Sappho
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sappho (Σаπφω(lb.greaca), Safo sau Psappha), poetă din Lesbos, care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea Î.Hr. şi în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a fost cea mai de seamă poetă lirică a antichităţii greceşti. Sappho (numele ei adevărat, în dialectul eolian, era Psappha) s-a născut în insula Lesbos, la Mytilene, dintr-o familie aristocrată. A fost măritată şi a avut o fiică pe nume Cleis. L-a cunoscut pe Alceu. Sappho a fost alungată din patrie, unde luptele civile făceau ravagii, şi s-a dus la Siracuza, în Sicilia, dar acest exil n-a durat mult şi ea s-a întors pe insula Lesbos pe care a trăit până la bătrâneţe. Dragostea ei pentru frumosul Phaon precum şi sinuciderea în cascada de la Leucada sunt pure legende.
Cuprins |
[modifică] Viaţa
Sappho a fost fiica lui Scamandronymos şi a Kleidei. Contemporană cu Alceu, poeta aparţine unei familii de aristocraţi din insula Lesbos.
[modifică] Exilul
În primele decenii ale secolului VI Î.Hr. a fost nevoită să plece în exil (Siracuza, Sicilia) datorită domniei lui Pitacos. Sappho se va întoarce în ţară cu prilejul amnistiei acordate de primul magistrat. Tatăl poetei facea parte din latifundarii insulei ; cei trei fraţi, Larichos, Caraxos şi Eurygios - menţionaţi uneori de Sappho - au deţinut diferite funcţii pe insulă. Herodot (Istorii II) poveşteşte pe larg despre o aventură sentimentală a lui Caraxos în Egipt, la Naucratis, unde, sosit cu o încărcătură de mărfuri din Lesbos, era gata să se ruineze pentru o preafrumoasă curtezană, Doricha. Într-un lung poem, plin de admonestări, din care s-au păstrat câteva rânduri, Sapho îşi îndeamnă fratele să revină pe calea cea bună.
[modifică] Viaţa intimă
Cu privire la viaţa intimă a poetei părerile sunt împărţite. Notiţa biografică din lexiconul bizantin Suda susţine că a fost căsătorită cu un cetăţean bogat din Lesbos , Kerkylas, cu care a avut o fetiţă Cleis (sau Kleïs), numită după mama poetei. Faptul este confirmat de Ovidiu (Heroides), precum şi de o biografie anonimă, descifrată de pe un papirus. Un alt fragment papiriaceu, descoperit în deceniul prin 1940, cuprinde o mărturie directă a existenţei copilului: "fetiţa mea frumoasă, Kleïs, ca o ca o floare de aur".
[modifică] Activitatea Publică
Mult mai numeroase ştiri avem despre activitatea publică a lui Sappho. Ea a condus un fel de şcoală (sau cerc dacă vreţi) pe nume "Casa Muzelor" pentru tinerele nobile, şcoală care a fost pusă sub patronajul Muzelor, Graţiilor şi a Afroditei. Este vorba de fapt despre o asociaţie, care nu era decât o şcoală de muzică şi poezie afiliată cultului marii divinităţi de origine asiatică; Afrodita. În astfel de şcoli educaţia poetică şi morală nu era câtuşi de puţin neglijată. Instituţii asemănătoare par a fi fost numeroase în Lesbos de vreme ce Sappho însăşi povesteşte despre existenţa a încă două cercuri conduse de Gorgo şi de Andromeda. Poate uneia dintre aceste rivale i se adresează următoarele rânduri închinate de către Sappho: "unei femei needucate" : " când vei fi murit, vei zace pe veci, fără ca cineva să-şi aducă aminte de tine; tu n-ai avut niciodată parte de trandafirii Pieirii; fără renume aici, tot aşa vei rămâne şi în Hades, rătăcind încolo şi încoace printre morţii necunoscuţi".
