Articulație

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Articulația șoldului, vedere anterioară.

O articulație (joncțiune) sau încheietură anatomică constituie totalitatea elementelor care unesc între ele două sau câteva oase vecine. În corpul uman, fiecare os ocupă un anumit loc și întotdeauna se află în legătură nemijlocită cu alte oase, aderând strâns de unul sau câteva oase (excepție - osul hioidian, fixat de ligamente și mușchi, și așa-numitele oase sesamoide, situate în masa tendoanelor mușchilor). Mobilitatea diferitor părți ale scheletului depinde de felul legăturii dintre ele; aceasta, la rândul său, depinde de particularitățile funcționării diferitor porțiuni ale scheletului. Aparatul ce leagă oasele se dezvoltă din mezenchim, care se află între mugurii lor la embrion. Există două tipuri principale de legătură între oase: neîntrerupte și întrerupte, sau articulațiile; primele sunt mai vechi. În stadiile timpurii de dezvoltare a embrionului la vertebratele superioare, precum și la vertebratele inferioare adulte în schelet se formează aproape numai legături neîntrerupte. În stadiile ontogenetice mai târzii la vertebratele terestre se dezvoltă legături mai perfecte – articulațiile întrerupte. Afară de legăturile amintite, există un tip intermediar – semiarticulația (hemiartroză).

Legăturile neîntrerupte[modificare | modificare sursă]

  • Sindesmozele reprezintă legăturile, în care unirea celor două oase se face prin intermediul țesutului conjunctiv cu fibre colagene și elastice, precum în cazul membranei interosoase dintre radius și ulnă sau între arcurile vertebrale prin ligamentele galbene etc. O categorie aparte a sindesmozelor sunt suturile care există între oasele craniului și care, sub raport structural, sunt formate din țesut conjunctiv generator de os și transformate, ca urmare a osteogenezei, în os, astfel încât practic ele dispar ca entitate constituțională. De asemenea, tot sindesmoze sunt implantările dinților în maxilar (gomphosis), în care dintele e unit elastic cu osul prin țesut conjunctiv.
  • Sincondroze sunt joncțiunile în care legătura între oase se face prin cartilaj hialin sau fibros. Exemplu de cartilaj hialin întâlnim între diafiză și epifiză (cartilaje de conjugare), în timpul procesului de creștere; fibrocartilaj găsim în amfiartroze, precum la nivelul simfizei pubiene sau între corpurile vertebrale.
  • Sinostozele, realizate prin țesut osos, precum între ilion, ischion și pubis, ce formează coxalul sunt puține în tinerețe, însă numărul lor crește considerabil cu vârsta, când țesutul conjunctiv sau cartilaginos dintre capetele unor oase este înlocuit prin țesut osos. Drept pildă servește concreșterea vertebrelor sacrale, sudarea oaselor craniului sau a celor două părți ale mandibulei, etc. Aici mobilitatea lipsește.

Legăturile întrerupte – diartrozele[modificare | modificare sursă]

Legăturile întrerupte – diartrozele sau articulațiile adevărate, care permit mișcări variate datorită discontinuității lor, au în constituție o capsulă articulară, o cavitate, ligamente, membrană sinovială, lichid sinovial, cartilaje articulare la nivelul suprafețelor osoase și alte elemente, specifice unora dintre diartroze, precum meniscuri, burse sinoviale, burelete cartilaginoase marginale etc.

