Notaţie muzicală
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Notaţia muzicală sau semiografia (unele tratate o mai numesc şi signografie) constituie sistemul de reprezentare şi transmitere a muzicii pe calea scrisului.
[modifică] Notaţia tradiţională (clasică)
[modifică] Definirea noţiunii
Termenul semiografie provine din din limba greacă (simion = semn, caracter scris şi grafo = a scrie) şi constituie sistemul de reprezentare şi transmitere a muzicii pe calea scrisului. În unele tratate de teoria muzicii mai este numită şi signografie (în limba latină signum = semn).
Ea se compune dintr-un repertoriu de semne grafice convenţionale, stabilite de-a lungul veacurilor prin care se redau elementele componente ale limbajului muzical, precum şi relaţiile care se intercondiţionează în cadrul operei de artă. Conform principiilor semiologiei un semn grafic (muzical) constituie legătura dintre conceptul ce stă la baza sa şi imaginea artistică pe care o transmite.
Principalele funcţii pe care le îndeplineşte notaţia muzicală sunt:
- serveşte ca mijloc de comunicare între compozitor şi interpret;
- înlesneşte propagarea şi răspândirea muzicii ca fenomen şi act de cultură;
- asigură permanenţa şi perenitatea operelor de artă în rândul valorilor spirituale ale omenirii, transformându-le în documente (monumente) de cultură grăitoare în timp şi în spaţiul geografic.
[modifică] Scurtă privire istorică
Notaţia muzicală are aceleaşi origini şi acelaşi proces evolutiv ca şi scrierea pentru vorbire. Omul a simţit nevoia să-şi creeze sisteme de reprezentare grafică a creaţiilor artistice, între care şi a celor muzicale. Fără această posibilitate de fixare în scris a muzicii omenirea ar fi fost lipsită de nepreţuite comori de artă produse de geniul său creator, cu care ne mândrim astăzi şi care se transmit astăzi pe această ingenioasă cale a scrisului.
Cei vechi notau sunetele prin semne luate din literele alfabetului. Se crede că indienii şi chinezii, a căror cultură se impunea antichităţii, au fost primii care au avut ideea de a nota suneltele muzicii prin litere. Vechii greci şi, mai târziu, romanii notau, de asemenea, muzica prin literele alfabetului.
Primul sistem medieval de notaţie, preluat prin Boethius (începutul secolului al VI-lea) de la vechii greci (melografia antică), era alfabetic. Acestuia i s-au înlocuit literele greceşti cu cele latine. Pe timpul lui Severinus Boethius se foloseau deja primele 15 litere majuscule ale alfabetului latin (de la A la P) alcătuind o scară de aproximativ două octave în registre vocale bărbăteşti:
Întrucât cel mai grav sunet al sistemului era La, acesta a fost notat cu prima literă din alfabet (A), aşa cum se utilizează şi azi în notaţia literală.
Notaţia lui cantus planus (sec. VI-VII) reduce numărul literelor-note la şapte (de la A la G), observându-se că sunetele se repetă din octavă în octavă. Înscrierea lor se făcea pe portativ prin litere majuscule pentru octava gravă, litere normale pentru octava medie şi dublarea literelor normale pentru octava acută.
Cu timpul sistemul de notare literală a fost extins adăugându-i-se în grav încă un suntet, Sol, însemnat prin literea greacească "gamma" (Γ), iar cea de-a doua literă, "B", a reprezentat numai sunetul Si bemol, pentru Si natural fiind introdusă în nomenclatura sunetelor litera următoare din alfabet, "H".
O asemenea notaţie avea neajunsul că nu se referea în nici un fel la durata sunetelor (ritmul), singurele indicii ce această natură constând din accentele nescrise ale textului literar.
În Evul Mediu timpuriu (sec. IX) se folosea notaţia cu neume - un sistem de linii şi puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar - care indicau o inflexiune ascendentă sau descendentă a vocii. În mod incipient o astfel de notaţie sugera şi ideea de ritm, fiind concepută pe principiul accentelor gramaticale: accent grav, accent ascuţit, accent circumflex, fiecare în execuţie primind o durată expresivă diferenţiată, preluată din lectura solemnă a psalmilor. O notaţie cu neume speciale denumite kriuki este folosită şi în prezent de către lipoveni în muzica bisericească. [1]
Notaţia cu portativ şi chei, atribuită de către unii teoreticieni lui Guido D'Arezzo (sec. IX)[2], face un mare pas înainte: neumele sunt asociate cu portativul, putându-se astfel reda grafic atât înălţimea cât şi durata aproximativă a sunetelor.
Iniţial cântările liturgice utilizează un portativ de 4 linii cu două chei, fa şi do; pe măsură însă ce ambitusul melodiei s-a extins în acut a fost nevoie de încă o cheie, sol:
 |
sol pentru registrul acut al vocii |
 |
do pentru registrul mediu al vocii |
 |
fa pentru registrul grav al vocii |
Tot în această perioadă (sec. XI) se introduc în notaţie şi denumirile silabice ale sunetelor - atribuită lui Guido D'Arezzo. Denumirea silabică a sunetelor (980-1050) - provine dintr-un imn medieval pe care interpreţii de cantus planus îl invocau în cinstea protectorului lor, Sf. Ioan, pentru a nu-şi pierde vocea, "instrumentul" care asigurea profesionalitatea, deci, existenţa lor materială.