[modifică] Moartea
În jurul morţii poetei, antichitatea a brodat legenda iubirii pentru Phaon (Ovidiu, Heroides, XV ). Adonis, sau o altă divinitate asemănătoare, a fost cântat şi sub numele de Phaon (sau Faon). Suprapunerea Adonis-Phaon stă la baza legendei care pretinde că poeta s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite, aruncându-se de pe stânca Leucade (Ovidiu "Heroides"). Amintirea ei şi impresia pe care a produs-o asupra posterităţii au lăsat urme neşterse în literatura greco-latină.
[modifică] Poezia
Ea dedică unora dintre elevele sale versuri aprinse de pasiune. Cei vechi o numeau pe Sappho "a zecea muză" şi-i aşezau uneori opera alături de cea a lui Homer. Puţinele versuri rămase de la ea sprijină această apreciere. Ea ştia să exprime emoţiile sale asociindu-le cu Natura şi Întregul Univers, cele trei lucruri părând inseparabile pentru Sappho. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele sunt mereu evocate în versurile lui Sappho şi sunt amestecate mereu cu tulburările sau bucuriile inimii ei prin corespondente subtile şi secrete, care conferă poeziei sale un accent modern.Catul şi Horaţiu i-au adaptat şi imitat unele poeme, încetăţenind strofa safică la Roma. În lirica universală, au fost poeţi care au încercat să scrie versuri în metrul safic (la noi Mihai Eminescu).
[modifică] Exilul şi efectele lui asupra Poeziei
Deşi a avut de suferit din cauza vicsitudinilor politice prin care a trecut insula Lesbos fiind nevoită să ia calea exilului (stabilindu-se pentru o perioadă în Siracuza), în versurile ei nu apar aluzii la evenimentele care au dus la instaurarea tiraniei în Lesbos decât cu excepţia a două, trei fragmente.
[modifică] Stilul Poeziei şi Lucrările
Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învăţătura muzicii şi a dansului. Cântecele compuse de Sappho şi de elevele ei sunt monodii, acompaniate de liră (vezi imagine dreapta). Ea a compus însă şi imnuri corale precum şi poeme de largă respiraţie, după câte rezultă dintr-un fragment de epithalam în care cânta nunta lui Hector cu Andromaca. Valoroase sunt prelucrările ei din lirica populară din Lesbos, adevărate bijuterii ale genului, cântece de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseţii tinere, farmecul personal, luxul, vraja nopţii luminate de lună se desprind din fiecare rând scris de poetă, în puternic contrast cu oroarea de aspectele degadante ale vieţii. Sappho a fost o artistă desăvârşită a cuvântului scris. Dialectul eolic ce-l întrebuinţează nu a împiedicat (în general, «pentru detalii vezi Pierderea Poeziei lui Sappho») răspândirea poemelor ei, grupate de exegeţii elenistici în 9 cărţi. Mele (adică Cântecele) compuse de Sapho, grupate de filologii alexandrini după criterii metrice, erau în majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămân acelea în care sunt notate propriile ei trăiri. Evident, Sappho avea un model ilustru în poemele lui Arhiloh din Paros, dar puterea de expresie în creaţia ei, o îmbinare unică de simplitate şi forţă, este remarcabilă. Ca şi Arhiloh urmând tradiţia poetică urmată de Terpandru, Sappho acordă o deosebită grijă înfăţişării stilistice şi metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase, căsătorii, ocazii festive, etc . Ordinea cuvintelor, de un firesc rar întâlnit, lipsa epitetelor pompoase, sonore, de rigoare în poezia epică, conferă versurilor safice o deosebită naturaleţe. Abia la câteva lectrui cititorul îşi dă seama că impresia neasemuită care se degajă din fragmentele lizibile este, în fond, efectul unei arte poetice rafinate, în care legile simetriei şi ale opoziţiei sunt aplicate fără greş. Cel mai cunoscut poem safic, cântecul I din cartea I, a fost considerat încă din antichitate o capodoperă. Poemul este un imn inchinat Afroditei. Dacă facem o apropiere între Iliada şi Imnul Safic, ne dăm seama că asemenea invocaţii adresate divinităţii protectoare a iubirii şi fecundităţii erau o practică curentă în creaţiile poetice ale vechii Grecii.
