Amăgitoarea de ametist

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Laccaria amethystina
2011-10-03 Laccaria amethystea crop.jpg
Amăgitoarea de ametist
Clasificare științifică
Domeniu: Eucariote
Regn: Fungi
Diviziune: Basidiomycota
Clasă: Agaricomycetes
Ordin: Agaricales
Familie: Hydnangiaceae
Gen: Laccaria
Specie: L. amethystina
Nume binomial
Laccaria amethystina
Cooke (1884)
Sinonime
  • Agaricus amethystinus Huds. (1778)
  • Agaricus amethystinus var. amethystinus Scop. (1778)
  • Agaricus amethystinus var. purpurellus Pers. (1828)
  • Agaricus lividopurpureus With. (1792)
  • Clitocybe amethystina (Cooke) Peck (1897)
  • Collybia amethystina (Cooke) Quél. (1888)
  • Laccaria hudsonii Pázmány (1994)

Laccaria amethystina (Mordecai Cubitt Cooke, 1884) este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia Hydnangiaceae și de genul Laccaria,[1] denumită în popor amăgitoarea de ametist.[2] Ea coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Această specie foarte comună se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând în grupuri mari, adesea în tufe, prin păduri de conifere și de foioase, preferând un factor de mediu mai umed și răcoros. La vreme potrivită apare din iunie până în noiembrie.[3][4]

Numele epitetului este derivat din cuvântul de limba greacă veche (greacă αμέθυστινος, transliterat în limba latină amethystinus = de culoarea ametistului, împânzit cu ametist).[5]

Descriere[modificare | modificare sursă]

Bres.: Clitocybe amethystina (nr. 2)
  • Pălăria: Ea are un diametru de 2-7 (10) cm, foarte rar chiar până la 15 cm, este destul de subțire, higrofană (își schimbă culoarea atunci când pierde sau absoarbă apă), inițial semisferică și aproape închisă, apoi convexă cu marginea răsucită în jos, fiind, progresată în vârstă, întinsă cu centrul pălăriei deprimat (în formă de pâlnie sau ombilic), îndoită neregulat și lobată. Cuticula este mată, netedă sau fin solzos-fibroasă. Culoarea tinde între lila, violet viu și albăstrui, dar buretele se decoloreze la secete sau bătrânețe gri-albicios.
  • Lamelele: Ele sunt groase, clar distanțate între ele, cu lamele intermediare și câteodată bifurcate, în tinerețe aderente, mai târziu slab decurente la picior. Sunt de aceeași culoare cu pălăria și acoperite în vârstă de o pulbere fină, albicioasă a sporilor.
  • Sporii: Ei sunt rotunzi și verucoși punctați țepos, neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod), sub microscop hialini (translucizi), cu o mărime de 8-10 microni. Pulberea lor este albă.
  • Piciorul: El este mereu mai lung ca diametrul pălăriei cu o înălțime de 4-10 cm și cu o lățime de 0,4-0,8 cm destul de subțire, fiind plin, fibros, cilindric, adesea sinuos, nu rar ceva curbat și fără inel. El este de aceeași culoare cu pălăria.
  • Carnea: Ea este mai fragedă în partea pălăriei și mai fibroasă în cea a piciorului, de culoarea pălăriei și piciorului respectiv. Mirosul este plăcut și slab aromatic (amintind ușor de ciuperci) și gustul dulceag. Buretele este variabil, deoarece modifică aspectul său în stare uscată și, prin urmare, este nu prea ușor de determinat.[3][4]
  • Reacții chimice: Cuticula se colorează cu Hidroxid de potasiu negru.[6]

Confuzii[modificare | modificare sursă]

Buretele poate fi confundat cu mai multe alte specii, între altele cu forme mici ale lui Cortinarius traganus (otrăvitor)[7] sau Cortinarius violaceus (comestibil),[8] cu Entoloma euchroum (fără valoare culinară, un gust sau miros particular lipsește),[9] Inocybe geophylla forma lilacina (otrăvitor, iute, miros de faină),[10] cu forme rozalii ale lui Laccaria laccata (comestibil),[11] Laccaria proxima (comestibil)[12] sau cu Mycena pura (necomestibil, margine canelată, miros de ridichi),[13] și Mycena diosma (otrăvitor, margine canelată, miros de cutie de țigări).[14]

Specii asemănătoare în imagini[modificare | modificare sursă]

Valorificare[modificare | modificare sursă]

Amăgitoarea de ametist este o ciupercă de calitate medie. Deși în mod normal destul de mică, crește mereu în cantități respectabile. Astfel este adesea culeasă și consumată, dar confuzia cu ciuperci otrăvitoare sunt posibile (datorită marii variabilități). Ea poate fi preparată și consumată ca buretele de rouă[15] și să fie foarte delicioasă după conservarea în oțet.[16]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Index Fungorum
  2. ^ Denumire RO
  3. ^ a b Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 260-261, ISBN 3-405-12116-7
  4. ^ a b Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, p. 126-127, ISBN 978-3-440-14530-2
  5. ^ Erich Pertsch: „Langenscheidts Großes Schulwörterbuch”, ed. a 13-ea, Editura Langenscheidt, Berlin, München, Viena, Zürich, New York 1999, p. 83
  6. ^ Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și 1980, p. 128, ISBN 3-85502-0450
  7. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 178-179, ISBN 3-405-12081-0
  8. ^ Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, p. 222-223, ISBN 978-3-440-13447-4
  9. ^ Bruno Cetto: “I funghi dal vero”, vol. 5, Editura Arte Grafiche Saturnia, Trento 1986, p. 364-365, ISBN 88-85013-37-6
  10. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 240-241, ISBN 3-405-12081-0
  11. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 2, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 270-271, ISBN 3-405-12081-0
  12. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 3, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1980, p. 248-249, ISBN 3-405-12124-8
  13. ^ Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1, ed. a 5-a, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna, Viena 1979, p. 280-281, ISBN 3-405-12116-7
  14. ^ G. J. Krieglsteiner, H. Schwöbel:, H. 1982. „Mycena diosma spec. nov. und der Mycena-pura-Formenkreis in Mitteleuropa”, în: „Zeitschrift für Mykologi”, nr. 48(1), 1982, p. 25-34
  15. ^ Luce Höllthaler: „Pilzdelikatessen”, Editura Wilhelm Heyne Verlag, München 1982, p. 74, ISBN 3-453-40334-7
  16. ^ Pilzforum

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Marcel Bon: “Pareys Buch der Pilze”, Editura Kosmos, Halberstadt 2012, ISBN 978-3-440-13447-4
  • Bruno Cetto: „Der große Pilzführer”, vol. 1-7, vezi sub "Note"
  • Rose Marie Dähncke: „1200 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau 2004, ISBN 3-8289-1619-8
  • Ewald Gerhard: „Der große BLV Pilzführer“ (cu 1200 de specii descrise și 1000 fotografii), Editura BLV Buchverlag GmbH & Co. KG, ediția a 9-a, München 2018, ISBN 978-3-8354-1839-4
  • Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam 2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
  • Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
  • Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath 2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
  • Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas” ediția a 5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983

Legături externe[modificare | modificare sursă]