Ben Nevis

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ben Nevis
Ben Nevis văzut din satul Banavie. Vârful cel mai înalt este în spate şi puţin spre stânga vârfului aparent mai înalt în imagine
Altitudine	1.344 m
Localizare	Scoţia, Regatul Unit
Lanţ muntos	Munţii Grampian
Coordonate	56°47′49″N 5°0′17″V / <span class="geo-dec geo" title="Maps, aerial photos, and other data for 56.79694 Eroare de expresie: operator * neaşteptat">56.79694, Eroare de expresie: operator * neaşteptat
Prima ascensiune	17 august 1771, James Robertson
Traducere	„Muntele veninos” sau „Muntele cu capul în nori” (Gaelică scoţiană)
Ben Nevis (Scoţia)

Ben Nevis (în gaelică scoţiană, Beinn Nibheis) este cel mai înalt vârf muntos de pe Insula Marea Britanie şi din întreg Regatul Unit, având o altitudine maximă de 1.344 m. Se află în partea de vest a Munţilor Grampian, în regiunea Lochaber din Scoţia, în apropierea oraşului Fort William.

Este denumit de localnici The Ben (Muntele), ca şi alţi munţi din Scoţia. Totuşi, când străinii folosesc termenul „The Ben”, ei se referă de obicei la Ben Nevis.^[1][2] Muntele atrage aproximativ 100.000 de ascensiuni pe an,^[3] dintre care aproximativ trei sferturi^[4] sunt efectuate pe drumul Pony Track dinspre Glen Nevis pe partea de sud a muntelui. Pentru alpinişti şi montaniarzi principala atracţie o reprezintă stâncile de 700 m din partea de nord; unele dintre cele mai înalte stânci de pe Insula Marea Britanie, ele prezintă diverse posibilităţi de ascensiune, de diverse dificultăţi, şi reprezintă unul din principalele locuri unde se practică căţărări pe gheaţă în Regatul Unit.

Pe vârf se află ruinele unui fost observator astronomic care a funcţionat permanent între 1883 şi 1904. Charles Thomson Rees Wilson a stat o perioadă la acel observator, înainte de a inventa camera cu ceaţă.

Cuprins 1 Geografie 1.1 Geologie 1.2 Clima 2 Istoric 3 Trasee 4 Vârful 4.1 Observatorul 5 Orientare şi siguranţă 6 Urcarea Ben Nevis 7 Cursa Ben Nevis 8 Aspecte ecologice 9 Distileria Ben Nevis 10 Etimologie 11 Note 12 Bibliografie

[modifică] Geografie

Ben Nevis formează un masiv muntos împreună cu vecinul său de la nord-est, Carn Mòr Dearg, de care este legat prin creasta Carn Mòr Dearg.^[5] Ambii munţi sunt printre cei opt de pe Insula Marea Britanie cu altitudini de peste 1.200 m, împreună cu Aonach Mòr şi Aonach Beag aflate imediat la est; ceilalţi patru sunt toţi în Munţii Cairngorm.

Marginile vestică şi sudică ale lui Ben Nevis prezintă o diferenţă de nivel de 1.200 m pe o distanţă de aproximativ 2 km de la baza lui Glen Nevis — cea mai lungă şi mai abruptă pantă deluroasă din Marea Britanie^[6] — ceea ce are ca rezultat faptul că muntele prezintă un aspect impunător în acea parte. Spre nord, dimpotrivă, stâncile pierd doar 600 m altitudine spre Coire Leis. În această depresiune se găseşte Cabana memorială Charles Inglis Clark (numită Cabana CIC), o cabană aflată la altitudinea de 680 m, aflată în proprietatea Scottish Mountaineering Club^[7] şi utilizată ca bază pentru multe trasee de drumeţie pe partea nordică a muntelui.

