Asigurare de moarte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Asigurare de moarte
Afișul filmului
Afișul filmului
Inter-titlul filmului
Regizor Billy Wilder
Scenarist Billy Wilder
Raymond Chandler
Producător Buddy DeSylva
Joseph Sistrom
Distribuitor Paramount Pictures (original)
Universal Studios (curent)
Director de imagine John F. Seitz
Operator(i) John F. Seitz
Montaj Doane Harrison (sup)
Muzică Miklós Rózsa
Costume Edith Head
Narator Fred MacMurray
Distribuție Fred MacMurray
Barbara Stanwyck
Edward G. Robinson
Premiera 6 septembrie 1944
Durata 107 minute
Țara Statele Unite
Limba originală engleză
Disponibil în română subtitrat [1]
Buget $980,000[1]
PORT.ro
Pagina Cinemagia
Pagina Cinemarx
Pagina IMDb

Asigurare de moarte (1944) (denumire originală Double Indemnity cu sensul de Dublă despăgubire) este un film noir american regizat de Billy Wilder după un scenariu de Wilder și Raymond Chandler. Filmul este produs de Buddy DeSylva și Joseph Sistrom. Scenariul se bazează pe nuvela cu același titlu scrisă de James M. Cain în 1935, nuvelă care a apărut în opt părți în revista Liberty.

În film interpretează Fred MacMurray ca un agent de asigurări, Barbara Stanwyck ca o soție provocatoare care dorește ca soțul ei să moară și Edward G. Robinson ca responsabilul cu revendicările la aceeași agenție de asigurări a cărui sarcină este să descopere pe cei care vor să înșele firma pentru ca să încaseze pe nedrept despăgubirile. Termenul de Dublă despăgubire se referă la o clauză din anumite polițe de asigurare de viață care dublează câștigul în cazurile în care moartea are loc accidental.

Lăudat de mulți critici cu ocazia premierei, filmul a fost nominalizat la șapte premii Oscar dar nu a câștigat niciunul. Considerat un film clasic, este deseori citat ca fiind un film noir paradigmatic și a devenit un standard pentru filmele care au urmat în acest gen.

Considerat ca având valoare „culturală, istorică și estetică” de către Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii în 1992, Double Indemnity a fost selectat pentru conservare în National Film Registry. În 1998, a fost plasat pe locul 38 de către American Film Institute pe lista celor mai bune 100 de filme americane din secolul al XX-lea și în 2007 pe locul 29 pe lista AFI la a 10-a aniversare.

Povestea[modificare | modificare sursă]

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.
Barbara Stanwyck

Walter Neff (Fred MacMurray), un bun vânzător de asigurări al agenției Pacific All Risk, se reîntoarce noapte târziu în biroul său din centrul orașului Los Angeles. El este grav rănit și are dureri în timp ce se așază la biroul său pentru a dicta un memo pentru colegul său Barton Keyes (Edward G. Robinson), un detectiv de asigurări. Această dictare audio devine povestea filmului, care este prezentată în stilul narativ flashback:

Neff se întâlnește prima oară cu atrăgătoarea Phyllis Dietrichson (Barbara Stanwyck) în momentul când este chemat la ea acasă pentru a reînnoi o poliță de asigurare auto pentru soțul ei. Cei doi încep să flirteze unul cu celălalt, cel puțin până când Phyllis îl întreabă cum ar putea face rost de o poliță de asigurare pe viață pentru soțul fără ca acesta să știe. Neff își dă seama că ea plănuiește o crimă și pleacă în grabă nevrând să aibă de-a face cu așa ceva.

Phyllis se duce acasă la Neff și după ce flirtează iar cu el, Neff este de acord să-l facă pe soțul ei să semneze și apoi să-l ucidă astfel încât Phyllis să încaseze polița de asigurare fără să fie prinsă. Neff știe toate tainele meseriei, desigur, și schițează un plan în care soțul lui Phyllis va muri accidental într-un tren, ceea ce ar duce la dublarea sumei de despăgubire. Mai întâi Neff îl pune pe soț să semneze banala poliță de asigurare auto și apoi sub pretextul că semnează același hârtii ca dublură a actelor pentru firmă, Neff îl păcălește să semneze o poliță de asigurare pe viață.