Iată prima strofă: "Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană/Tu din tronul tău scăpărând lumină,/Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână/Nici în aleanuri" Zeiţa, care auzindu-i soseşte într-un car tras de vrăbii iuţi ce zboară lin peste pământu negru şi îi adresează poetei următoarele cuvinte: "Cine te supără? Persuasiunea pe cine vrei să convingă? În curând cea care fuge acum de tine te va urmării, şi, dacă nu te iubeşte, te va iubii." Oda se încheie cu o nouă invocaţie către zeiţă, poeta cerându-i să fie dezlegată de neastâmpărul care o roade, să i se îndeplinească dorinţele inimii.
Într-o altă odă - adaptată într-o limbă latină desăvârşită de Catul, marele admirator al poetei - revărsarea de pasiune descrisă sub aspectul fizic, cu elemente puternic contrastante, impresionează şi astăzi, aşa cum a impresionat şi pe autorul care a scris "Tratatul despre Sublim". În această odă Sappho asistă, stând deoparte, la şoaptele a doi îndrăgostiţi. Iată începutul poemului: "Mi se pare întocma la fel cu zeii/Omul care chiar dinainte îţi şade/Şi de aproape dulcile şoapte îţi soarbe/Capul plecându-l/Şi surâsul fermecător ţi-admiră." Emoţia care o încearcă pe Sappho o face să i se usuce limba în gură, capul să-i vâjâie, iar chipul îi este "mai galben decât firul uscat de iarbă." Concluzia vine firesc: "Parcă aşi fi moartă."
În acest poem nu este vorba despre o contemplare a fiinţei iubite şi pierdute, nici despre un sentiment de meschină gelozie, ci de o stare psihologică complexă, determinată de izolarea celor doi faţă de tumultul pasional al poetei, ignorat cu desăvârşire de tânăra pereche. Sentimentul de iubire faţă de frumuseţea gingaşă a uneia sau a alteia dintre elevele sale revine în poezia safică sub multiple înfăţişări. Este mai mult ca sigur, judecând ansamblul creaţiei sale artistice, că Sappho nu iubea atât personalitatea tinerelor sale discipole, ale căror nume le cunoaştem destul de bine (Atthis, Anactoria, Gyrinna, Gongyla "cea ca un boboc de trandafir") cât şi aspectul fizic al frumuseţii lor, în plină înflorire. Căci Sappho, mai presus de orice, iubea frumosul, oricând şi pretutindeni.
Această femeie, care nu tolera grosolănia sub nici o formă, iubea floriile, în primul rând trandafirul, pomii înverziţi, imensitatea bolţii cereşti, luna, obiectele de aur, podoabele şi rochiile. Tot ce o înconjoară se cuvine să fie frumos: "Blând Zefirul mângâie unda rece/Printre crengi de măr coborându-şi zvonul/Iar din vârf ce-şi tremură frunza, molcom/Picură somnul" sau:"Iarăşi hora stelelor îşi ascunde/Strălucirea frunţii când lumina creşte/Risipindu-şi, plină, lumina peste/Negura luminii." Dar, conform concepţiei curente, Sappho nu desparte noţiunea frumosului de cea a binelui: "cine este frumos, este frumos pe dinafară;/cine este bun nu va întârzia să devină şi frumos." Aluziile mitologice, atâtea câte există la Sappho, sunt desprinse, în majoritatea lor, din ciclul troian, însă raportate însă la stări subiective. Într-un splendid poem, Sappho, aminteşte de Elena, soţia lui Menelau, care şi-a părăsit tot ce avea mai de preţ, căminul conjugal, învinsă de puterea dragostei.
Pentru Sappho însă, lucrul "cel mai preţios" ar fi să revadă "mersul graţios şi faţa de lumină" a Anactoriei, care acum se află departe. Divinităţile proslăvite în imnurile pe care le compunea la diferite ocazii, fac aproape toate parte din cortegiul Afroditei. În afară de Graţii, Muze, Nereide, şi Nimfe un loc aparte îl ocupă Adonis, o divinitate asiatică minoră, legată, ca şi Afrodita de cultul plantelor.