În plus faţă de vârful principal, de 1.334 m, Ben Nevis mai are două culmi trecute în Tabelele lui Munro, ambele denumite Carn Dearg („Dealul Roşu”).^[8] Cel mai înalt dintre acestea, la 1.221 m, se află situat spre nord-vest, şi este adesea confundat cu Ben Nevis însuşi atunci când este văzut dinspre Fort William. Celălalt Carn Dearg (1.020 m) iese din masiv înpre Glen Nevis pe partea sud-vestică a muntelui. Mai spre vest, se află un deal mai mic, Meall an t-Suidhe (711 m), care formează cu Ben Nevis o şa care conţine un lac, Lochan an t-Suidhe. Traseul turistic cel mai des utilizat dinpre Glen Nevis trece pe lângă acest deal, urcând spre vârf pe partea de vest, mai largă, a lui Ben Nevis.

[modifică] Geologie

Ben Nevis este format mai ales din roci magmatice din devonian (aproximativ 400 de milioane de ani în urmă), pătrunse prin intruziune în şisturile metamorfice din jur; intruziunile au forma unei serii de inele concentrice. Inelul cel mai interior, numit Granitul Interior, constituie partea masivă a muntelui aflată deasupra lacului Lochan Meall an t-Suidhe, şi a crestei învecinate Carn Mòr Dearg; Meall an t-Suidhe formează parte din Granitul Exterior, de culoare roşiatică. Vârful însuşi, împreună cu stâncile abrupte din nord, sunt compuse din andezit şi bazalt. Muntele a fost puternic erodat de gheţari.^[9][10][11]

[modifică] Clima

Altitudinea lui Ben Nevis, poziţia în proximitatea mării şi relieful conduc la condiţii meteo neobişnuit de instabile, care pot pune în pericol drumeţii slab echipaţi. Conform observaţiilor efectuate la observatorul din vârf în perioada 1883–1904, ceaţa este prezentă pe vârf în 80% din perioada dintre lunilenoiembrie şi ianuarie, şi în 55% din lunile mai şi iunie.^[12] Temperatura medie iarna a fost de -5 °C,^[12] iar media anuală de -0,5 °C.^[13] Într-un an obişnuit, vântul bate puternic pe vârf în 261 de zile,^[13] iar precipitaţiile anuale medii sunt de 4.350 mm, faţă de doar 2.050 mm în oraşul Fort William, din apropiere^[14] şi aproximativ 600 mm în Inverness şi Londra. Precipitaţiile pe Ben Nevis sunt aproximativ de două ori mai multe iarna decât primăvara şi vara. Pe munte, este zăpadă aproape tot timpul anului, mai ales pe văile de pe partea nordică — în părţile mai înalte ale ravenei Observatorului zăpada persistând până în septembrie sau chiar până la noile zăpezi ale anului următor.

[modifică] Istoric

Prima ascensiune înregistrată pe Ben Nevis a avut loc la 17 august 1771, şi a fost efectuată de James Robertson, un botanist din Edinburgh, aflat în regiune pentru a aduna specimene botanice. O altă ascensiune a fost efectuată în 1774 de către John Williams, care a furnizat prima descriere a structurii geologice a muntelui.^[15] John Keats a urcat pe munte în 1818, comparându-şi ascensiunea cu „escaladarea a zece catedrale Sf. Pavel fără a beneficia de o scară”.^[16] Abia în 1847, s-a confirmat prin Ordnance Survey că Ben Nevis este cel mai înalt munte din Regatul Unit, înaintea rivalului său Ben Macdui.

Observatorul de pe vârf a fost construit în vara lui 1883, şi a funcţionat timp de 21 de ani. Prima potecă până pe vârf a fost bătută tot atunci, şi a fost făcută pentru a permite poneilor să care provizii, cu un gradient maxim de unu din cinci.^[12] Deschiderea potecii şi a observatorului a făcut din urcarea pe Ben Nevis o activitate din ce în ce mai populară, cu atât mai mult după construirea căii ferate West Highland Railway până în Fort William în 1894.^[17] În această perioadă s-a făcut prima propunere de construirea a unei căi ferate cu cremalieră până pe vârf, ceea ce nu s-a realizat niciodată.^[16]

În 2000, Moşia Ben Nevis, cuprinzând toată partea sudică a muntelui, inclusiv vârful, a fost cumpărată de societatea de caritate scoţiană Trustul John Muir.

