Euridice (nimfă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Euridice (nimfa))
Salt la: Navigare, căutare
^2. Despărţirea lui Orfeu de Euridice. Desen după relieful 1031 din Villa Albani, copie romană din sec. I e. n. după un relief attic consacrat divinităţilor din 420 î. Hr.

Euridice (în limba greacă Εὐρυδίκη) era, în mitologia greacă, o nimfă a copacilor, mai exact: o driadă, devenită celebră ca iubita lui Orfeu.

Legenda[modificare | modificare sursă]

După despărțirea de argonautii lui Iason, cântărețul Orfeu s-a îndrăgostit de Euridice, dar fericirea lor a fost de scurtă durată. Există două versiuni despre moartea nimfei din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. După Vergiliu, ea era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, făcut-o să calce în goana ei pe un șarpe. Ovidiu povestește că nenorocirea ar fi avut loc pe când Euridice culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung și, nesuportând până la urmă despărțirea, coborî în infern să o caute. El a reușit, cântând, să înmărmurească întregul Tartar și să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimțământul de a o însoți pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiția de a nu se uita nici o clipă la ea. Frământat de temeri cum era, Orfeu nu a reușit să respecte această condiție; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieși la lumina zilei, el și-a întors capul și astfel și-a pierdut iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminților eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu șapte luni, la Ovidiu șapte zile) în preajma râului Styx, înduioșând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.

Sursele antice[modificare | modificare sursă]

Federico Cervelli: Orfeu și Euridice, 159x134 cm, a doua jumătate a sec. XVII, Fondazione Querini Stampalia, Veneția
  • Euripide: Alcesta, versurile 357-362 (a doua jumătate a sec. V î.Hr.). Aici e pomenită pentru prima oară coborârea lui Orfeu în infern, în contextul declarațiilor de dragoste ale lui Admetos.
  • Platon: Banchetul, 179d-e.
  • Isocrate:Busiris 8. Ca în Banchetul, legenda e amintită fără specificarea numelui iubitei lui Orfeu. Dealtfel, nimfa rămâne pentru mult timp anonimă în izvoare.
  • Hermesianax o numește pe soția lui Orfeu Agriope la sfârșitul sec. IV î.Hr. (fr. 7).
  • Eratostene: Catasterismoi par. 24 (menționarea unei anonime).
  • Diodorus Siculus: Istorii IV,25 din sec. I î.Hr. (menționarea unei anonime).
  • Un anonim o numește pe Euridice pentru prima oară în contextul unei opere literare în versul 124 al Epitafului pentru Bion de la finele sec. I. î.Hr.[1]. Poetul bucolic fusese probabil autorul unui poem despre Orfeu, care nu s-a păstrat.
  • Publius Vergilius Maro (Vergiliu) în „Georgica“ [1] IV, versurile 453-527. În opera sa scrisă între anii 37-39 î.Hr., Vergiliu are ocazia să povestească episodul morții Euridicei în cadrul pasajului care tratează apicultura, Proteu interpretând pieirea albinelor lui Aristaeus ca pedeapsă a zeilor pentru urmărirea nimfei. Aceasta este numită în fine Euridice (versurile 486, 490, 519, 525ss. și 547). Poetul tratează și coborârea lui Orfeu în infern, punând accentul pe lamentațiile cântărețului, grozăviile împărăției lui Hades și zădărnicia încercării de a o salva pe Euridice. Tonul tragic este preluat de la Orfeu de zeitățile naturii și de Euridice cea sortită să rămână veșnic în lumea umbrelor, pentru a ajunge în final iar în cântul eroului, după decapitare. Cercetătorii sunt de acord că narațiunea, așa cum se prezintă ea aici, pentru prima oară completă și cu numirea Euridicei, nu e născocită de Vergiliu.
  • Publius Ovidius Naso (Ovidiu) în "Metamorfoze" [2], cartea a X-a, versurile 1-106 (Orfeu și Euridice). Ovidiu îl consideră pe Apollo tatăl eroului și folosește în mare parte cam aceleași izvoare precum Vergiliu, dar povestește legenda în "Metamorfozele" din 43 î.Hr. - 18 d.Hr. mult mai amănunțit. De exemplu, umbra Euridicei e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe. Orfeu este caracterizat de hybris față de zeiii subpământeni, cântul său devine demonic. Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum și elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc deci pe cântăreț datorită disprețului lui pentru ele. Cântul său le învinge inițial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis. Sfârșitul legendei e însă la Ovidiu aproape împăciuitor, pentru că întrevede după moartea lui Orfeu o reunire a îndrăgostiților. De remarcat este faptul că nici la Ovidiu, ca dealtfel în nici unul din izvoarele antice care conțin în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii ca de la sine înțeles. Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copia reliefului attic din sec. V î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 și 48.
  • Pseudo-Apolodor din Atena menționează numele Euridicei în Biblioteca, cartea 1, 3,2, ceea ce ar fi o mărturie a unei creații literare, probabil a unei idile, pe temele legendei (sec. I. sau II. d.Hr.)[2].
  • Plutarh: Moralia, 566c. Aici nu e numită soția lui Orfeu.
  • Maurus Servius Honoratius (Servius) o numește pe nimfă Euridice, în comentariul la Georgica IV, versul 460 (sec. IV d.Hr.)[3].
  • Numele Euridice e menționat și de Mythographus Vaticanus I,76[4].

