Procesul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este scris parţial sau în întregime fără diacritice. Puteţi da chiar dumneavoastră o mână de ajutor.

[[wiki]]

Acest articol sau această secţiune trebuie pus(ă) în formatul standard. Ştergeţi eticheta la încheierea standardizării.

Procesul este un roman de Franz Kafka

Procesul este o carte despre o lume din care lipseste certitudinea. Actiunea incepe si se dezvolta sub semnul indoielii, al supozitiei extinse la toate nivelurile. Prima fraza din roman consemneaza un amanunt care socheaza prin continutul sau nefiresc si prin lipsa de precizie si cauzalitate: “Pe Josef K. il calomniase pesemne cineva, caci, fara sa fi facut nimic rau, se pomeni intr-o dimineata arestat”. Asadar, cititorul ia act de faptul ca un strain ii spune protagonistului cartii ca este arestat, il ridica si ii cere lucrurile pe motiv ca la magazine n-ar fi in siguranta. Arestul are loc exact in dimineata in care Josef K. implineste 30 de ani. K. imediat este dus in salon, unde, spre surprinderea lui, doi paznici ii mincau micul dejun. Ei il anunta ca este arestat, dar cu toate acestea poate sa mearga liber la servici. Fara a iesi din perplexitate, eroul se intoarce in camera sa, iar incepind cu a doua zi isi continua viata normala de prim-procurist la o mare banca.

Josef K. este trimis – fara explicatie – sa caute tribunalul, unde urma sa i se ia intr-o duminica primul interogatoriu. Batand la toate usile si intrebind la intamplare de tamplarul Lanz, K. realizeaza ca birourile tribunalului se afla in podul unei cladiri cu apartamente si camere de inchiriat. Aspectul acestei cladiri era deplorabil, avind un aspect saracacios si mizerabil. Aflarea justitiei intr-o asemenea cladire ii dadea lui K. si mai mult dezgust fata de ea, dar totodata ii dadea mai multa siguranta. Dupa ce gasi camera in care urma sa fie interogat, de asemenea ramase frapat de cele vazute:

“K. crezu ca nimerise la o intrunire publica. O multime de oameni, cit se poate mai feluriti, umpleau o incapere nu prea mare, cu doua ferestre, inconjurata, la mica distanta de tavan, de-o galerie intesata si ea de lume, si unde spectatorii nu puteau sa stea decit incovoiati, cu cefele si spinarile lipite de plafon. […] Multi dintre ei isi adusesera perne, pe care si le pusesera intre cap si plafon, ca sa nu-si loveasca testele.”

De asemenea si imbracamintea celor prezenti il deruta:

“Cei mai multi dintre ei erau imbracati in negru si purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atirnau lalii pe corp. Pe K. numai imbracamintea aceasta il deruta; daca n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o intrunire politica de cartier.”

Desi K. sperase ca primul interogatoriu va fi si ultimul, totusi in urma interogarii fusese dezamagit, fiindca judecatorii i-au spus ca doar si-a complicat si mai mult situatia, si ca el nu realizase ce sansa a ratat:

“- Vreau numai sa-ti atrag atentia, ii spune judecatorul, ca astazi te-ai pagubit singur, fara sa-ti dai seama, de avantajul pe care un interogatoriu il reprezinta oricand pentru un arestat.

K. rase, privind spre usa.

- Banda de golani! Striga el, va daruiesc toate interogatoriile!”

Judecatorii stabilisera cu el ca interogatoriile vor avea loc duminicile, pentru ca sa nu-i incurce cu nimic in desfasurarea activitatii sale profesionale. In urmatoarea duminica, cind sosise, aflase spre surprinderea sa ca nu va mai avea loc un nou interogatoriu. Atunci avusese ocazia sa-l intilneasca pe proprietarul camerii in care se faceau interogarile si fiind invitat de acesta sa urce in podul cladirii, acolo unde erau biruorile judecatii, K. ramasese din nou dezgustat de cele vazute, ba chiar mai mult, pina la urma i se facuse rau din cauza aerului inchis si atmosferei sufocante, incit fusese nevoit sa fie scos afara de doi functionari ai judecatii, care ajunsi la scarile care faceau legatura dintre ultimul etaj si pod, incepusera lor a li se face rau de aerul curat pe care il inspirau. Deci se produce un paradox: invinuitiii se sufoca si li se face rau in “Judecatoria” propriu-zisa, iar functionarilor acestei institutii li se face rau in afara ei. Iata o mica descriere a atmosferei care predomina in birourile “Judecatoriei”:

“Soarele arde grozav de tare si birnele acoperisului sint inchise; din cauza asta aerul devine greu si apasator. Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. Uneori, in zilele cind au loc, sedintele mai mari – si asta se intimpla destul de des – aerul devine aproape irespirabil. Si daca te mai gindesti ca aproape toti locatarii vin sa-si intinta rufele aici – doar nu poti sa le interzici asta cu desavirsire – atunci n-o sa te mai miri ca ti s-a facut rau.”