[modifică] Trasee

Poteca Pony Track din 1883 (numită şi Ben Path, the Mountain Path, sau Tourist Route) rămâne cel mai simplu şi mai popular traseu. Ea începe în Achintee la est de Glen Nevis şi la aproximativ 2 km de centrul oraşului Fort William, la aproximativ 20 m altitudine. Podurile de la Visitor Centre şi de la hostel permit acum accesul şi din partea vestică a lui Glen Nevis.^[5][18] Poteca urcă abrupt spre şaua de lângă Lochan Meall an t-Suidhe la 570 m altitudine, apoi urca restul de 700 m până la marginea stâncoasă vestică a lui Ben Nevis în zig-zag. Poteca este bine întreţinută pe toată lungimea ei şi, datorită zig-zagurilor, nu este atât de abruptă ca în partea sa iniţială.

Un traseu popular în rândul drumeţilor mai experimentaţi începe la Torlundy, la câţiva kilometri nord-eat de Fort William pe drumul A82, şi duce pe lângă Allt a' Mhuilinn. Din Glen Nevis se poate ajunge şi urmând poteca Pony Track până la Lochan Meall an t-Suidhe, apoi coborând puţin până la Cabana CIC. Drumul apoi urcă pe Carn Mòr Dearg şi continuă pe creasta Carn Mòr Dearg înainte de a urca abrupt până la vârful Ben Nevis. Acest traseu implică o urcare totală de 1.500 metri şi necesită aptitudini de căţărare pe pante abrupte.^[19] Pe lângă alte abordări ale acestei părţi a muntelui, acest traseu are avantajul că are o vedere mai bună spre stâncile de pe faţa nordică, care nu se văd de pe Pony Track.^[18]

Se poate urca pe Ben Nevis şi de la parcarea de la Nevis Gorge de la capătul drumului peste Glen Nevis, fie pe creasta de sud-est, fie peste vârful Carn Dearg (sud-vest). Aceste trasee sunt mai scurte şi mai abrupte, şi sunt folosite de drumeţii mai experimentaţi.

[modifică] Vârful

Vârful Ben Nevis constă dintr-un platou stâncos de aproximativ 40 ha.^[20] Cel mai înalt punct este marcat cu o movilă de pietre în vârful căreia se află un punct de triangulaţie al Ordnance Survey.

În vârful turnului observatorului s-a construit un adăpost de urgenţă pentru cei surprinşi de furtună şi, deşi baza turnului este puţin mai jos decât vârful muntelui, acoperişul adăpostului este cu câţiva metri deasupra punctului de triangulaţie. Lângă observator se află un monument în memoria morţilor din cel de-al doilea război mondial.

La 17 mai 2006, Trustul John Muir, care deţine în proprietate mare parte din munte, a descoperit un pian îngropat sub una dintre movilele de pe vârf.^[21][22] Se crede că pianul a fost dus acolo de oameni din Dundee cu peste 20 de ani în urmă.^[23]

În condiţii ideale, priveliştea vizibilă de pe munte se poate extinde peste 190 km, cuprinzând Dealurile Torridon, Morven din Caithness, Lochnagar, Ben Lomond, Barra Head, şi Knocklayd din County Antrim, Irlanda de Nord.^[24]

[modifică] Observatorul

S-a propus construirea unui observator meteorologic pe vârf de către Scottish Meteorological Society (SMS) la sfârşitul anilor 1870, într-o vreme când se construiau în toată lumea asemenea observatoare pentru a studia vremea la altitudini mari.^[12] În vara lui 1881 Clement Lindley Wragge a urcat în fiecare zi pe munte pentru a face observaţii (fiind poreclit „Inclement Rag” — „Zdrenţărosul furtunilor”), ceea ce a condus la înfiinţarea, la 17 octombrie 1883, a unui observator permanent gestionat de SMS. Clădirea a fost locuită permanent până în 1904, când a fost închisă din lipsă de fonduri guvernamentale. Datele adunate de-a lungul celor douăzeci de ani de funcţionare furnizează şi acum cel mai complet set de date privind vremea montană din Marea Britanie.^[12]