  • Suprafețele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de os, cu o suprafață externă netedă, având o grosime variabilă și un sistem de nutriție legat de lichidul sinovial și de procesul de difuziune din capilarele membranei sinoviale.
  • Capsula articulară, rigidă sau laxă, este legată de suprafețele articulare în vecinătatea cartilajului. Este formată, pe de o parte, dintr-un strat intern, membrana sinovială, care conține fibre colagenice și elastice, vase și nervi, cu atât mai multe cu cât articulația e mai funcțională putând prezenta plice adipoase sau vasculare interne (plicae synoviales) sau prelungiri mai mici (villi synoviales), care secretă în cavitatea articulației un lichid dens – sinovial, ce servește drept unsoare pentru suprafețele articulare, iar pe de altă parte, dintr-o membrană fibroasă externă, conținând numeroase fibre colagenice și elastice. Prezintă grosimi variabile astfel încât, în zonele mai subțiri, se pot produce evaginații ale sinovialei numite chisturi sinoviale.
  • Cavitatea articulară se numește spațiul îngust, mărginit de suprafețele articulare ale oaselor și capsula articulară. Ea este ermetic închisă și plină cu lichid sinovial, bogat în mucină, cu rol de lubrefiere și de nutriție a cartilajului articular. Presiunea atmosferică exercitată asupra capsulei, contribuie la întărirea articulației. Contactul strâns dintre suprafețele articulare într-o serie de articulații este condiționat de tonusul sau de contracția activă a musculaturii.

Afară de părțile obligatorii descrise în articulație intră o serie de formațiuni auxiliare. Dintre acestea fac parte ligamentele, bureletele articulare, discurile și meniscurile intraarticulare și oasele sesamoide.

  • Ligamentele reprezintă fascicule sau benzi de țesut fibros rezistent. Ele sunt situate în peretele sau deasupra capsulei articulare și reprezintă niște îngroșări locale ale stratului ei fibros. Trecând peste articulație și fixându-se de oase, ligamentele întăresc articulația, însă rolul lor principal constă în a mărgini amplitudinea mișcării, a preveni trecerea ei peste anumite limite. Majoritatea ligamentelor nu sunt elastice, dar sunt foarte rezistente. La unele articulații, de exemplu articulația genunchiului, există ligamente intraarticulare.
  • Bureletele articulare sunt formate din cartilaj fibros, dispus sub formă de inel pe marginile foselor articulare, a căror suprafață o completează și o măresc.
  • Discurile și meniscurile intraarticulare reprezintă niște lame constituite din țesut conjunctiv cu predominanță de fibre colagene și elemente fibrocartilaginoase, situate de-a curmezișul unor articulații între suprafețele articulare și sudate la margini cu capsula articulară. Suprafețele meniscurilor repeta forma capetelor articulare ale oaselor, cu care se învecinează din ambele părți. Discul divide cavitatea articulară în două zone distincte (de ex., articulația temporomandibulară), meniscul realizează incomplet această diviziune. Discurile și meniscurile au rol de congruență.
  • Bursele și tecile sinoviale sunt spații mai mari sau mai mici cu pereți tapetați de sinovială, care pot avea comunicații cu cavitatea articulară contribuind la mărirea ei și constituie puncte de rezistență scăzută ale articulației.
  • Oasele sesamoide sunt mici, de formă ovală, și se află în apropierea unor articulații. Unele din aceste oase se află în grosul capsulei articulare și, mărind suprafața fosei articulare, se unesc cu capul articular (de exemplu, în articulația degetului mare al labei piciorului); altele sunt adâncite în tendoanele mușchilor ce trec pe deasupra articulației. Oasele sesamoide sunt de asemenea formațiuni auxiliare ale mușchilor. Ele și-au căpătat denumirea, deoarece seamănă întrucâtva cu semințele de susan.

Clasificarea diartrozelor[modificare | modificare sursă]

Diartrozele se clasifică după mai multe criterii:

  • după numărul de axe de mișcare (cu una, două sau mai multe axe);
  • după gradele de limitare ce indică mobilitatea celor două suprafețe articulare, una față de cealaltă;
  • după numărul de suprafețe articulare;
  • articulații simple, cu două suprafețe articulare;
  • articulații compuse, care au mai multe suprafețe în aceeași capsulă (de ex., articulația cotului);
  • articulații complexe, cavitatea cărora e compartimentalizată prin discuri sau meniscuri (de ex. articulația genunchiului);
    • de asemenea există articulații combinate, separate anatomic, dar puse în mișcare prin funcționarea mai multor mușchi care le deservesc simultan (de ex., articulațiile radioulnare superioară și inferioară);
    • după forma suprafețelor articulare:
  • artrodii (articulatio plana), cu două suprafețe articulare aproape plane și care permit mișcări de alunecare;
  • articulații cu suprafețe articulare în formă de scripete, cu un singur grad de libertate, numite articulații trohleare (ginglymus), ca, spre exemplu articulațile interfalangiene;
  • articulații în care una din suprafețe este un segment de cilindru convex și alta o suprafață concavă corespunzătoare, axa fiind axa longitudinală a cilindrului care se mișcă în suprafața convexă (de ex., articulația radioulnară superioară) (au tot un singur grad de libertate), situația poate fi și inversă sub raportul mișcării suprafețelor (de ex., articulația radioulnară inferioară; acesta este tipul de articulație în pivot (articulatio trochoidea);
  • articulații cu două suprafețe – concavă și convexă – de formă elipsoidală ce permit două grade de libertate (articulatio elipsoidea), precum articulația radiocarpiană;
  • articulații cu două suprafețe în formă de șa ce permit tot două grade de mișcare (articulațio sellaris), precum articulația carpometacarpiană a policelui;
  • articulații cu două suprafețe articulare rotunjite sub aspect de condili care părtund în două depresiuni corespunzătoare de pe alt os numite condiliene (de ex., articulația genunchiului);
  • articulații cu suprafețele în formă de segmente de sferă convexă și concavă; ce au trei grade de libertate (articulatio spheroidea seu enarthrosis), precum articulația umărului și cea coxofemurală.

Pentru a stabili amplitudinea mișcării unei articulații este necesar de a măsura unghiul de deplasare existent între poziția de pornire a mișcării și poziția de deplasare extremă pentru fiecare ax de mișcare (goneometria clinică). Diartrozele se pot sinostoza ca urmare a unei anchiloze osoase, consecință a unui proces patologic. Astfel, cartilajul articular poate să-și diminueze vascularizația, apărând apoi anchiloza osoasă odată cu existența unui proces patologic sau cu progresiunea în vârstă; de asemenea pot să se producă excrescențe la marginile cartilajului articular, ce apoi se osifică și limitează mișcările. Totodată încărcările excesive în perioada de creștere au efecte similare negative îndeosebi asupra vascularizației cartilajului articular, conducând la procese de sinostoză.

Hemiartrozele[modificare | modificare sursă]

Hemiartrozele sau semiarticulațiile sunt o categorie de articulații situate între sinartroze și diartroze, având caractere comune ambelor forme articulare. Ele prezintă o schiță de cavitate între oasele articulare, cartilaje de legătură și ligamente foarte puternice, care trec de pe un os pe celălalt, sărind peste cartilaje. Au mobilitate redusă. În organism hemiartrozele sunt simfiza pubiană, simfiza manubriului sternal, simfizele intervertebrale.

Articulațiile din organism[modificare | modificare sursă]

Articulațiile sub raport topografic, pot fi clasificate în articulații ale oaselor trunchiului, capului și membrelor.

Articulațiile oaselor trunchiului[modificare | modificare sursă]

Articulațiile între vertebre[modificare | modificare sursă]

  • Legătura între corpurile vertebrelor ( de la vertebra II cervicală până la sacru) se realizează cu ajutorul discurilor sau fibrocartilajelor intervertebrale. Fiecare din ele constă dintr-un inel fibros de fascicule dense de țesut conjunctiv, care se întrețes, situate în jurul unui nucleu gelatinos elastic – rudimentul coardei dorsale, cu rol de amortizare. Ruperea zonei periferice ligamentare și ieșirea nucleului pulpos cu comprimarea consecutivă a rădăcinilor nervoase și apariția nevralgiilor constituie afecțiunea numită hernie de disc. Discurile intervertebrale sunt sudate cu plăcile de cartilaj hialinic, care acoperă suprafețele superioare și inferioare ale corpurilor vertebrelor, între care apare o semiarticulație specifică. Discurile constituie cel puțin un sfert din lungimea totală a porțiunii presacrale; ele sunt deosebit de groase în porțiunea lombară. O asemenea articulare a vertebrelor slăbește, atenuiază loviturile și tot odată face coloana vertebrală mai mlădioasă;

Între apofizele articulare ale tuturor vertebrelor sunt articulații adevărate, deși puțin mobile. În porțiunea cervicală și toracică ele fac parte din categoria articulațiilor plane, iar în cea lombară – din categoria articulațiilor cilindrice.