Josef K. avea un unchi – Albert K., caruia el ii mai spunea si “Fantoma de la tara” - care aflind despre procesul lui Josef, a venit cu o falca in cer si alta in pamint in biroul lui K. cerindu-i explicatii: cum de a putut el sa le faca una ca asta, cum a putut sa pateze numele familiei, tocmai el – care era mindria neamului lor (deoarece ajunsese la postul de prim-procurist la o mare banca). Dupa o mica discutie cu “Fantoma de la tara”, aceasta il duce la un vechi prieten de-al sau, avocatul Huld, care fiind bolnav isi primea toti clientii acasa.

In scurt timp de la angajarea acestui avocat, K. incepe sa se dezechilibreze, la servici nu se mai poate concentra asupra sarcinilor sale, clientii sunt nemultumiti de modul in care sunt tratati. Toate aceste esecuri, K. le da pe spinarea avocatului, spunind ca inainte de-al fi angajat totul mergea bine, iar procesul practic nici nu-i afecta viata. Astfel K. renunta la serviciile avocatului Huld.

Dar din pacate problemele sale nu se imbunatatesc, el la servici este in continuare absent si fiind presat de concurenta unui coleg-rival, devine din ce in ce mai dezechilibrat. Unul dintre clientii sai, un industrias, observa starea prosta in care se alfa K. si se decide sa-i dea un mic sfat. Acesta ii spune ca cunoaste un pictor – Titorelli – care l-ar putea ajuta. Acest pictor este angajat la tribunal, el pictind tablouri pentru judecatori. De aceasta meserie se ocupa tocmai si tatal sau, si deci i-ar putea fi de folos.

Ajuns la pictor, care locuia intr-o alta cladire decit cea in care fusese K. la interogatoriu, cind a vrut sa iasa pe o alta usa care-i propusese pictorul, K. fusese frapat de ceea ce vazuse: birourile tribunalului. Aceasta il buimaceste pe K., el incepand sa realizeze ca lumea intreaga este o farsa justitiara. De aici si replica pictorului Titorelii:

“- Nu stiati ca tribunalul are birouri aici? Aproape in fiecare pod exista birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista si aici?”

In urma celor spuse, este evident ca avem in fata un proces neobisnuit, fiindca pe de o parte lipseste motivul invinuirii, iar pe de alta parte avem o institutie de Judecata absolut diferita de cea normala, atit prin amplasarea sa “aproape in fiecare pod” si cu judecatori neobisnuiti, cit si prin cu modul de a desfasura un proces.

Aflindu-se la pictor, K. aflase ca sunt trei tipuri de achitari cu procesul sau: achitarea reala, achitarea aparenta si taraganare la nesfirsit. Titorelli i-a explicat in ce consta fiecare tip de achitare. Nici una din aceste achitari nu-l scuteau pe K. proces, doar era o taraganare la nesfirsit. Acest proces s-a dovedit a fi la nesfirsit. El are doar inceput, iar sfirsitul sau se numeste moarte propriu-zisa a acuzatului.

Sub lumina rece si palida a Legii oamenii se transforma in acuzatori si acuzati, nelipsind nici categoria executorilor intermediari, toti insa constituind un aparat demonizat aservit justitiei sau sistemului functionaresc. Vina apare ca ceva indiscutabil care trebuie ispasita, orice hotarire luindu-se dupa principiul: “vina e intotdeauna mai presus de orice indoiala”. Singura realitate psihica e aceea a vinii asumate, constientizate. E pivotul vizibil al tragismului kafkian.

Localul judecatoriei in Procesul ramine vesnicul labirint dedalic de nepatruns, orizontul ocult care incetoseaza sensurile si le fac imperceptibile. Usile inchise nu se vor deschide vreodata: dimpotriva, se inchid si mai tare in taina. Actul initiatic este pus, fatalmente, sub semnul esecului. Eroii nu vor izbuti nicidecum sa miste vreun moment, vreo etapa a lui, fiind zadarnic apriori. Ceturile zadarniciei se fac din ce in ce mai dese, luminile se imputineaza si ele progresiv. “Misterul” e de nepatruns, caci sala judecatoriei se transforma intr-un dincolo transcedental, intr-un lucru in sine kafkian, intr-un domeniu intangibil.

K., dupa vizita facuta pictorului, dupa citevai zile primeste de la directorul bancii o insarcinare: sa il insoteasca pe un oaspete din italia in catedrala orasului. La ora in care trebuia ca cei doi sa se intilneasca – in catedrala – italianul nu venise. In schimb venise cu totul surprinzator un preot, preotul inchisorii. Intalnirea dintre K. si preot, apare – atat personajului, cat si lectorului – si mai derutanta, intrucit clericul nu este un intermediar in relatia uman-divin, ci in relatia justitie-acuzat. Aceasta secventa este, de fapt, o alta etapa in procesul de culpabilizare a protagonistului.