În septembrie 1894, C. T. R. Wilson a fost angajat la observator pentru câteva săptămâni, ca înlocuitor temporar pe un post. În această perioadă a văzut un spectru Brocken şi o aură, cauzate umbra dată de lumina soarelui pe norii de sub observator. Ulterior, a încercat să reproducă aceste fenomene în laborator, ceea ce a avut ca rezultat inventarea camerei cu ceaţă utilizate pentru a detecta radiaţii ionizante.^[25]

[modifică] Orientare şi siguranţă

Popularitatea vârfului, clima şi relieful complex contribuie la numărul mare de incidente. În 1999, de exemplu, salvamontiştii au efectuat 41 de operaţiuni de salvare, şi patru oameni au murit în acel an pe munte.^[4] Unele accidente au loc din cauza dificultăţilor în orientare pe drumul spre şi dinspre vârf,^[26] mai ales în condiţii de vizibilitate redusă. Problema provine din faptul că platoul din vârf are formă de bob de fasole, şi este înconjurat de prăpastii din trei părţi; pericolul este accentuat şi atunci când poteca principală este acoperită de zăpadă. Este nevoie de două direcţii precise succesive date de busolă pentru orientarea de la movila din vârf spre marginea vestică a muntelui, de unde se poate coborî pe Pony Track în siguranţă.^[27]

Spre sfârşitul anilor 1990, echipa de salvamont Lochaber a înfiinţat două posturi pe platou, pentru a ajuta drumeţii care încearcă să coboare pe timp de ceaţă. Aceste posturi au fost ulterior distruse de turişti, ceea ce a generat controverse în rândurile montaniarzilor privind etica acestor construcţii.^[26][28] Susţinătorii posturilor de asistenţă la orientare scot în faţă numărul mare de accidente care au loc pe munte (doar între 1990 şi 1995 au avut loc 13 accidente mortale, deşi opt dintre ele au fost cauzate de căzături la escaladarea pereţilor de piatră, şi nu de erori în orientare),^[26] lunga tradiţie de plasare a acestor repere pe vârf, şi de rolul important pe care îl pot juca în salvarea unor turişti rătăciţi. Totuşi, criticii argumentează că movilele şi posturile sunt o intruziune inutilă a omului în peisajul natural, care creează o falsă senzaţie de siguranţă şi care ar reduce simţul de responsabilitate al turiştilor pentru propria lor siguranţă.^[28]

[modifică] Urcarea Ben Nevis

Faţa nordică a lui Ben Nevis prezintă multe picioare, creste, turnuri şi ridicături, conţinând multe pante abrupte şi pereţi de escaladat. Multe din traseele de aici păstrează zăpadă până în aprilie. A fost unul dintre puţinele locuri din Scoţia care a avut parte de atenţia unor alpinişti serioşi, cu o coborâre a Crestei Turnului, în 1892 reprezentând prima atestare a unei expediţii în Ben Nevis.^[29][30] Cabana Charles Inglis Clark aparţinând Scottish Mountaineering Club a fost construită la poalele nordice ale muntelui în Coire Leis în 1929. Din cauza poziţiei sale izolate, este considerată a fi singura cabană de munte adevărată din Regatul Unit.^[7] Ea este încă frecventată de turişti, în special iarna.

Creasta Turnului este cea mai lungă din cele trei creste din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, şi majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniştii competenţi, dar este solicitant.^[29] Creasta Castelului (în engleză Castle Ridge), prima dintre cele trei creste principale, este mai uşoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă;^[31] ultima fiind cea mai apropiată de vârf. Între Creasta Turnului şi cea a Observatorului se găseşte Valea Gardyloo, care îşi trage numele de la strigătul „garde à l'eau” („atenţie la apă”), folosit în oraşele scoţiene ca avertisment când locatarii caselor aruncau găleţi cu apă de la fereastră în stradă. Peretele final al văii era punctul de adunare a gunoiului pentru observator.^[6] Piciorul nord-estic este ultima şi cea mai masivă dintre aceste creste, şi este considerată cea mai dificilă din cauza combinaţiei de dificultate tehnică şi a gradului de efort fizic necesar.^[32]