Phyllis și Neff își continuă apoi planul. Soțul ei, Dietrichson ,fiind rănit la un picior (inițial refuzase să mai plece cu trenul), Phyllis îl duce cu mașina la stația de trenuri. Neff se ascunde pe bancheta din spate a mașinii pe care Phyllis o conducea. Când aceasta intră pe o alee întunecoasă, Neff îi rupe gâtul soțului ei care moare. Neff, însoțit de Phyllis, se urcă în tren, pretinzând că este soțul eo care pleacă într-o excursie la Palo Alto pentru o reuniune de colegiu. El folosește o pereche de cârje pentru ca eventualii martori să creadă că este Dietrichson și-și îndeasă pălăria pe ochi. Se duce în spatele ultimului vagon pentru a sări din tren dar acolo este pasager din Oregon. Îi spune acestuia că el este domnul Dietrichson și-l roagă să-i aducă trabucurile din compartimentul său. Necunoscutul pleacă dându-i ocazia lui Phyllis să sară în siguranță din trenul care circula cu 30 km/h și să pună cadavrul adus de Neff cu mașina pe șine. Phyllis și Neff se întorc acasă și totul pare să fie decurs conform planului.

Domnul Norton, șeful companiei de asigurări, consideră că decesul este de fapt o sinucidere și este pregătit să rezolve cazul cu doamna Phyllis, neplătindu-i nimic în caz de sinucidere. Dar investigatorul Keyes îl contrazice pe baza statisticilor care arată că este imposibilă o sinucidere în acest fel. La auzul acestor vorbe, Neff inițial este încântat.

Keyes nu observă nimic suspect la început, dar „micul om” din stomacul său începe să-l sâcâie la fel ca în toate cazurile când ceva era necurat la mijloc. În cele din urmă ajunge la concluzia că domul Dietrichson nu putea muri accidental dintr-o cădere din tren la 35 km/h și că vinovată poate fi doar soția acestuia, care ar încasa banii de asigurare. Pin urmare Keyes își dă seama că cineva s-a dat drept domnul Dietrichson în tren, prin urmare Phyllis are și un complice necunoscut. Dar Keyes nu are niciun motiv să-l suspecteze pe Neff, un coleg cu care a lucrat împreună de mult timp și pentru care manifestă o afecțiune paternă.

Keyes, cu toate acestea, nu este singura grijă a lui Neff. Fiica victimei, Lola (Jean Heather), se întâlnește cu Neff și îi spune că este convinsă că mama sa vitregă Phyllis este în spatele morții tatălui ei, la fel cum a omorât-o și pe mama sa atunci când Phyllis era doar o asistentă medicală și voia să devină soția domnului Dietrichson pentru a avea un cămin. Neff încearcă să-i explice că este traumatizată și că se înșală în privința doamnei Phyllis.

Keyes, acum suspectând că Dietrichson a fost ucis, este pregătit să respinge cererea doamnei Phyllis. Phyllis vrea să-l dea în judecată, dar Neff o avertizează să nu facă acest lucru deoarece nu au un caz solid deoarece Lola va depune mărturie la tribunal despre trecutul ei dubios.

Neff află că Phyllis are o relație și cu prietenul Lolei, Nino, astfel încât își dă seama că i-a fost infidelă și l-a învârtit pe degete. Între timp Keyes este convins că Nino este complicele doamnei Phyllis și că acesta l-a ucis pe domnul Dietrichson.

Confesiunea lui Neff la Dictafon

Neff și Phyllis se întâlnesc acasă la ea. Phyllis îi spune că s-a văzut cu Nino doar pentru a-l provoca pe acesta s-o ucidă pe Lola într-o criză de gelozie. Neff acum este total dezgustat și este pe cale s-o omoare pe Phyllis, dar ea îl împușcă prima. Grav rănit dar încă în picioare, el avansează spre ea, obligând-o pe Phyllis să-l împuște iar. Dar ea nu mai trage așa că el îi smulge arma din mână. Ea îi spune că niciodată nu l-a iubit și că acest lucru este adevărat „până acum un minut în urmă, când n-am putut să mai trag a doua oară”. Neff îi spune cu răceală că nu crede nimic din ceea ce spune, ea încearcă să-l îmbrățișeze strâns, dar se trage deoparte atunci când simte arma îndreptată spre ea. Neff îi spune „la revedere, dragă”, trage de două ori și o omoară.

