Ciuleandra (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Ciuleandra este un roman scris de Liviu Rebreanu.

Preocuparea pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman se adâncește în romanul “Ciuleandra” (1927), pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării. Receptarea critică din epocă a privilegiat ”Pădurea spânzuraților” din mai multe motive: tema nouă a războiului, problematica majoră (drama națională), complexitatea personajului și deplasarea accentului de la creație spre analiză.

Perspectiva temporară descoperă în romanul Ciuleandra suficiente motive pentru o nouă interpretare și o reconsiderare a cărții în ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul pentru omul comun și drama sa personală, tema alienării individului, psihologia criminalității, investigarea stratului psihic abisal, formula ingenioasă exploatând resursele oferite de romanul senzațional și polițist.

Romanul “Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole și se deschide cu un moto: ”…și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol anticipativ deoarece prezintă ipostaza finală a personajului principal, nebunia acestuia, dar ilustrează, totodată, și faptul că niciodată nu ne cunoaștem suficient de bine, niciodată nu știu dacă în interiorul unei ființe aparent inofensivă se poate afla instinctul criminal. Trebuie doar să știm să ne controlăm pornirile.

Titlul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ și un sens conotativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului, “Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare dintre participanți se dezlănțuie: ”Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mladie, se îndoaie, se răsucește, și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se prind mai tare jucătorii, cu atât muzica devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu toții, cu pași săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acum șirul, tot încovăindu-se și strigându-se, ca un șapte fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcolește de pe loc un timp ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor.”

Acest joc este, de asemenea, un dans al destinului unde mulți își găsesc sufletul pereche, după cum spune și Andrei Leahu: ”Apoi, prin partea noastră, mai toți flăcăii, de la Șuleandra, se însoară”.

Pe de altă parte, prin intermediul Ciuleandrei Puiu Faranga își arată adevărata personalitate și scapă astfel, pentru un moment, de masca care îi ascunde adevăratele simțiri. Fiind un roman de analiză psihologică, accentul se pune pe conturarea trăsăturilor personajului principal, de aceea modul predominant de narațiune este descrierea. De asemenea primează conflictul interior care se dă între ceea ce ar vrea să fie și ceea ce este cu adevărat, între personalitatea lui și masca pe care și-o dă jos abia în finalul romanului.

Făcând parte din categoria romanului modern, “Ciuleandra” nu respectă încadrarea în momentele subiectului, de aceea ea se deschide cu intriga, scena violentă a unei crime conjugale. În această primă scenă autorul ni-l prezintă pe Puiu Faranga în ipostaza de criminal, ucigându-și soția: ”O prăvălise pe sofa și, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele și le înfipse în gâtul ei plin și alb parc-ar fi vrut să înăbușe un răspuns de care se temea.” Acesta făcea parte dintr-o familie înstărită și renumită.

O dată înfăptuită crima, acesta fuge sub aripa protectoare a tatălui său. El manifestă asupra fiului său o autoritate severă și refuză să conceapă că unicul fiu este un criminal: ”A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta ta mârșavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut și tot ce nădăjduiam în viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaș ordinar”. Tatăl său își pusese toată încrederea în Puiu și îl iubea nu numai că era sânge din sângele lui ci și pentru că trebuia să ducă mai departe faima acestei familii. Prin el se asigura continuitatea neamului: ”El era singurul vlăstar al familiei Faranga, și printr-însul familia aceasta (…) trebuia să perpetueze”.

Neavând de mic o mamă, Policarp dar și mătușa sa, Matilda, au încercat să o înlocuiască. Lui Puiu îi lipsește, însă, sensibilitatea, dragostea maternă pe care nici unul dintre aceștia doi nu a putut să i-o însufle. După săvârșirea crimei, tatăl său, pentru a evita arestarea băiatului dar și pentru a scăpa de rușine, îi propune iar mai apoi îl obligă să se interneze într-un sanatoriu, prefăcându-se nebun. Ajuns la sanatoriu, cei care îl însoțesc îi ordonă medicului ca Puiu să nu fie tratat ca un pacient oarecare. Se observă aici superioritatea familiei în raport cu cei din jur: ”să aveți grijă ca de ochii din cap de clientul dumneavoastră”.

Intrarea în acest spațiu izolat se presupune că are rolul de a reda liniștea sufletească a personajului, însă se dovedește a fi un loc mai îngrozitor decât închisoarea, deoarece aici sunt analizate toate întâmplările importante din viața sa regâsindu-se pe sine. Analiza psihologică a personajului se realizează prin intermediul introspecției adică scurtarea stărilor sufletești până la nuanțe infinitezimale: ”Are nevoie tocmai de ușurare, iar minciuna iar complică în zadar situația și l-ar face să se disprețuiasacă singur. De aceea și cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate momentan minciuna. Lasă că însuși întrebarea doctorului a fost așa de nelalocul ei! Dar, în sfârșit, acum toate acestea n-au nici o importanță”, prin monologul interior: ”Bătrânul a fost rău înăsprit când m-a adus aici-socoti Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă s-ar putea să îmi fie funestră. Nu era momentul să mă abandoneze în mâinile unui om cu totul străin sau chiar ostil”, sau prin intermediul stilului indirect liber: ”Trecând în revistă gesturile și cuvintele medicului descoperi curând în toate urmele unei vrăjmășii ascunse. Găsi și motivul: din felul cum spusese că a cunoscut-o pe Medelaine înțelegea acum, o iubire tainică. Firește, o iubire din depărtare, căci Medelaine, cât a fost de delicată, nu s-ar fi coborât niciodată la acest doctor care nu e nici frumos, nici inteligent, nici măcar simpatico. El însă n-ar fi de mirare s-o fi adorat. Și iubirele astea sunt cele mai primejdioase. Amanții necunoscuți sau ascunși sunt capabili de toate josniciile și răzbunările”.