De-a lungul suprafeței anterioare a corpului tuturor vertebrelor, începând cu occipitalul și atlasul, se află ligamentul vertebral longitudinal anterior, iar pe suprafața posterioară a corpului vertebrelor, în interiorul canalului rahidian, - ligamentul vertebral longitudinal posterior. Vertebrele vecine sunt unite prin ligamente intertransversale, interspinoase și interarculare, sau ligamente galbene. Elasticitatea considerabilă a acestora ușurează munca mușchilor erectori ai trunchiului. Ligamentul supraspinos se întinde pe deasupra apofizelor spinoase, trecând pe gât în ligamentul nucal lat, care se fixează de osul occipital.

  • În porțiunea sacrală și cea coccigiană vertebrele sunt unite cu ajutorul sinostozelor în oase compuse – sacrul și coccisul.
    • Articulațiile atlantooccipitale se află între condilii occipitali și fețele articulare superioare ale atlasului, fac parte din categoria articulațiilor elipsoide (condiloide) biaxiale și dă posibilitate de a înclina capul la dreapta și la stânga, înainte și înapoi. Cu a doua vertebră cervicală atlasul este articulat prin două articulații (articulationes atlantoaxiales). Una din ele – articulatio atlantoaxialis lateralis, pereche – este formată din suprafețele articulare inferioare ale atlasului și cele superioare ale epistrofeului. Altă articulație – articulatio atlantoaxialis mediana, nepereche – este formată de apofiza odontoidă a epistrofeului și arcul anterior al atlasului, care sunt strâns unite datorită ligamentului cruciform. Articulația apofizei odontoide face parte din categoria articulațiilor uniaxiale cilindrice, cu ax vertical de rotire. În această articulație au loc mișcările de rotire a capului (împreună cu atlasul) la dreapta și la stânga.
    • Articulațiile sacrului cu coccisul. Unirea sacrului cu coccisul, are loc prin intermediul cartilajului intervertebral, înăuntru căruia se găsește frecvent o cavitate nu prea mare, fapt ce contribuie la deplasarea coccisului înapoi în timpul actului de naștere. Pe fața anterioară a sacrului, de la fața pelviană până la vârful coccisului se întinde lig. sacrococcygeum ventrale, identic ligamentului longitudinal anterior al coloanei vertebrale. Posterior se află două ligamente, dintre care primul, lig. sacroccigeum dorsale profundum, identic ligamentului longitudinal posterior al coloanei vertebrale, trece de la capătul inferior al peretelui anterior care formează canalul sacral, pe fața posterioară a coccisului; al doilea, lig. sacrococcigeum dorsale superficiale, formează câteva fascicule, care parțial trec de la crista mediana a sacrului pe fața posterioară a coccisului și acoperă din spate orificiul inferior al canalului sacral, parțial se întind între coarnele sacrului și coccisului. Aceste ligamente corespund ligg. flava și capsulelor articulațiilor intervertebrale. Lig. sacrococcygeum laterale corespunde ligg. intertransversaria, ce se întind între capătul inferior al crista lateralis a sacrului și apofiza transversală a vertebrei coccigiene I și delimitează totodată incizura, situată lateral de vârful sacrului, transformând-o în al cincilea orificiu sacral.
  • Articulațiile toracelui. Sunt reprezentate prin articulațiile coastelor cu vertebrele și legăturile cartilagelor costale cu sternul.
  • Articulațiile costovertebrale includ articulațiile capului costal și articulațiile costotransversare. Articulațiile capului costal sunt diartrose planiforme, ce se realizează între capul coastelor și corpul vertebrelor toracice, fiecare coastă articulându-se cu corpul a două vertebre vecine (fac excepție coastele I, XI și XII care vin în contact numai cu vertebra corespunzătoare). Capsula lor articulară e subțire, se prinde pe marginile suprafețelor articulare, având ca ligamente:
    • Ligamentul radiar care se răsfiră în evantai de la capul coastei la cele două vertebre toracice cu care se articulează.
    • Ligamentul intraarticular care leagă creasta capului costal cu discul intervertebral, împărțind cavitatea articulară în două compartimente. Acest ligament lipsește la coastele I, XI și XII.
  • Articulațiile costotransversare sunt diartrose planiforme realizate între tuberculul costal și fațeta articulară de pe apofizele transverse ale vertebrelor toracice. Capsula lor articulară e slabă, este întărită de:
    • Ligamentum costotransversarium superius et laterale ce se întind între colul costal, respectiv apofiza transversală și arcul vertebrei supraiacente.
    • Ligamentum lumbocostale leagă apofiza transversă a vertebrei LI cu coasta a XII-a.
    • Ligamentum costotransversarium unește colul coastei cu apofiza transversă a vertebrei respective.
  • Articulațiile sternocostale. Reprezintă diartroze, realizate între incizurile costale ale sternului și extremitatea anterioară a cartilajelor primelor 7 coaste. Exceptând prima, fiecare articulație prezintă două legături sinoviale rudimentare, având ca ligamente:
    • Ligamentul intraarticular care împarte cavitatea articulară în două compartimente; ligamentul sternocostal radiat așternut în formă de evantai pe fața anterioară a sternului.