Afară, Neff se ascunde în tufișuri în timp ce Nino se apropie, aparent pentru a-și vizita iubita, pe Phyllis. Neff i se arată și îi recomandă să nu intre în casă, ci s-o părăsească și să se întâlnească cu „femeia care te iubește cu adevărat” — Lola. Nino este de acord și pleacă, evitând astfel să-și lase amprentele la locul crimei și să fie el cel condamnat.

Neff, grav rănit, conduce până la biroul său, se așază la dictafon și începe să dea explicații a ceea ce s-a întâmplat. Keyes sosește în mijlocul confesiunii și aude suficient pentru a înțelege totul. Neff îi spune lui Keyes că are de gând să plece în Mexic, mai degrabă decât să înfrunte o condamnare la moarte- dar cade pe podea înainte ca el să poată ajunge la lift. În timp ce Keyes se uită la el căzut pe jos, Neff îi spune de ce a eșuat în rezolvarea cazului: „Pentru că tipul pe care-l căutați era prea aproape, chiar în fata biroului dumneavoastră”. Keyes îi spune lui Neff că a fost „mult mai aproape de atât”, la care Neff îi răspunde că „și eu te iubesc de asemenea” și-și pune o țigară în gură. Neff nu mai capabil să aprindă un băț de chibrit așa cum a făcut-o de-a lungul întregului film, așa că îi aprinde Keyes un băț de chibrit.

Distribuția[modificare | modificare sursă]

Prezentare promoțională a filmului din anii 1950 pentru primele transmisii TV ale filmului Double Indemnity

Producția[modificare | modificare sursă]

Fundal[modificare | modificare sursă]

James M. Cain based his novella on a 1927 murder perpetrated by a married Queens, New York woman and her lover whose trial he attended while working as a journalist in New York.[2] In that crime, Ruth Snyder persuaded her boyfriend, Judd Gray, to kill her husband Albert after having him take out a big insurance policy — with a double-indemnity clause.[3] The murderers were quickly identified, arrested and convicted. The front page photo of Snyder's execution in the electric chair at Sing Sing has been called the most famous newsphoto of the 1920s.[4]

Double Indemnity began making the rounds in Hollywood shortly after it was published in Liberty magazine in 1935. Cain had already made a name for himself the year before with The Postman Always Rings Twice, a story of murder and passion between a migrant worker and the unhappy wife of a café owner. Cain's agent sent copies of the novella to all the major studios and within days, MGM, Warner Bros., Paramount, 20th Century-Fox, and Columbia were all competing to buy the rights for $25,000. Then a letter went out from Joseph Breen at the Hays Office, and the studios withdrew their bids as one. In it Breen warned:

The general low tone and sordid flavor of this story makes it, in our judgment, thoroughly unacceptable for screen presentation before mixed audiences in the theater. I am sure you will agree that it is most important…to avoid what the code calls "the hardening of audiences," especially those who are young and impressionable, to the thought and fact of crime.[5]

Eight years later Double Indemnity was included in a collection of Cain's works entitled Three of a Kind. Paramount executive Joseph Sistrom thought the material would be perfect for Wilder and they bought the rights for $15,000.[6] Paramount resubmitted the script to the Hays Office, but the response was nearly identical to the one eight years earlier. Wilder, Paramount executive William Dozier, and Sistrom decided to move forward anyway. They submitted a film treatment crafted by Wilder and his writing partner Charles Brackett,[7] and this time the Hays Office approved the project with only a few objections: the portrayal of the disposal of the body, a proposed gas-chamber execution scene, and the skimpiness of the towel worn by the female lead in her first scene.[8]

Cain forever after maintained that Joseph Breen owed him $10,000 for vetoing the property back in 1935 when he would have received $25,000.[9]

Scenariu[modificare | modificare sursă]

Cel mai mare coșmar al criminalilor: Detectivul de asigurări Keyes descoperă cele mai ascunse planuri

După ce Paramount a cumpărat drepturile de autor pentru nuvela lui Wilder, următorul pas a fost realizarea scenariului. The material was widely regarded around Hollywood as unfilmable due its iniquitous characters and the restrictions imposed by the Code. Although he had worked on the treatment, tweedy Charles Brackett decided it was too sordid for his uppercrust sensibilities and bowed out of the project, leaving Wilder to find another collaborator. His first choice, James M. Cain himself, was already working for another studio and unavailable (although Cain claimed he was never asked).[10] Producer Joseph Sistrom, an avid reader and an admirer of The Big Sleep, then suggested Raymond Chandler.