La prima întâlnire cu doctorul, Puiu observa atitudinea indiferentă a acestuia față de el. Meditând asupra acestei întâlniri găsește imediat un răspuns: ”din felul cum spusese că a cunoscut-o pe Medelaine înțelegea acum, o iubire tainică ”Trecerea zilelor îl determină pe Puiu să găsească o explicație la crima sa. Privind în profunzime, el își dă seama o asemenea faptă nu poate fi săvârșită decât din cauza instinctului criminal înnăscut: ”Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul înseamnă că am avut în mine instinctul criminal înnăscut. ”El își amintește că de mic era o fire crudă și nemiloasă, asistând la tăierea păsărilor: ”Plăcerea grozavă de a privi, de când era un prichindel, la țară, cum se năpustea să pună mână pe corpul fără cap ce se zvârcolea și sărea de ici-colo împroșcând cu sânge în toate părțile”, participând la dueluri: ”nu vreau să am copil asasin nici măcar în duel”, sau comportându-se sălbatic cu ființa iubită: ”Apoi pornirea lui stranie și irezistibilă, când posedă o femeie, de-a o ucide într-o îmbrățișare supremă sau cu o sărutare ca să-I oprească definitiv respirația. Multe femei i-au și spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire ca un criminal sadic”.

În acel spațiu izolat, gardianul este cel care ține locul mamei sale, dar se dovedește a fi și un model demn de urmat deoarece și el se aflase într-o situație asemănătoare, de a-și ucide soția, însă a putut să se stăpânească: ”Un simpu țăran, a fost în stare să renunțe la tot, să înfrunte necunoscutul unei vieți noi, numai ca să evite tentația de-a suprima viața unei femei ticăloase”.

Discuțiile pe care le are în continuare cu doctorul sunt mult mai lejere, Puiu rememorându-și astfel toată perioada când o cunoscuse pe Mădălina. El o considera mai întâi ca pe o soră, apoi, după ce se căsătoresc, îi devine soție. Intervine aici o confuzie a personajului care nu știe cum să o perceapă pe fată. Tocmai această confuzie, dar și tăcerea fetei îl enervează și duce la producerea crimei. Însă, fapta săvârșită poate fi pusă și pe seama autorității exercitate de tatăl său, datorită careia băiatul dorește să se răzbune si, fiindcă tatăl său e prea puternic, toate nemulțumirile acumulate se răsfrâng asupra Mădălinei.

Degradarea personajului atinge punctul culminant în momentul în care rolul dintre pacient și doctor se inversează. Acesta din urmă îi mărturisește dragostea pentru Medelaine: ”Am iubit-o mult, da… Era numai o copilă dar am iubit-o și ca pe o soră, și ca pe o soție… Pe-atunci eram încă sentimental și aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam să ajung medic de plașă în județul meu, să iau de nevastă pe Mădălina, s-o fac cucoană să ne iubim, să avem copii și să trăim 70 de ani. Am stat de vorbă cu ea și m-a înțeles deși părea altfel copilăroasă. M-am învoit și cu mă-sa, cu femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să îi dau o mână de ajutor ca să te șantajeze pe d-ta cu moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori și pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani ca să ies om cu pâinea în mână. Și deodată ai picat d-ta la Ciuleandra aceea. Am avut imediat presimțirea că are să mi se întâmple un rău mare din clipa din care v-am zărit apărând în cerdacul cârciumii. Apoi când ai intrat în horă și te-ai prins de Mădălina, am înțeles că de-aci îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Mi-au luat-o oamenii cu sila. Ați plecat, am răsuflat. Credeam că m-a scăpat. Totuși a doua zi am vorbit cu Mădălina, am prins-o de mână, mâna ei fierbinte și aspră, m-am uitat în ochii ei: ”Să nu te duci, Mădălino! Să nu mă lași singur! ”Și ea mi-a răspuns din inimă: ”Nu mă duc!” Pe urmă ați venit, eu nu eram acasă, și ați luat-o. N-am plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. Cârciumarului însă i-am căutat pricină și l-am umplut de sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul și că primise un bacșiș gras de la boieri. Și așa s-au risipit visurile mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de medic rural și în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o șterge din inimă. Am aflat norocul ei. Și niciodată nu am căutat să mă apropiu de ea. Trăiam, nu știu de ce, cu iluzia că, în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubește și-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se spulbere și iluzia asta(…). Într-o dimineață însă, acum o lună și două zile, când am sosit la serviciu, doctorandul mă vestește că în noaptea trecută, după insistența prefectului poliției, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga care, într-o criză nervoasă, și-a sugrumat nevasta. Nu știu ce mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea ca o râmă strivită. Se sfârșise definitiv orice speranță chiar într-o minune!" De asemenea, prezintă și răul făcut acesteia: ”Ai dreptate… Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o și a doua oară i-ai ucis și trupul ! Așa e!”