De la fiecare capăt de început al versurilor latine ale imnului s-au preluat silabele care au devenit astfel simboluri denominative ale celor şase trepte consecutive ale hexacordului - sistem melodic de bază pentru acele timpuri:
Mai târziu (sec. XVII) denumirea sunetului "Ut" a fost înlocuită cu aceea de "Do" (presupusă a proveni de la cuvântul "Dominus", invocat adesea în cantus planus), pentru uşurinţa de a fi vocalizat, iar sunetul "Si", cel de-al şaptelea pentru o scară muzicală completă, a rezultat din iniţialele cuvintelor Sancte Ioannes, ultimul vers al imnului, care în textele timpului se înscria prescurtat (S.I.). Imnul se cunoaşte şi se fredonează azi în mai toate şcolile muzicale din lume, ilustrând ingeniozitatea cu care Guido D'Arezzo a rezolvat, pentru veacuri, problema fixării deprinderii solfegierii, adică a însuşirii unui sistem practic de citire şi intonare a notelor muzicale.
În stadiul următor (sec. XII şi XIII) se ajunge la notaţia măsurată sau notaţia proporţionată, care consta din întrebuinţarea unor figuri de note având între ele relaţii precise, matematice, privind durata, în acea artă denumită în termeni latini ars cantus mersurabilis (figuralis). Sunt create acum condiţiile pentru ca expresia muzicală să devină relativ autonomă faţă de textul literar şi de accentele sale gramaticale, cerând o notaţie specifică, independentă.
Invenţia tiparului în anul 1436 de către Johannes Gutenberg şi a celui de note muzicale în anul 1501, datorită italianului Ottaviano Petrucci, conjugate cu perfecţionarea instrumentelor - mai ales a celor cu corzi - constituie un salt remarcabil în evoluţia scrisului muzical.
|
|
|
| Maxima (duplex longa) |  |
| Longa |  |
| Brevis |  |
| Semibrevis |  |
| Minima |  |
| Semiminima |  |
| Fusa |  |
| Semifusa |  |
Notaţia mai parcurge o serie de transformări, ajungând în secolele XVII-XVIII la forma sa rombică, ultimul stadiu de evoluţie înaintea celui actual[3]. În acest stadiu se poate observa uşor apropierea şi corespondeţa cu semnele notaţiei muzicale actuale de formă ovală.
În zilele noastre arta muzicală a ajuns la mijloace de exprimare sonoră cu totul până de curând inedite, ce nu mai pot fi redate grafic prin semne tradiţionale, drept pentru care şi studiul notaţiei se face sub două aspecte:
- sistemul tradiţional (clasic) de notaţie;
- procedee noi provenind din scrierea muzicală contemporană.
În practica de astăzi unii compozitori folosesc notaţia tradiţională, alţii combinaţii ale notaţiei tradiţionale cu procedee noi de scriere, iar alţii, aparţinând mai ales domeniului muzicii experimentale, îşi creează sistemem proprii de notare în care nu mai apar legături cu cel tradiţional, clasic.
Deocamdată sistemele şi procedeele grafice repective coexistă, ca şi genurile de creaţie pe care le reprezintă.
[modifică] Sitemul tradiţional (clasic) de notaţie
Notaţia muzicală tradiţională utilizează coduri (semne) speciale pentru fiecare dintre cele patru dimensiuni (atribute) ale sunetului:
cărora în muzică le corespund:
Se mai folosesc, de asemenea, şi alte convenţiuni grafice privind agogica discursului muzical, expresivitatea conţinutului operelor de artă, unele elemente de construcţie a frazelor muzicale (punctuaţia, respiraţia), precum şi un bogat catalog de semne referitoare la tehnica interpretării vocale şi instrumentale.
Calităţile şi valoarea practică a notaţiei tradiţionale rezultă din următoarele considerente:
- este constituită într-un sistem închegat, unitar, ca rezultat al unei utilizări ce se măsoară de secole;
- permite participarea activă, creatoare, a interpretului în redarea operei de artă;
- dispune de o răspândire editorială pe scară largă, acoperind aproape toate meridianele;
- modificările în sensul perfecţionării sistemului survin totdeauna pe un fond de semne convenţionale deja existent, deci nu prin prefaceri radicale.
[modifică] Elemente de reprezentare grafică a înălţimii sonore (intonaţiei)
Înălţimea sunetelor se reprezintă - în sistemul tradiţional de notaţie - prin următoarele elemente grafice:
-
- Notele
- Portativul
- Cheia muzicală
- Semnul de transpunere la octavă
- Alteraţiile
[modifică] Elemente de reprezentare grafică a duretei sunetelor
Durata sunetelor, respectiv combinările dintre durate în alcătuirea ritmului muzical, se reprezintă în scris prin următoarele elemente:
[modifică] Elemente de reprezentare grafică a intensităţii sonore
[modifică] Elemente de reprezentare grafică a timbrului sonor
[modifică] Abreviaţiuni (prescurtări) în notaţia muzicală tradiţională
[modifică] Vezi şi
- Portativul
- Nota muzicală
- Alteraţiile
- Cheia muzicală
- Ritmul
- Durata sunetelor
- Înălţimea sunetelor
- Simbolurile muzicale moderne
[modifică] Note
- ^ Stela Sava, Die Gesänge des altrussischen Oktoechos, NGOMA 9, editura muzicală Katzbichler, München-Salzburg, 1984, ISBN 3 87397 308 1
- ^ Orice sistem de notaţie din trecut, s-a format în timp, nefiind - după toate ipotezele - invenţia exclusivă a unei personalităţi anume
- ^ Partiturile din epoca lui Lully şi Rameau (sec. XVII-XVIII) sunt scrise în notaţie rombică.
[modifică] Bibliografie
Tratat de teoria muzicii, autori Victor Giuleanu, Victor Iusceanu, Editura Muzicală, 1986