Wilder would later recall with disappointment his first meeting with Chandler. Envisioning a former private detective who had worked his own experiences into gritty prose, he instead met a man he would later describe as looking like an accountant. Chandler was new to Hollywood, but saw it as a golden opportunity. Not realizing that he would be collaborating with Wilder, he demanded $1000 and said he would need at least a week to complete the screenplay, to which Wilder and Sistrom simply looked at one another in amazement. After the first weekend, Chandler presented eighty pages that Wilder characterized as "useless camera instruction";[11] Wilder quickly put it aside and informed Chandler that they would be working together, slowly and meticulously. By all accounts, the pair did not get along during their four months together. At one point Chandler even quit, submitting a long list of grievances to Paramount as to why he could no longer work with Wilder. Wilder, however, stuck it out, admiring Chandler's gift with words and knowing that his dialogue would translate very well to the screen.[2]

Initially, Wilder and Chandler had intended to retain as much of Cain’s original dialogue as possible. It was Chandler, ironically, who first realized that the dialogue from the novella would not translate well to the screen. Wilder disagreed and was annoyed that Chandler was not putting more of it into the script. To settle it, Wilder hired a couple of contract players from the studio to read passages of Cain’s original dialogue aloud. To his astonishment, Chandler was right and, in the end, the movie’s cynical and provocative dialogue was more Chandler and Wilder than it was Cain.[12] Chandler also did a lot of fieldwork while working on the script and took large volumes of notes. By visiting various locations that figured into the film, he was able to bring a sense of realism about Los Angeles that seeped into the script. For example, he hung around Jerry's Market on Melrose Avenue in preparation for the scene where Phyllis and Walter would disceetly meet to plan the murder.[13]

Scenaristul Raymond Chandler (seated) in the only film footage known to exist of him

The tumultuous relationship between Wilder and Chandler only enhanced the product of their collaboration. Wilder, in fact, believed that discord, a tug-of-war, was a vital ingredient necessary for a fruitful collaboration: "If two people think alike," he once said, "it's like two men pulling at one end of a rope. If you are going to collaborate, you need an opponent to bounce things off of."[14] His tugging with Chandler did have a softer side, it seems: over 60 years after the film's initial release, it was discovered that Chandler had agreed to appear in a fleeting cameo at 16:12 into the film, glancing up from a book as Neff walks past in the hallway. This is notable because, other than a snippet from a home movie, there is no other footage of Chandler known anywhere.[15]

When Chandler came to work with Wilder he was already a recovering alcoholic. As Wilder noted, "He was in Alcoholics Anonymous, and I think he had a tough time with me — I drove him back into drinking...".[16] By the time the picture was released, Chandler was thoroughly disillusioned with the writers' lot in Hollywood; he published an angry piece titled "Writers in Hollywood" for The Atlantic Monthly in November 1945 in which he complained, "The first picture I worked on was nominated for an Academy Award (if that means anything), but I was not even invited to the press review held right in the studio." He neglected, however, to mention that the studio had kept him on salary during the eight-week shooting schedule and that no changes to the script were allowed without his approval — a very rare accommodation for screenwriters, particularly newcomers, in those days.[17] Offended, Wilder responded by saying, "We didn't invite him? How could we? He was under the table drunk at Lucy's," a nearby watering hole for Paramount employees. This relationship with Chandler is what drew Wilder to his next project, the Best Picture-winning The Lost Weekend, about an alcoholic writer. Wilder made the film, in part, "to explain Chandler to himself."[2]

Cain himself was very pleased with the way his book turned out on the screen. After seeing the picture half a dozen times he was quoted as saying, " ... It's the only picture I ever saw made from my books that had things in it I wish I had thought of. Wilder's ending was much better than my ending, and his device for letting the guy tell the story by taking out the office dictating machine — I would have done it if I had thought of it."[18]

