Unora le place jazz-ul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Unora le place jazz-ul
Some Like It Hot
Some Like It Hot poster.jpg
Afișul teatral al filmului
Gen comedie
Regizor Billy Wilder
Scenarist Robert Thoeren
Michael Logan (subiect)
Billy Wilder
I. A. L. Diamond (scenariu)
Producător Billy Wilder
Distribuitor United Artists
Studio Mirisch Company
Operator(i) Charles Lang
Montaj Arthur P. Schmidt
Muzică Adolph Deutsch
Distribuție Marilyn Monroe
Tony Curtis
Jack Lemmon
George Raft
Joe E. Brown
Pat O'Brien
Premiera 29 martie 1959
Durata 122 min.
Țara SUA
Limba originală engleză
Disponibil în română subtitrat
Buget 2.883.848 $
Încasări 25 milioane $
Pagina IMDb

Unora le place jazz-ul (în engleză Some Like It Hot) este un film american de comedie, realizat în 1958 și lansat în 1959, care a fost regizat de Billy Wilder și i-a avut în rolurile principale pe Marilyn Monroe, Tony Curtis, Jack Lemmon și George Raft. În rolurile secundare au interpretat Joe E. Brown, Pat O'Brien și Nehemiah Persoff. Filmul este un remake realizat de Wilder și I. A. L. Diamond al filmului francez Fanfare d'Amour (1935), după povestirea lui Robert Thoeren și Michael Logan, care a fost readaptată în 1951 de regizorul german Kurt Hoffmann sub titlul Fanfaren der Liebe. Cu toate acestea, filmele franceze și germane au fost fără gangsterii care sunt o parte integrantă a filmului Unora le place jazz-ul. În timpul filmării, titlul filmului pe care-l regiza Wilder a fost Fanfares of Love, apoi Not Tonight, Josephine, înainte de a se hotărî pentru Some Like It Hot ca titlul sub care a fost lansat filmul.

În cursul anului 1981, după succesul la nivel mondial al comediei franceze La Cage aux Folles, United Artists a relansat Unora le place jazz-ul în teatre. În anul 2000, American Film Institute a clasificat Unora le place jazz-ul ca cel mai mare film de comedie al tuturor timpurilor.

Subiect[modificare | modificare sursă]

Doi muzicieni fără angajamente, Joe și Jerry (Tony Curtis și Jack Lemmon), sunt martori la ceva ce seamănă cu Masacrul de Sfântul Valentin din 1929. Când gangsterii din Chicago, conduși de "Spats" Colombo (George Raft), îi văd, cei doi fug pentru a-și salva viața. Ei scapă și decid să părăsească orașul, deghizându-se în femei care cântă într-o trupă muzicală alcătuită numai din femei care merg în turneu în Florida. Dându-și numele de Josephine și Geraldine (ulterior, Jerry își schimbă pseudonimul în cel de Daphne), ei se alătură trupei și urcă în trenul în care se afla formația. Joe și Jerry se îndrăgostesc amândoi de "Sugar Kane" (Marilyn Monroe), vocalista și cântăreața la ukulele a trupei, și se luptă pentru afecțiunea ei păstrându-și în același timp deghizările.

În Florida, Joe îi face curte lui Sugar, asumându-și o a doua deghizare ca un milionar pe nume "Junior", moștenitorul proprietarului companiei Shell Oil, în timp ce mimează vocea lui Cary Grant. Un milionar real, Osgood Fielding III (Joe E. Brown), se îndrăgostește de Jerry deghizat ca Daphne. Într-o noapte, Osgood îi propune lui Daphne să meargă pe iahtul său. Joe o convinge pe Daphne să-l țină pe Osgood pe uscat în timp ce el merge pe iaht cu Sugar. În acea noapte, Osgood o cere în căsătorie pe Daphne care, într-o stare de excitare, acceptă, crezând că poate primi o alocație mare de la Osgood imediat după nunta lor.

Când gangsterii ajung la același hotel pentru o conferință în onoarea "Prietenilor Operei Italiene", Spats și banda lui îi văd pe Joe și Jerry. După mai multe urmăriri pline de umor (și în care devin martori la o altă crimă săvârșită de gangsteri, de data aceasta împotriva lui Spats și a bandei sale), Jerry, Joe, Sugar și Osgood scapă, fugind pe iahtul milionarului. Pe drum, Joe îi dezvăluie lui Sugar identitatea lui adevărată, iar Sugar îi spune lui Joe că ea îl iubește oricum. Joe îi spune că el nu este suficient de bun pentru ea, că ea ar obține încă o dată "partea amară a acadelei", dar Sugar îl iubește oricum. Jerry, la rândul său, încearcă să-i explice lui Osgood că ei nu se pot căsători, lansând o serie de obiecții de la faptul că nu se poate căsători în rochia mamei sale ("Noi nu suntem construite la fel") până la a mărturisi în lacrimi că "nu pot avea niciodată copii". Osgood le respinge pe toate și rămâne hotărât să meargă înainte cu căsătoria. În cele din urmă, exasperat, Jerry își scoate peruca și strigă: "Sunt bărbat!", numai că Osgood trece peste această revelație finală rostind memorabila replică finală a filmului: "Ei bine, nimeni nu este perfect."

Distribuție[modificare | modificare sursă]

Producție[modificare | modificare sursă]

Marilyn Monroe în rolul Sugar

În afară de titlu, filmul nu are nicio asemănare cu filmul omonim al lui Bob Hope, lansat în 1939.