Într-un cântec meşteşugit pe baza antifonică, după modelul cântecului popular, se deplânge moartea demonului în accente care amintesc de "threnosul" (cântec de jale) homeric. Prin vădita preferinţă faţă de divinităţile venite din Orient, alegorii ale frumuseţii, graţiei şi fecundităţii, Sappho depăşeşte lumea zeilor lui Homer. Influenţa Asiei, cu care Lesbosul întreţinea legături intense, se făcuse, de altfel, simţită de mult în creaţia litereară a insulei Lesbos şi încă din secolul VII Î.Hr. . Un papirus a dezvăluit totuşi, că poeta ar fi cântat, uneori, şi teme comune cu cele a lui Alceu, cum ar fi, de pildă alegoria corăbii surprinse de furtună în largul mării. Sappho restrânge tematica odei la cercul propriilor ei vicsitudini, dovedin, odată în plus că şi în domeniul poeziei publice domină interesul ei personal.
A încercat să scrie şi poezie epico-narativă. Principala ei compoziţie, în acest domeniu, este destinată nunţii lui Hector şi Andromaca, dar autentificarea poemului este contestată. În poemele lipsite de destăinuiri asupra simţămintelor personale, Sappho se dovedeşte aceeaşi mare poetă. Principala sursă de inspiraţie ce o foloseşte este cântecul popular de nuntă, modelat cu măiestrie.
Demetrios, în "Tratatul despre stil" (167), a remarcat că, în seria cântecelor de nuntă arta poetei variază simţitor faţă de maniera ei obişnuită, străbătută de un intens lirism. Sappho se aproprie acum de vorbirea populară şi devine când ironică, când iubitoare de hiperbole glumeţe; altădată totul devine laudativ, ca şi în fragmentul de faţă: "fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a fost pe plac, ai fecioara pe care ţi-ai dorit-o; înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie, privirea ţi-e nespus de dulce, iubirea e răspândită pe faţa ta frumoasă. Afrodita te-a cinstit în mod deosebit.."
Ritmurile în care se exprimă Sappho sunt graţioase şi variate. Strofa ei preferată a primit numele de "safică"; în cântecele de nuntă, caracterizate prin refrenuri scurte, săltăreţe, apar vădite influenţe de ritmică populară sub forma unor strigături.
[modifică] Influenţele metrului Safic asupra Poeziei Mondiale
Admirând-o, din diferite puncte diferite de vedere, fiecare din criticii literari ai antichităţii au relevat laturi diferite ale talentului ei: Dionysos din Halicarnas i-a lăudat melodia versului, eufonia stilului. Autorul anonim al "Trata despre Sublim" a fost impresionat de exactitatea nuanţelor emotive găsite de poetă. În secolul al II-lea alături de Mimnerm şi Arhiloh, poeziile create de Sappho erau foarte citite de publicul iubitor de poezie; în acea vreme, retorii Maximos din tyr, Himerios, Synesios continuau să admire şi să comenteze creaţia poetei.
Influenţa poeziei safice s-a resimţit în lirica latină. Catul a tradus liber unele poeme, imitând-o în expresia pasională a versurilor de iubire pe care le-a compus pentru Lesbia. El a fost primul poet latin care a folosit strofa safică. Horaţiu a scris, la rândul lui ode în metrul safic, dar era prea departe de temperamentul liric al poetei pentru a se putea apropia de tonul vibrant al poemelor ei, aşa cum a făcut Catul. În lirica românească Mihai Eminescu a compus binecunoscuta "Odă în metrul Safic", căreia i-a oferit un conţinut filosofic diferit de opera lui Sappho.
[modifică] Pierderea Poeziei lui Sappho
Deşi lucrările lui Sappho au rezistat bine şi în timpurile Romane, împreună cu schimbarea intereselor, stilurilor şi a esteticii munca ei a fost transcrisă tot mai puţin, în special după ce academiile au încetat să le ceară studenţilor să studieze metrul safic. Un motiv pentru care metrul safic a încetat să mai fie studiat a fost că Greaca Atică şi Homerică erau principalele limbi de studiu. Dialectul eolic al lui Sappho, unul dificil de învăţat, şi, chiar în timpurile Romane considerat arhaic, a pus un obstacol considerabil între lucrările ei şi celebriate după ce acestea nu au mai fost cerute în academii.