Faţa nordică conţine numeroase puncte de escaladare a pereţilor, cele mai multe fiind în zona piciorului Carn Dearg (sub vârful Munro al lui Carn Dearg nord-vest) şi în jurul Piciorului Nord-Estic şi în jurul Crestei Observatorului. Printre aceste puncte se numără Peretele Rubicon pe Piciorul Observatorului — a cărui a doua escaladare, în 1937, când era considerată cel mai greu traseu al muntelui, este descrisă de W. H. Murray în „Mountaineering in Scotland”^[33] — şi, pe Carn Dearg, Centurion (HVS) şi Agrippa (E5).^[34]

Alte trasee cunoscute au fost înfiinţate de Dr. J. H. B. Bell şi alţii în perioada interbelică; printre acestea se numără urcarea „Long Climb” al lui Bell, de 430 m, considerată cea mai înaltă de pe Insula Marea Britanie.

Faţa nordică este şi unul din principalele locuri de escaladare pe gheaţă din Scoţia, păstrând stratul de zăpadă timp mai îndelungat în an; într-un an cu iarnă grea, traseele rămân înzăpezite până la mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile şi ca pereţi de gheaţă, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoţian de gradare.^[35] Probabil cel mai popular traseu de iarnă din Ben Nevis^[34] este Perdeaua (IV,5) pe partea stângă a Piciorului Carn Dearg. Cel mai dificil iarna este Centurion cu gradul VIII,8.

[modifică] Cursa Ben Nevis

Istoria alergării pe deal pe Ben Nevis datează din 1895. William Swan, un coafor din Fort William, a efectuat prima ascensiune cronometrată pe munte în preajma zilei de 27 septembrie a acelui an, cnd a alergat de la vechiul oficiu poştal din Fort William până pe vârf şi înapoi în 2 ore şi 41 de minute.^[17] În anii ce au urmat recordul lui Swan a fost bătut de câteva ori, dar prima competiţie de urcare a avut loc la 3 iunie 1898 conform regulile Scottish Amateur Athletic Association. Zece concurenţi au participat la cursă, care a început la Hotelul Lochiel Arms din Banavie fiind astfel mai lungă decât cea din Fort William; câştigătorul a fost Hugh Kennedy, de 21 de ani, băiat însărcinat cu administrarea vânatului la Castelul Tor, care a terminat (ca şi Swan prima dată) în 2 ore şi 41 de minute^[17]

S-au organizat curse regulat până în 1903, când au avut loc două; acestea au fost ultimele timp de 24 de ani, poate din cauza închiderii observatorului în anul următor.^[17] Prima cursă a fost de la Achintee, la baza potecii Pony Track, şi s-a încheiat la vârf; A fost câştigat în puţin mai mult de o oră de Ewen MacKenzie, lucrător la observator.^[17] A doua cursă a plecat de la poşta nouă din Fort William, şi MacKenzie a stabilit recordul la 2 ore şi 10 minute, record deţinut timp de 34 de ani.^[17]

Cursa Ben Nevis este ţinută în forma sa actuală din 1937. Acum are loc în fiecare an în prima duminică din septembrie, cu un maximum de 500 de concurenţi.^[36] Startul şi sosirea au loc la terenul de fotbal Claggan Park de la marginea oraşului Fort William, şi are o lungime de 16 km cu 1.340 m de urcare.^[37] Din cauza dificultăţilor muntelui, înscrierea este restricţionată la cei care au terminat trei curse de deal, iar alergătorii trebuie să aibă la ei pelerine de ploaie, şepci, mănuşi şi un fluier; cine nu a ajuns la vârf după două ore este întors înapoi.^[38] Până în anul 2006, recordurile au rămas nedepăşite din 1984, când Kenny Stuart şi Pauline Howarth de la Keswick Athletics Club au câştigat cursele masculină, respectiv feminină cu timpii de 1:25:34 respectiv 1:43:25.^[37][39]

[modifică] Aspecte ecologice

Popularitatea lui Ben Nevis şi mediatizarea sa ca cel mai înalt vârf al Regatului Unit au condus în ultimele decenii la îngrijorări privind impactul factorului uman asupra fragilului ecosistem montan. Aceste îngrijorări au contribuit la cumpărarea Moşiei Ben Nevis în 2000 de către John Muir Trust, o societate scoţiană de caritate dedicată conservării arealelor naturale sălbatice. Moşia acoperă 1.700 ha de pământ pe partea sudică a lui Ben Nevis, inclusiv vârful, şi care cuprinde şi munţii din vecinătate, Carn Mòr Dearg şi Aonach Beag, .^[3]