Filmul a fost planificat inițial să fie filmat în culori [necesită citare], dar după mai multe teste pe ecran, s-a realizat o filmare în alb-negru din cauza unei foarte evidente "tente verzui" în jurul machiajului puternic al lui Curtis și Lemmon când aceștia le interpretau pe Josephine și Daphne. Secvențele din Florida, de la hotelul fictiv "Seminole Ritz", au fost filmate la Hotel Del Coronado din Coronado, California.[1]

Unora le place jazz-ul a primit un rating "C" (Condamnat) din partea National Legion of Decency (fostul Catholic Legion of Decency). Filmul, împreună cu Psycho (1960) al lui Alfred Hitchcock și cu alte câteva filme, a contribuit la sfârșitul Codului de producție la mijlocul anilor 1960. El a fost lansat de compania United Artists fără logo-ul MPAA sau scvența de titlu, din moment ce filmul nu a primit aprobarea Codului de producție.

Tony Curtis este frecvent citat că ar fi spus că sărutând-o pe Marilyn Monroe a fost ca și cum "l-ar fi sărutat pe Hitler". Cu toate acestea, în timpul unui interviu cu Leonard Maltin din 2001, Curtis a declarat că el nu a făcut niciodată această afirmație.[2] În autobiografia sa din 2008, Curtis a declarat că el a făcut declarația către echipa de filmare, dar cu sensul de glumă. [3] În timpul apariției sale la Festivalul Jules Verne din Franța (2008), Curtis a dezvăluit pe platoul de filmare a emisiunii TV a lui Laurent Ruquier că el și Monroe au fost iubiți la sfârșitul anilor 1940, când ambii se luptau pentru a deveni cunoscuți.

Titlul filmului este o replică din cântecul de leagăn "Pease Porridge Hot". De asemenea, ea apare într-un dialog din film atunci când Joe, deghizat ca "Junior", îi spune lui Sugar că preferă muzica clasică jazz-ului fierbinte. Titlul filmului în timpul producției a fost Fanfares of Love, apoi Not Tonight, Josephine, înainte ca titlul să fie schimbat cu cel de Some Like It Hot.

Premii și onoruri[modificare | modificare sursă]

Premii[modificare | modificare sursă]

Nominalizări la premii[modificare | modificare sursă]

Filmul a fost aclamat în toată lumea ca fiind unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată. În 1989, el a fost selectat de Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii pentru păstrarea în National Film Registry din Statele Unite ale Americii ca fiind "semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic", intrând în acea listă în primul an de votare.

În anul 2000, cititorii revistei Total Film au votat acest film ca al VIII-lea cel mai bun film de comedie al tuturor timpurilor. În 2002, Channel 4 a clasificat Unora le place jazz-ul ca al V-lea cel mai bun film de comedie produs vreodată în topul 100 Greatest Films Poll.

Listele American Film Institute

În 2011, postul de televiziune ABC a difuzat o emisiune specială în primetime, Best in Film: The Greatest Movies of Our Time, care a prezentat cele mai bune filme alese de fani, pe baza rezultatelor unui sondaj efectuat de ABC și revista People. Unora le place jazz-ul a fost selectat ca al treilea cel mai bun film de comedie.

Melodii din film[modificare | modificare sursă]

Adaptări[modificare | modificare sursă]

Un episod pilot de televiziune, nedifuzat, a fost filmat de Mirisch Productions în 1961 cu Vic Damone și Tina Louise. Ca o favoare pentru compania de producție, Jack Lemmon și Tony Curtis au convenit să apară în film, revenind la personajele lor anterioare, Daphne și Josephine, la începutul episodului pilot. Apariția lor are loc într-un spital în care Jerry (Lemmon) este tratat pentru durerea de dinți, iar Joe (Curtis) are aceeași grupă de sânge, grupa O.[6]

În cursul anului 1972, un musical bazat pe scenariul filmului, intitulat Sugar, care a avut premiera pe Broadway, cu Elaine Joyce, Robert Morse, Tony Roberts și Cyril Ritchard, cu scenariu de Peter Stone, versuri de Bob Merrill, și muzica (cu totul nouă) de Jule Styne. O producție din 1991 a acestui spectacol la Londra l-a avut în rolul principal pe Tommy Steele și a păstrat titlul original. În 2002, Tony Curtis a jucat într-o adaptare teatrală a filmului. El a interpretat personajul jucat anterior de Joe E. Brown.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Lucas, Kate (17 ianuarie 2010). „Locations, Locations, Locations”. The Orange County Register: p. Travel 2. http://www.ocregister.com/travel/-229466--.html. Accesat la 23 ianuarie 2010. 
  2. ^ Acest interviu este inclus în edițiile filmului pe DVD.
  3. ^ American Prince, publicat de Harmony Books, ISBN 978-1-905264-34-6
  4. ^ NY Times: Some Like It Hot”. New York Times. http://movies.nytimes.com/movie/45555/Some-Like-It-Hot/awards. Accesat la 23 decembrie 2008. 
  5. ^ Unora le place jazz-ul a concurat în același an în care Ben-Hur, regizat de William Wyler, a câștigat 11 premii Oscar.
  6. ^ http://ftvdb.bfi.org.uk/sift/title/805149

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Curtis, Tony. The Making of Some Like It Hot, Wiley & Sons, Hoboken NJ, 2009. ISBN 978-0-470-53721-3.
  • Maslon, Laurence. Some Like It Hot: The Official 50th Anniversary Companion, New York, HarperCollins, 2009. ISBN 978-0-06-176123-2.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Unora le place jazz-ul