Între cartilajele coastelor VII-IX legătura se realizează prin articulații fixe sau semimobile (articulationes interchondrales), care permit mici alunecări cu ocazia mișcărilor respiratorii. Între corpul și manubriul sternului, respectiv între corpul acestuia și apendicele xifoid se intercalează câte o sincondroză, întărită de periostul sternului.

Coloana vertebrală în secțiuni

Coloana vertebrală[modificare | modificare sursă]

Articularea vertebrelor (de la vertebra II cervicală până la sacru) cu ajutorul discurilor intervertebrale, articulațiilor pereche și ligamentelor transformă coloana într-un pivot elastic, care îngăduie mișcări separate sau combinate în jurul axelor: frontal, sagital și vertical (flexie și extensie, înclinări laterale, răsuciri) și mișcări arcuitoare (la sărituri). Mișcările neânsemnate dintre diferite vertebre, sumându-se, asigură coloanei vertebrale o mobilitate considerabilă. Ce-a mai puțin mobilă este regiunea toracică, datorită prezenței coastelor, poziției oblice a apofizelor spinoase și faptului că discurile intervertebrale sunt subțiri. La omul adult coloana vertebrală normală constituie aproximativ 40% din lungimea generală a corpului și are patru curburi în plan sagital (fig. 3). Două din ele sunt bombate înainte – lordoza cervicală și cea lombară, iar două – înapoi – cifoza toracică și cea sacrococcygiană. Cifozele și lordozele se echilibrează reciproc, asigurând o direcție verticală generală a axului lung al întregii coloane vertebrale. Curburile sunt condiționate de forța de greutate, tonusul mușchilor și diferența dintre grosimea părților anterioară și posterioară ale discurilor intervertebrale. Curburile reprezintă particularități specifice ale coloanei vertebrale a omului, legate de poziția verticală a corpului. La nou-născut coloana vertebrală este aproape dreaptă și curburile ei, caracteristice adultului, sunt slab exprimate. Lordoza cervicală apare când copilul începe să “țină capul”, adică atunci când se opune căderii lui înainte. Mai târziu, când copilul începe să șadă, iar apoi să stea în picioare și să umble, apar cifoza toracică, lordoza lombară și cifoza sacrococcigiană care însă se formează definitiv cam la 15 ani. Deformarea laterală a coloanei vertebrale – scolioza, care deseori se observă la școlari, este legată de particularitățile de vârstă ale corpurilor vertebrelor și ale discurilor intervertebrale; ea se dezvoltă în cazul nerespectării normelor igienice (înălțimea băncilor nu corespunde staturii, clasa este prost sau neuniform luminată, ignorarea particularităților vizuale și auditive individuale ale elevilor etc). Scolioza se corigează cu ajutorul gimnasticii însă, firește, e mai bine să prevenim apariția ei. La bătrânețe coloana vertebrală se scurtează (uneori cu 10%) din cauza micșorării corpurilor vertebrelor și a discurilor intervertebrale. Deseori, paralel cu aceasta, apare o mare curbură a regiunii toracice – cocoașa bătrâneței. Mișcările coloanei vertebrale sunt posibile în jurul unui ax transversal (pentru mișcările de flexie și extensie), în jurul unui ax sagital (pentru înclinația laterală), în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului intervertebral (pentru mișcările de rotație sau torsiune).