John Muir Trust este unul din cele nouă organizaţii reprezentate în consiliul principal al Parteneriatului Nevis. Fondat în 2003, Parteneriatul, care include şi reprezentanţi ai administraţiei locale, locuitorii din Glen Nevis şi montaniarzi, lucrează pentru a „coordona politicile viitoare şi acţiunile de a păstra, gestiona şi, unde este cazul, dezvolta calităţile şi oportunităţile date de mediul înconjurător pentru plăcerea şi aprecierea de către vizitatori a regiunii Nevis".^[40]

Una dintre acţiunile cele mai controversate ale Parteneriatului Nevis a fost cea privind numeroasele plăci comemorative puse de diverse persoane, în principal în preajma monumentului din vârf. Mulţi oameni consideră că proliferarea acestor plăci este nepotrivită, şi, în august 2006, Parteneriatul Nevis şi-a declarat intenţia de a înlătura aceste plăci (după ce ar depune eforturi pentru a le înapoia proprietarilor lor) ca parte dintr-o mai largă campanie de curăţenie a muntelui.^[41]

În 2005, cantitatea de gunoaie adunată pe poteca Pony Track a fost scoasă în evidenţă de mass-media naţională, inclusiv de BBC Radio 5 Live. Robin Kevan, un pensionar din Ţara Galilor cunoscut ca „Rob the Rubbish” („Rob Gunoierul”) pentru eforturile sale de a curăţa zonele rurale, a venit la Ben Nevis şi a făcut el însuşi curăţenie, ceea ce a atras mass-media şi a condus la un efort concertat de curăţenie.^[42]

[modifică] Distileria Ben Nevis

Distileria Ben Nevis este o distilerie de whisky dintr-un singur malţ aflată la poalele muntelui, lângă Podul Victoria în partea de nord a lui Fort William. Fondată în 1825 de John McDonald (cunoscut sub porecla de "Long John"), este una dintre cele mai vechi distilerii autorizate din Scoţia,^[43][44] şi este o atracţie turistică populară în Fort William. Apa utilizată la fabricarea băuturii provine din Allt a' Mhuilinn, pârâul care curge de pe circul nordic al lui Ben Nevis.^[45] Berea organică „Ben Nevis” 80/- este, însă, fabricată în Bridge of Allan lângă Stirling.^[46]

[modifică] Etimologie

„Ben Nevis” este o anglicizare a numelui muntelui în gaelică, Beinn Nibheis. Cuvântul beinn este cel mai frecvent cuvânt gaelic pentru „munte”, dar Nibheis este tradus în mai multe feluri, deşi, în mod obişnuit înseamnă "rău" sau "veninos".^[47] O interpretare alternativă este aceea că Beinn Nibheis derivă din beinn-neamh-bhathais, de la Neamh, „cer, nori” şi bathais, „partea de sus a capului”. Astfel, o posibilă traducere literală ar fi „muntele cu capul în nori”,^[6] deşi se spune adesea şi "muntele cerului".^[47]

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

v • d • m Cele mai înalte puncte din ţările Europei Albania  · Andorra  · Austria  · Azerbaidjan  · Belarus  · Belgia  · Bosnia şi Herţegovina  · Bulgaria  · Cehia  · Croaţia  · Danemarca  · Elveţia  · Estonia  · Finlanda  · Franţa  · Georgia  · Germania  · Grecia  · Irlanda  · Islanda  · Italia  · Kosovo  · Letonia  · Liechtenstein  · Lituania  · Luxemburg  · Macedonia  · Malta  · Moldova  · Monaco  · Muntenegru  · Norvegia  · Olanda  · Polonia  · Portugalia  · Regatul Unit  · România  · Rusia europeană  · San Marino  · Serbia  · Slovacia  · Slovenia  · Spania  · Suedia  · Turcia europeană  · Ucraina  · Ungaria