Curzio Malaparte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Curzio Malaparte
Curzio Malaparte.jpg
Curzio Malaparte
Date personale
Nume la naștere Kurt Erich Suckert Modificați la Wikidata
Născut [1][2][3] Modificați la Wikidata
Prato, Italia[4] Modificați la Wikidata
Decedat (59 de ani)[5][1][2][3] Modificați la Wikidata
Roma, Italia[6][4] Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Italy.svg Italia Modificați la Wikidata
Ocupație regizor de film
scenarist
jurnalist
diplomat
scriitor
reporter[*]
romancier[*]
eseist[*]
dramaturg Modificați la Wikidata
Activitate
Limbi limba italiană[7]  Modificați la Wikidata
Specie literară roman  Modificați la Wikidata
Prezență online

Curzio Malaparte (9 iunie 1898, Prato19 iulie 1957, Roma) a fost un aventurier, ziarist, regizor[8], scriitor și diplomat italian.

A studiat la Collegio Cicognini și la Universitatea La Sapienza, din Roma. A luptat în primul război mondial, apoi a urmat o carieră în diplomație, pe care a abandonat-o în favoarea jurnalismului și a literaturii.

În 1920 a aderat la Partidul Național Fascist și a devenit pentru un timp teoretician al fascismului integral[9]. În 1924 a înființat publicația La Conquista dello stato, apoi, în 1926, împreună cu Massimo Bontempelli, revista 900, publicație de avangardă, la care au colaborat Pablo Picasso, James Joyce sau dadaiști, ca Soupault.

În 1930 a fost directorul ziarului La Stampa. Conflictul dintre el și fascism a început în momentul în care a denunțat abuzurile lui Mussolini, și a atins punctul culminant în 1931, când a publicat în Franța volumul Tehnica loviturii de stat, în care i-a atacat pe Hitler și pe Mussolini.

Această libertate de opinie va fi plătită scump, prin interzicerea publicării volumului în Italia și în Germania. În 1933, a fost pedepsit de Mussolini cu deportarea pe timp de 5 ani în insula Lipari. Pe acest considerent, după război a răspândit zvonul că ar fi fost antifascist. În realitate, deportarea fusese ordonată pentru că imitase în public gesticulația de cezar a Ducelui Suprem, protectorul său. Însă, ministrul de externe, Ciano, a intervenit în favoarea sa și a fost eliberat după numai 3 luni. Mai mult, l-a plătit pentru a face propagandă regimului.[10] A mai fost închis în 1938, 1939, 1941 și 1943 la închisoarea Regina Coeli.

Trimis pe front în calitate de corespondent oficial al ziarului Corriere della sera, nici nu a ajuns pe front. Pentru a afla situația din România a făcut cunoștință cu atașații Noti Constantinidi, Mircea Berindei și Dinu Cantemir de la Ambasada României la Helsinki. Ultimul i-a oferit informații despre situația din iunie 1941 de la Iași.

În septembrie 1941 se înapoiază în insula Capri unde avea o vilă luxoasă și de unde trimitea în continuare corespondența de război.[11] Deoarece acest lucru devenise deja cunoscut, un înalt funcționar al Ministerului Culturii îi scria directorului de la Corriere della sera să pună capăt corespondențelor din Rusia ale d-lui Malaparte. Toată lumea știe că el se află la Capri.[12]

După fuga lui Mussolini, Malaparte s-a alăturat grupurilor comuniste din rezistența antinazistă. A cerut Partidului Comunist să devină membru, dar a fost refuzat. Între timp, a devenit comisar de legătură între trupele americane și francez din sudul Italiei și autoritățile municipale din Neapole unde domnea mafia americano-siciliană. Romanul La Pelle (1949) reflectă această experiență.[13]

Câțiva ani mai târziu va deveni adept al lui Mao, va pleca în China și se va întoarce propagandist al comunismului. Se îmbolnăvește grav de tuberculoză și, de pe patul de moarte, solicită din nou să intre în Partidul comunist, cerere care-i va fi aprobată. Totodată, cere Vaticanului să se convertească la catolicism, iar dorința îi este îndeplinită.[14]

Proză[modificare | modificare sursă]

  • Avventure di un capitano di sventura, 1927
  • I custodi del disordine, 1931
  • Sodoma e Gomorra, 1931
  • Fughe in prigione, 1936
  • Sangue, 1937
  • Donna come me, 1940
  • Il sole è cieco, 1941
  • Il Volga nasce in Europa, 1943
  • Kaputt, 1943 - Kaputt
  • La pelle, 1949 - Pielea
  • Storia di domain, 1949
  • Due anni di battibecco, 1955
  • Racconti italiani, 1957
  • Journal d'un étranger à Paris, 1966
  • Tecnica del colpo di stato, 1973 - Tehnica loviturii de stat

Teatru[modificare | modificare sursă]

  • Du côté de chez Proust. Impromptu en un acte, 1948
  • Das Kapital. Pièce en trois actes, 1949
  • Anche le donne hanno perso la Guerra, 1954

Poezie[modificare | modificare sursă]

  • L'Arcitaliano, 1928
  • Il battibecco, 1949

Lucrări apărute în limba română[modificare | modificare sursă]

  • Soarele e orb Editura pentru literatura Universala Bucuresti 1967
  • Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, 1996, 2007
  • Pielea, Editura Univers, Colecția Cotidianul, 2007
  • Kaputt, Editura Nemira, 2008

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b "Curzio Malaparte", data.bnf.fr, accesat la 10 octombrie 2015 
  2. ^ a b Encyclopædia Britannica Online, accesat la 9 octombrie 2017 
  3. ^ a b SNAC, accesat la 9 octombrie 2017 
  4. ^ a b Малапарте Курцио (în rusă), Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*] 
  5. ^ Малапарте Курцио (în rusă), Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*] 
  6. ^ "Curzio Malaparte", Gemeinsame Normdatei, accesat la 31 decembrie 2014 
  7. ^ "Curzio Malaparte", data.bnf.fr[*] http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb11914063x, accesat la 10 octombrie 2015  Missing or empty |title= (help)
  8. ^ Giordano-Bruno Guerri, L'Arcitaliano - Vita di Curzio Malaparte, Bompiani, Milano, 1980
  9. ^ A.J. De Grand, Curzio Malaparte, The Illusion of the Fascist Revolution, Jurnal of Contemporany History, VII, 1972, nr. 1-2, ianuarie-aprilie, p. 73-90
  10. ^ Mihai Dimitrie Sturdza, Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești, Editura Compania, București, 2013, p. 188.
  11. ^ Mihai Dimitrie Sturdza, Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești, Editura Compania, București, 2013, p. 189.
  12. ^ Mihai Dimitrie Sturdza, Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești, Editura Compania, București, 2013, p. 190.
  13. ^ Mihai Dimitrie Sturdza, Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești, Editura Compania, București, 2013, p. 190.
  14. ^ Mihai Dimitrie Sturdza, Rușii, masonii, Mareșalul și alte răspântii ale istoriografiei românești, Editura Compania, București, 2013, p. 191.

Legături externe[modificare | modificare sursă]