Toracele în ansamblu[modificare | modificare sursă]

Cutia toracică servește drept bază osoasă pentru peretele cavității toracelui și participă la apărarea unor organe importante – inima, plămânii, ficatul. Prezența cartilagelor costale face cutia toracică elastică. Ea este de asemenea un loc de inserție pentru mușchii respiratorii și mușchii membrelor superioare. Forma cutiei toracice poate fi comparată cu un con, al cărui vârf este tăiat, iar baza oblic tăiată este orientată în jos. Dimensiunea ei sagitală este mai mică decât cea transversală; în secțiune orizontală ea are formă de mugure. O asemenea formă este proprie numai omului și a apărut în legătură cu transformarea membrelor superioare în organ de apucat, iar apoi în organ al muncii. La majoritatea animalelor cutia toracică este turtită lateral. La nou-născut se păstrează asemănarea cu această formă filogenetică primară. Chiar și la elevii claselor inferioare se mai observă foarte deslușit rotunjimea mai pronunțată a cutiei toracice și înclinarea mai mică a coastelor decât la adulți. Aceasta este una din cauzele, datorită căreia copiii respiră mai puțin adânc, însă mai des. Copiii cu sistemul muscular nedezvoltat și cu plămânii slabi au cutia toracică mai plată, care pare a fi în stare de compresie. Pentru asemenea copii au mare importanță exercițiile fizice speciale. La rahitici sternul este foarte ieșit înainte (“piept de găină”). La adulți forma cutiei toracice este supusă unor variații individuale, care depind în mare măsură de felul de viață și dezvoltarea fizică. Deseori la femei ea este mai scurtă și mai rotunjită decât la bărbați. La bătrâni din cauza curburii regiunii toracice a coloanei vertebrale, cutia toracică se scurtează și se lasă în jos, curbura coastelor se reduce și ele se deplasează înainte, dimensiunea antero-posterioară se mărește din nou, iar cea transversală – se micșorează.

Articulațiile capului[modificare | modificare sursă]

Sincondrozele craniului[modificare | modificare sursă]

Acestea corespund lamelor de țesut cartilaginos, care sudează inițial piesele osoase ale bazei craniului. Dintre sincondrozele constante, menționăm: sfenooccipitală, sfenopietroasă, petrooccipitală, intraoccipitală posterioară, intraoccipitală anterioară (situată anterior de gaura mare a osului occipital) și intrasfenoidală, aflată între presfenoid (corp, aripile mici) și postsfenoid (aripile mari și apofizele pterigoidiene) ce se obliterează după naștere.

  • Articulația temporomandibulară - este o articulație dublă, de tip condilian, cu un compartiment (etaj) supradiscal (superior, disco-temporal) și unul infradiscal (inferior, condilo-discal), având două sinoviale separate. În fond se poate vorbi despre patru articulații care funcționează coordonat și sincron. Articulația temporomandibulară este singura articulație mobilă a craniului.

Suprafețele articulare sunt: capul mandibulei, cavitatea glenoidală (fossa mandibularis) și tuberculul articular de pe osul temporal. Între cele două suprafețe articulare se întrerupe un menisc intraarticular format din țesut fibrocartilaginos. Capsula articulară este foarte laxă. Ligamentele articulației sunt următoarele: ligamentul lateral; ligamentul sfeno-mandibular; ligamentul stilo-mandibular. Articulația permite efectuarea a trei feluri de mișcări și anume: mișcări de coborîre și de ridicare ale mandibulei, mișcări de proiecție înainte și înapoi, mișcări de lateralitate ale mandibulei.

Articulațiile oaselor membrului superior[modificare | modificare sursă]

Articulațiile centurii scapulare[modificare | modificare sursă]

Se realizează între cele două oase ale centurii scapulare, și între claviculă și stern, prin care centura scapulară se prinde de trunchi.