Euridice în artă[modificare | modificare sursă]

Personajul a fost în centrul operelor literare:

  • Osip Mandelștam: poezie fără titlu din 1920, inspirată de opera Orfeo ed Euridice de Gluck. Eul liric se adresează aici Euridicei, care trăiește în cânturile poeților într-o "veșnică primăvară", contrastată cu iarna aspră de la Moscova.
  • Marguerite Yourcenar: La nouvelle Eurydice, 1932
  • Jean Anouilh: piesa de teatru în patru acte Eurydice (1941, reprezentată în 1942). Piesa, care își propune să ia în considerare și perspectiva Euridicei, nu s-a bucurat de succes. Nimfa din legendă este aici o actriță cu ambiții artistice similare "setei de absolut" a lui Orfeu, care e un muzician de stradă. Această sete îl caracterizează pe amândoi mai degrabă în trăirile personale. Tema iubirii e susținută de dialoguri psihologizante, abundând în același timp de conotații mitologice. Îndrăgostiții devin victimele unei societăți mercantile și intrigante, reprezentate de părinții lor și de trupa de teatru căreia îi aparține Euridice. Deși Euridice moare într-un accident, adevărata ei nimicire are loc în sufletul lui Orfeu, atunci când acesta află de fosta ei relație cu directorul ansamblului. Un Hermes luând chipul lui Monsieur Henri, un martor până atunci mut al întâmplărilor, îi cere unui Orfeu îndurerat să-și aștepte iubita timp de o noapte la restaurantul gării unde o cunoscuse. Interdicția clasică de a o zări pe Euridice e încălcată aici datorită geloziei impulsive a artistului. Rolul prinicpal al femeii este justificat de preocuparea obsesivă cu trecutul acesteia. În ultimele acte dispar aproape în întregime referințele la condiția artistică, ele fac loc unei analize a legăturilor dintre Eros și moarte. În final, Orfeu găsește doar prin sinucidere o modalitate de a fi alături de Euridice. Calitățile artistice ale lui Orfeu sunt aici ignorate, punctual chiar contestate.

În operă, Euridice nu a jucat niciodată rolul principal. Totuși, libretul lui Ottavio Rinuccini, prelucrat muzical de Peri și Caccini, îi poartă numele:

  • Jacopo Peri: opera L´Euridice după "favola drammatica" în trei acte a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1600 la Florența, cu ocazia nunții Mariei de´ Medici cu Henric al IV-lea al Franței. Această primă operă din istoria muzicii ale cărei note s-au păstrat a fost reprezentată exclusiv pentru mireasa care-și sărbătorea în Florența natală singură nunta, fără mire. Reprezentația a inclus și pasaje compuse de Giulio Caccini, concurentul lui Peri. În drama lui Rinuccini, Orfeu reușește să-și salveze soția.
  • Giulio Caccini: opera L´Euridice după aceeași "favola drammatica" a lui Ottavio Rinuccini, reprezentată în 1602 la Florența. Caccini, cântăreț la curtea mediceică, concurase deja cu Peri pentru a fi însărcinat cu organizarea festivităților din 1600, dar nu reușise să-și impună atunci și propria compoziție cu tema "Euridice". Versiunea reprezentată în 1602 e mai complexă din punct de vedere muzical decât cea a rivalului Peri, care folosise mai multe recitative.
  • Orfeu și Euridice (în italiană Orfeo ed Euridice) este o operă de Christoph Willibald Gluck având ca temă mitul lui Orfeu si al nimfei Euridice.

Premiera a avut loc la Viena, în 1762, cu un libret în limba italiană și cu rolul titular scris pentru un castrato alto sau contratenor. În 1774, Gluck revizuiește opera pentru a putea fi cântată de un tenor, schimbând și libretul în limba franceză. Această ultimă versiune este cea care a rezistat în timp. Aria "J'ai perdu mon Eurydice" din actul III s-a păstrat și în repertoriul contemporan, fiind cântată deopotrivă de soprane (Maria Callas), mezzosoprane (Vesselina Kasarova) sau tenori (Juan Diego Florez).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Jan Bremmer: Orpheus: From Guru To Gay, în: Philippe Borgeaud (îngrijitor de ediție): Orphisme et Orphée - en l´honneur de Jean Rudhardt, Geneva 1991 (= Recherches et Rencontres. Publications de la Faculté des lettres de Genève 3), p. 12-30, capitolul "1. The Name Eurydice", p. 12-17.
  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989
  • Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992, ISBN 973-9004-09-2
  • George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992, ISBN 973-9008-28-3
  • N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003, ISBN 973-629-035-2

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Euridice (nimfă)

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Marco Fantuzzi: Bionis Smyrnaei Adonidis Epitaphium, Liverpool 1985.
  2. ^ Anna Söder: Quellenuntersuchung zum ersten Buch der Apollodorschen Bibliothek, disertație Würzburg 1939, p.21-25.
  3. ^ Au existat speculații despre menționarea numelui în inscripții antice, dar acestea s-au dovedit a fi legate de un alt context (cf. Bremmer 1991, p. 14).
  4. ^ Georg Heinrich Bode: Scriptores Rerum Mythicarum Latini Tres, Cellis imprensio E. H. C. Schulze, 1834.