Odată cu retragerea lucrărilor ei din norma academică (fenomen petrecut în tot Imperiul Bizantin), foarte puţine copii a lucrărilor ei au fost făcute de scribi. Totuşi, cei mai mari gânditori şi poeţi din Roma Antincă au continuat să o slăvească şi să compare mulţi scriitori şi poeţi cu ea, iar din aceste comparaţii şi descrieri noi am extras multe dintre poemele ei cele mai interesante.
Legende moderne, care au origini confuze, au făcut din moştenirea literară lăsată de Sappho victima unei distrugeri intenţionate făcută de lideri ai bisericii scandalizaţi, de obicei prin arderea cărţilor. În prezent nu sunt conoscute izvoare istorice care să confirme aceste relatări. Gregory din Nazianzus, care împreună cu Papa Gregory al VII sunt prezentaţi ca şi eroii negativi ai acestor poveşti, era un admirator al poeziei safice. De exemplu cărturarii moderni au notat ecouri ale lui Sappho printre versurile poeziei lui :Despre Natura Umană, care copiază din qvasi-sacrul accent a lui Sappho (alsos), ramurile bătute de vânt, şi surprinzătorul cuvânt pentru somn adânc (kōma).[1]
Este probabil ca poezia lui Sappho să se fi pierdut datorită acţiunii aceleaşi forţe de schimbare culturală care a distrus, cu sânge rece, rămăşiţele tuturor poeţi greci canonici arhaici. Într-adevăr, aşa cum s-ar aştepta de la estimaţii critice antice, care îi considerau pe Sappho şi pe Pindar ca pe cei mai mari poeţi ai poeziei lirice monodice respectiv poeziei pentru cor, mai multă poezie de a lui Sappho a supravieţuit prin citaţii şi manuscripte decât a oricărui poet, făcând excepţie de Pindar (al cui lucrări se păstrau în totalitate într-o tradiţie a manuscriptelor).
Chiar dacă tradiţia manuscriptelor nu s-a mai păstrat, câteva copii ale lucrărilor ei au fost descoperite într-un papirus Egiptean dintr-o perioadă mai veche. O mare descoperire la Oxyrhynchus a adus multe versuri noi dar cu lipsuri la lumină. Din timpurile Renaşterii Europene interesul pentru poezia lui Sappho a crescut, cunoscând perioade de popularitate generală pe măsură ce noile generaţii au descoperit lucrările ei. Deoarece puţini oameni sunt capabili să înţeleagă limbile antice, fiecare epocă a trdus lucrările lui Sappho în felul ei diferit. Poezia, precum cea a lui Sappho, (care se bazează pe metrul safic) este de exemplu greu de tradus în Engleză care foloseşte metre bazate pe accentuare şi rimă pe când Greaca Antică foloseşte doar metre bazate pe lungimea versurilor. Ca rezultat, mulţi translatori timpurii transformau poezia lui Sappho în aşa fel ca aceasta să rimeze şi să se potrivească gusturilor literare şi/sau stilistice ale respectivului popor.
În anii '60 Mary Barnard a reintrodus pe Sappho în lumea literară printr-o nouă formă de traducere care ocolea rima sau alte forme de expresie literară precum sonetul care nu apar în poezia netradusă a lui Sappho. Alţi traducători care i-au urmat tind să se ghideze după această metodă de traducere pentru a păstra măiestria poeziei safice chiar şi în versuri traduse.
[modifică] Opera Publicate în Era Modernă
- Lyra Graeca(vol.I)-J.M. Edmons, Loeb Classical Library, Londra (1952)
- Poetarum Lesbiorum Fragmenta-Oxford (1955)
- Lyrica Graeca Selecta-Oxford, Claredon (1968)
- Sappho und Alceus, Fragmenta-Amstredam, Athenaeum (1971)
[modifică] Bibliografie
- Enciclopedia Civilizaţiei Greceşti - P.Devambez; R.Flacelière; P.M.Schuhl; R.Martin.
- Scriitori Greci şi Latini - E.Stere
- Istoria Literaturii Elene - M.Marinescu-Himu; A. Piatkowski
