1982, ea s-a alăturat echipei Vocii Americii, unde a lucrat ca editor, producător și gazdă a serviciului în limba dari. [14]

Cultura

[modificare | modificare sursă]
Medresa Chor Minor (Patru Minarete), Buhara, 1807

.

În timpul domniei emirilor Buharei, au fost construite numeroase medrese, moschei și palate. Buhara s-a aflat de-a lungul unei rute comerciale importante și a beneficiat de influențe culturale printre acestea numărându-se cele tadjice, uzbece și evreiești.

În Buhara s-a dezvoltat o importantă școală de istorie. Cei mai faimoși istorici locali au fost Mirza Shams Bukhari, Muhammad Yakub ibn Daniyalbiy, Muhammad Mir Olim Bukhari, Ahmad Donish, Mirza Abdalazim Sami, Mirza Salimbek. [15]

Orașul Buhara are o istorie bogată a arhitecturii și litaraturii persane, aceste tradiții fiind continuate în perioada emiratului. Cei mai importanți artiști ai acestei perioade au fost poetul Kiromi Bukhoroi, caligrafulMirza Abd al-Aziz Bukhari și cărturarul Rahmat-Allah Bukhari. medrese din emirat au fost renumite de-a lungul întregii perioade de existență a emiratului.

Structura administrativă și teritorială

[modificare | modificare sursă]

Emiratul a fost împărțit în mai multe beilicuri (sau beklikuri):

  1. Baljuvon, (acum în Tadjikistan)
  2. Hisar, (acum în Tadjikistan)
  3. Guzar, (acum în Regiunea Kașkadaria, Uzbekistan)
  4. Darvaz, (circa 1878, acum în Regiunea Darvaz, Tadjikistan)
  5. Karategin, (acum în Regiunea Rasht, Tadjikistan)
  6. Kattakurgan, (acum în Regiunea Samarqand, Uzbekistan)
  7. Kulyab, (acum în Regiunea Khatlon, Tadjikistan)
  8. Karshi, (acum în Regiunea Kașkadaria, Uzbekistan)
  9. Kerki , (acum în Provincia Lebap, Turkmenistan)
  10. Charjuy, (acum în Provincia Lebap, Turkmenistan)
  11. Nurata, (acum în Regiunea Navoiy, Uzbekistan)
  12. Panjikent, (acum în Provincia Sughd, Tadjikistan)
  13. Rushan, (acum în Regiunea autonomă Gorno-Badakhshan, Tadjikistan)
  14. Samarkand, (acum în Regiunea Samarkand, Uzbekistan — parte a Rusiei din 1868
  15. Shahrisabz, (circa 1870, acum în Regiunea Kașkadaria, Uzbekistan)
  16. Urgut, (acum în Regiunea Samarkand, Uzbekistan)
  17. Falgar, (acum în Provincia Sughd, Tadjikistan).


Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Roy (2000), The new Central Asia: the creation of nations, p.70
  2. ^ „"About the national delimitation in Central Asia"”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  3. ^ Grenoble, Lenore (). Language Policy of the Soviet Union. Kluwer Academic Publishers. p. 143. ISBN 1-4020-1298-5. 
  4. ^ ANS Magazine The Coinage of the Mangit Dynasty of Bukhara. Arhivat în , la Wayback Machine. by Peter Donovan. Retrieved: 16 July 2017.
  5. ^ E.K. Travel from Orenburg to Bukhara. Foreword N.A. Halfin. Moscow, The main edition of the eastern literature of the publishing house "Science", 1975. (in Russian:Мейендорф Е. К. Путешествие из Оренбурга в Бухару. Предисл. Н. А. Халфина. М., Главная редакция восточной литературы издательства "Наука", 1975.)[nefuncțională]
  6. ^ http://3.bp.blogspot.com/-BCdEMgFhAzg/URYO6A8B1HI/AAAAAAAADLw/-HAzla6bBMk/s1600/muslim-world-1900.jpg
  7. ^ Peter B. Golden (2011), Central Asia in World History, p.115
  8. ^ Soucek (2000), pp. 179–180
  9. ^ Ellen White, The Great Controversy, pp. 358
  10. ^ Maclean, Fitzroy, Eastern Approaches, 1999, Penguin Global,ISBN0-14-013271-6, CHAPTER X, "Bokhara the Noble", http://www.znaci.net/00001/1.pdf
  11. ^ Soucek (2000), p. 198
  12. ^ Russo-Bukharan War 1868, Armed Conflict Events Database, OnWar.com
  13. ^ Soucek (2000), pp. 221–222
  14. ^ „A Princess-Broadcaster”. Voice of America. . Arhivat din original la . 
  15. ^ Фон Кюгельген, Анке (). Легитимация среднеазиатской династии мангитов в произведениях их историков, ХVIII-XIX вв (în rusă). Алматы: Дайк-Пресс. p. 514. ISBN 978-9965699207. 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Soucek, Svat (). A History of Inner AsiaNecesită înregistrare gratuită. Cambridge University Press. ISBN 9780521657044. 
  • Malikov A., The Russian conquest of the Bukharan Emirate: military and diplomatic aspects in Central Asian Survey, Volume 33, issue 2, 2014, p. 180-198
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Emiratul_Buhara&oldid=15608512