Wilder's and Brackett's estrangement during Double Indemnity was not a permanent one. Years later Wilder would characterize their time apart as just another kind of adultery: "1944 was 'The Year of Infidelities,'" he said. "Charlie produced The Uninvited...I wrote Double Indemnity with Raymond Chandler... I don't think he ever forgave me. He always thought I cheated on him with Raymond Chandler." Brackett spun the breakup in a decidedly different light, saying, "Billy got so despondent at being without me that we did The Lost Weekend, a depressing film about a writer who has trouble writing."[19] Lost Weekend was a distinguished offspring for the reconciled couple — they left Oscar night with three Awards: Best Picture for producer Brackett, Best Director for Wilder, and a shared pair of statuettes for both for Best Screenplay. They worked together through Sunset Boulevard in 1950, then split for good.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sikov, Ed (1998). On Sunset Boulevard: The Life and Times of Billy Wilder. New York: Hyperion. ISBN 0-7868-6194-0. p. 211
  2. ^ a b c „Shadows of Suspense”. Double Indemnity Universal Legacy Series DVD (Universal Studios). 2006. 
  3. ^ While the story certainly used the Snyder case as a framework, it lacked an important ingredient of the Double Indemnity structure: the "inside-guy accomplice" to the murder — the Walter Neff character. Cain later recalled this key innovation stemmed from a conversation he had years earlier with reporter Arthur Krock about Krock's days at the Louisville Courier-Journal. An ad for ladies underwear was typeset to read: IF THESE SIZES ARE TOO BIG, TAKE A TUCK IN THEM. But when the paper hit the street, the T in tuck had been changed to an F. A furious Krock reset the ad for the next edition and demanded an explanation on how it happened. After two days of bullying the printer, the man finally confessed, "…you do nothing your whole life but watch for something like that happening, so as to head it off, and then, Mr. Krock, you catch yourself watching for chances to do it." Cain also recalled another conversation he had with some insurance men in Los Angeles while verifying facts for Postman. Said one: "[People] think this stuff all comes from the police. That’s wrong. All the big crime mysteries in this country are locked up in insurance company files, and the writer that gets wise to that... is going to make himself rich." And thus was born Neff, who jumped the tracks after fifteen years playing it straight in the insurance business. Armed now with a sense of his hero-gone-wrong, Cain sat down to begin writing the story in 1934. (Source: Hoopes (1982), Cain.)
  4. ^ Gallo, Bill (2005). "When 'Dem Bums' Were Kings," New York Daily News, October 4, 2005.
  5. ^ Lally, Kevin (1996). Wilder Times: The Life of Billy Wilder. New York: Henry Holt and Company. pp. 125–126. ISBN 0-8050-3119-7 
  6. ^ Lally, p. 126
  7. ^ Phillips, Gene D. (2010). Some Like it Wilder: The Life and Controversial Films of Billy Wilder. Lexington: University Press of Kentucky. pp. 54. ISBN 978-0813125701 
  8. ^ Lally, p. 127
  9. ^ Hoopes, Roy (1982). Cain. New York: Holt, Rinehart and Winston. pp. 347–348. ISBN 0-03-049331-5 
  10. ^ McGilligan, Patrick (1986). Backstory: Interviews with Screenwriters of Hollywood's Golden Age. Los Angeles: University of California Press. ISBN 0-520-05689-2. p.127
  11. ^ Lally, p. 128
  12. ^ Phillips, Gene D. (2000). Creatures of Darkness: Raymond Chandler, Detective Fiction, and Film Noir. Lexington: University Press of Kentucky. pp. 170. ISBN 0-8131-2174-4 
  13. ^ Phillips, Creatures, p. 170
  14. ^ Phillips, Some Like, p 17.
  15. ^ Wooton, Adrian (5 iunie 2009). „Chandler's double identity”. The Guardian. http://www.guardian.co.uk/film/2009/jun/05/raymond-chandler-double-indemnity-cameo. Accesat la 7 iunie 2009. 
  16. ^ Lally, p. 129
  17. ^ Phillips, Creatures, p. 181
  18. ^ McGilligan, p. 125
  19. ^ Sikov, pp. 197-213

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Asigurare de moarte