Necesitatea inchide omul kafkian in cercul ei strimt. De fapt, in fata acestuia nu apar piedici pur si simplu, ci un sistem de obstacole, nu usi ca atare, ci o organizare sistematica a intrarilor sub forma de labirint. El nici nu cunoaste impactul cu ele, nefortindu-le, nedeschizindu-le. Le prevede si le presimte. Le banuieste cu o siguranta de neclintit. Preotul ii spune lui Josef ca Scripturile care preced Legea spun ca are de a face, asadar cu Paznicul, in spatele caruia exista acest sistem de obstacole. Omul kafkian abia vine la Lege, pe cita vreme paznicul se afla de mai multa vreme acolo. E neindoielnic faptul ca e pus in slujba de Lege, incit a te indoi de demnitatea paznicului in fata Legii configureaza de acum o ierarhie, el este slujitorul ei, apartine Ei, fapt care-l face superior omului comun.

Procesul dezvolta in linii narative ceva mai ramificate parabola pe care i-o relateaza preotul lui Josef K. Paznicul ii spune omului venit de la tara ca nu-l poate lasa sa intre in interior in clipa in care a sosit Omul nici nu banuia ca accesul la Lege nu este ingaduit tuturor. Paznicul il lasa, insa, sa astepte clipa favorabila, dar il supune la sumare interogatorii despre bastina lui si despre multe alte lucruri. Omul ramine sa astepte ani in sir, recurgind la incercari de a-l mitui, dar paznicul este de neinduplecat. Ceea ce reuseste sa vada e o lumina slaba, care razbate din interior prin crapaturile portilor Legii. Dupa atitea sfortari omul de la tara e cuprins de curiozitate sa afle de ce nimeni dintre ceilalti oameni doritori de a cunoaste Legea nu s-a apropiat de poarta si n-a cerut sa intre. “Nimeni in afara de tine, n-avea dreptul sa intre aici, raspunse Paznicul vazind ca omul se sfirseste din viata, caci poarta asta era facuta numai pentru tine; acum plec, si o incui.”

Urmeaza o analiza scupuloasa a insesi insusirilor morale ale paznicului, exponent al neroziei: el declara ca este puternic si aceasta demonstreaza ingimfarea si nerozia; pe de alta parte, el este neoficial si, deci, binevoitor, rabdator fata de straduintele omului si ingaduitor cu blestemele omului adresate cruzimii destinului. El se mai apleaca amabil ca sa-i asculte si ultima intrebare.

Comentariul preotului ia o trasatura neasteptata cind spune ca nerozia paznicului e, in fond, salvatoare: nici el nu cunoaste interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuie sa-l faca la nesfirsit, mai apoi el nici nu vrea sa-l inspaiminte pe om, caci stie ca acolo, inlauntru, exista niste paznici cumpliti. Evident, paznicul nu cunoaste interiorul Legii. Preotul mediteaza acum asupra situatiei: omul a vazut totusi o lumina dinlauntru, in timp ce paznicul, stind cu spatele spre poarta, nu se alege cu nici un cistig de cunoastere. Oricum, paznicul ramine un slujitor al Legii si se cade a fi scos de sub judecata omeneasca.

Pe oricine l-am considera inferior si inselat, un lucru este cert (singura certitudine existenta la Kafka) intreaga Lumina a legii ramine un mister.

Finalul romanului infatiseaza o scena oarecum previzibila, daca se tine seama de elementele absurde din cuprinsul cartii, care converg spre o pedeapsa in aceeasi linie. Ceea ce socheaza este suma detaliilor care o compun si care nu ofera deznodamantului cheia potrivita epicului. Ceea ce este surprinzator este ca arestul lui K. a fost in dimineata cind a implinit 30 de ani, iar omorul lui este in seara cind implineste 31 de ani.

Doi necunoscuti il scot de Josef K. In afara orasului, intr-o cariera de piatra, si il injunghie. Acest lucru nu se petrece in fapt decat dupa ce cei doi il asaza tacticos pe o piatra, ii trec pe deasupra capului cutitul, schimbind formule de politete si asigurandu-se ca Josef K. Il vede pe disperatul care se arunca in gol de la o fereastra. Fraza care incheie cartea echivaleaza cu paroxismul sugestionarii:

“- Ca un caine! spuse el, si era ca si cum rusinea ar fi trebuit sa-i supravietuiasca.”

Romanul lui Kafka ramane cit mai aproape de viata cotidiana si de verosimil, dar ceea ce se intimpla ramane in el pina la sfirsit inexplicabil.