Comisia de Arbitraj a Conferinței de Pace pentru fosta Iugoslavie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Comisia de Arbitraj a Conferinței de Pace pentru fosta Iugoslavie (cunoscută și sub denumirea Comisia de Arbitraj Badinter) a fost o comisie înființată de Consiliul de Miniștrii a Comunității Europene pe 27 august 1991 pentru a oferi consultanță juridică Conferinței de Pace pentru fosta Iugoslavie. Comisia de Arbitraj a prezentat cincisprezece avize în privința „problemelor juridice majore” care au fost ridicate datorită conflictului dintre unele republici ale Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

Membrii comisiei[modificare | modificare sursă]

Comisia era alcătuită din cinci membrii care erau Președinții Curților Constituționale ale statelor membre Comunității Europene și condusă de Robert Badinter.[1]

Avize[modificare | modificare sursă]

Între sfârșitul anului 1991 și mijlocul anului 1993, Comisia de Arbitraj a prezentat cincisprezece avize în cea ce privește aspectele legale despre destrămarea Iugoslaviei.[2]

Avizul nr. 1[modificare | modificare sursă]

La 20 noiembrie 1991, Președintele Conferinței de Pace pentru fosta Iugoslavie, Peter Carington a cerut un aviz în cea ce privește disputa dintre Serbia, care considera că republici care și-au declarat sau își vor declara independența sau suveranitatea au succedat sau vor succeda față de RSFI, aceasta din urmă va continua să mai existe și celelalte republici care considerau că RSFI că este în proces de dezintegrare iar cele șase republici sunt succesoare cu drepturi egale ale RSFI.[3] Comisia a răspuns că Republica Socialistă Federativă Iugoslavia este în proces de dezmembrare.[4]

Avizul nr. 2[modificare | modificare sursă]

La 20 noiembrie 1991, Carington a întrebat Comisia „dacă populația sârbească din Croația și Bosnia și Herțegovina, care este un popor constituent al RSFI, are dreptul la autodeterminare?”.[5] Comisia a răspuns că „populației sârbești din Bosnia și Herțegovina și Croația îi sunt conferite toate drepturile minorităților și grupurilor etnice[...]” și „că republicile trebuie să le acorde membrilor acelor minorități și grupuri etnice toate drepturile omului și libertățile fundamentale recunoscute în dreptul internațional, iar după caz, inclusiv dreptul de a-și alege naționalitatea”.[6]

Avizul nr. 3[modificare | modificare sursă]

La 20 noiembrie 1991, Carington a întrebat dacă „Granițele interne dintre Croația și Serbia și dintre Bosnia și Herțegovina și Serbia pot fi considerate frontiere în conformitate cu dreptul internațional public?”[6] Aplicând principiul de uti possidetis, Comisia răspuns că „granițele dintre Croația și Serbia, dintre Bosnia și Herțegovina și Serbia, și posibil și celelalte state independente învecinate, nu pot fi modificate decât dacă se stabilește un acord între părțile implicate” și „exceptând cazul unui acord specific, fostele granițe devin frontiere protejate prin drept internațional”.[7]

Avizul nr. 4[modificare | modificare sursă]

La 20 decembrie 1991, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Socialiste Bosnia și Herțegovina a cerut statelor membre Comunității Europene recunoașterea republicii.[8] Comisia a răspuns că Bosnia și Herțegovina putea primi recunoaștere numai dacă se organiza un referendum pe tema independenței, la care să participe toți cetățenii sub supravegherea internațională.[9]

Avizul nr. 5[modificare | modificare sursă]

La 19 decembrie 1991, Președintele Croației a cerut statelor membre Comunității Europene să recunoască independența republicii.[9] Comisia a răspuns că în cazul Croației putea primi recunoaștere numai dacă suplimenta Legea Constituțională prin menționarea prevederilor vizate.[10]

Avizul nr. 6[modificare | modificare sursă]

La 20 decembrie 1991, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Macedonene a cerut statelor membre Comunității Europene să recunoască independența republicii.[10] Comisia a răspuns că Republica Macedonia a adoptat o constituție care exclude pretențiile teritoriale și nu urmărește o politică ostilă de față de orice stat, prin urmare îndeplinind cerințele necesare pentru a primi recunoaștere din partea Comunității Europene.[11]

Avizul nr. 7[modificare | modificare sursă]

La 19 decembrie 1991, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Slovene a cerut statelor membre Comunității Europene să recunoască independența republicii. Comisia a răspuns că Slovenia îndeplinește toate cerințele necesare pentru a primi recunoaștere din partea Comunității Europene.[12]

Interlocuțiune[modificare | modificare sursă]

La 18 mai 1992, Carington a cerut Comisiei un aviz într-o scrisoare cu trei întrebări. Serbia și Muntenegru a contestat competența Comisiei de a oferi un aviz legat de cele trei întrebări,[12] însă celelalte republici au contrazis argumentul.[13] Comisia a declarat că este datoria acesteia de a oferi aviz atunci când se cere, prin urmare a răspuns celor trei întrebări.[14]

Avizul nr. 8[modificare | modificare sursă]

La 18 mai 1992, Carington a întrebat Comisia dacă procesul de dezmembrare a Iugoslaviei s-a încheiat.[14] Comisia a răspuns că RSFI a încetat sa mai existe, prin urmare procesul s-a încheiat.[15]

Avizul nr. 9[modificare | modificare sursă]

La 18 mai 1992, Carington a întrebat Comisia cum să fie rezolvată problema statelor succesoare ale fostei RSFI.[16] Comisia a răspuns că statele succesoare trebuie să rezolve toate aspectele secesiunii prin acord. De asemenea, niciun stat succesor nu poate reprezenta RSFI în organizațiile internaționale, dar fiecare poate aplica pentru statutul de membru nou.[17]

Avizul nr. 10[modificare | modificare sursă]

La 18 mai 1992, Carington a întrebat Comisia dacă Republica Federală Iugoslavia trebuie să aplice pentru statutul de membru.[18] Comisia a răspuns că RFI nu poate fi considerată singura republică succesoare a foste RSFI și este nevoită să aplice pentru un statutu nou de membru.[19]

Avizul nr. 11[modificare | modificare sursă]

La 20 aprilie 1993, Copreședintele Comitetului Conferinței Internaționale pentru fosta Iugoslavie a întrebat la ce dăți statele succesoare s-au desprins de RSFI.[19] Comisia de Arbitraj a răspuns că Slovenia și Croația s-au desprins la 8 octombrie 1991, Republica Macedonia la 17 noiembrie 1991, Bosnia și Herțegovina la 6 martie 1992, Serbia și Muntenegru la 27 aprilie 1992.[20]

Avizul nr. 12[modificare | modificare sursă]

Avizul nr. 13[modificare | modificare sursă]

Avizul nr. 14[modificare | modificare sursă]

Avizul nr. 15[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • Bell, Christine (2003) (în engleză). Peace Agreements and Human Rights. Oxford University Press. ISBN 0-19-927096-1 
  • Danspeckgruber, Wolfgang F. (2002) (în engleză). The Self-determination of Peoples: Community, Nation, and State in an Interdependent World. Lynne Rienner Publishers. ISBN 1-55587-768-0 
  • B.G. Ramcharan, ed (1997) (în engleză). The International Conference on the Former Yugoslavia: Official Papers. 2. Kluwer Law International. ISBN 90-411-0436-4 

Legături externe[modificare | modificare sursă]