  • Articulația acromioclaviculară este o diartroză planiformă cu mișcări limitate, formată de acromion și extremitatea laterală a claviculei. Între fețele articulare se găsește frecvent un disc fibrocartilaginos, care separă incomplet cavitatea articulară în două compartimente. Pe partea superioară capsula este întărită de un singur ligament. Contactul între claviculă și omoplat este menținut de lig. coracoclaviculare, mult mai puternic decât primul, format din două părți distincte (lig. trapezoideum și lig. conoideum) cu punct de plecare de pe apofiza coracoidă și inserția pe linia și tuberozitatea omonimă a claviculei.
  • Articulația sternoclaviculară. Aceasta este o diartroză selară, care se realizează între extremitatea medială a claviculei și incizura claviculară a manubriului sternal, între care se află un fibrocartilaj - discul articular, ce împarte cavitatea articulației în două compartimente.

Capsula articulară este de natură fibroasă conjunctivă, fiind întărită atât ventral cât și dorsal de câte un ligament sternoclavicular anterior (mai puternic) și respectiv, posterior. Între extremitățile mediale ale celor două clavicule se întinde ligamentul interclavicular, care trece peste incizura jugulară a sternului și realizează sincronizarea mișcărilor celor două clavicule și deci a celor două centuri scapulare. Mișcările în această articulație, se efectuează în jurul a două axe: sagital, deci ventrodorsal și vertical, perpendicular pe primul.

Articulațiile extremității membrului superior liber[modificare | modificare sursă]
  • Articulația umărului sau articulația scapulohumerală. Este cea mai mobilă diartroză din organismul uman, fiind o articulație sferoidă, care se realizează între cavitatea glenoidă a scapulei și capul osului humerus.

Cele două suprafețe articulare nu se potrivesc, având în vedere întinderea lor diferită, între ele existând un inel glenoidian fibrocartilaginos. Capsula articulară este întărită prin prezența mai multor ligamente, care la copii sunt foarte puțin dezvoltate și laxe:

    • ligamentul coracohumeral, puternic, menține suspendat capul humeral în cavitatea articulară;
    • ligamentele glenohumerale ventrale și anume: superior, mijlociu și inferior (supraglenosuprahumeral, respectiv, preglenosubhumeral) care pleacă de la circumferința glenei scapulare, de la gâtul anatomic către cei doi tuberculi humerali.

Articulația scapulohumerală are rapoarte cu următoarele burse seroase: subcoracoidiană, subscapulară și bursa coracobrahială, ce pot fi sediu al proceselor reumatismale sau septice. Funcțional, articulația umărului are trei grade de libertate. Mișcările posibile sunt flexia și extensia în jurul axei frontale, abducția – adducția în jurul axei sagitale, iar în jurul axei verticale rotația medială și laterală, precum și mișcări circulare.

  • Articulația cotului reunește 3 oase în aceeași capsulă articulară. Se compune din 3 articulații: articulația humeroradială se face între capitulul humeral și fosa articulară a capului radiusului, este un trohoginglim; articulația humeroulnară se realizează între trohlea humerală și incizura trohleară a ulnei, este un ginglim. Topografic, din articulația cotului mai face parte și articulația radioulnară proximală care are loc între circumferința articulară a radiusului și incizura radială a ulnei; forma articulației e cea cilindrică.

Prezintă o capsulă întărită de ligamente anterioare, posterioare și colaterale (ulnar și radial). Afară de aceasta, colul osului radius este menținut în incizura radială a cubitusului cu ajutorul unui ligament în formă de inel. Între sinovială și manșonul fibros al capsulei există, la nivelul fosetelor, mase adipoase ce frânează amplitudinea maximă a mișcărilor. Articulația cotului este o articulație trohleartroză cu conducerea osoasă ce permite flexie (400) și extensie (1800) în jurul unui ax transversal.

  • Joncțiunile radioulnare cuprind legăturile articulare și membranoase între radius și ulnă. Articulația radioulnară superioară anatomic face parte din articulația cotului. Este o articulație trohoidă (în “pivot”) completată de ligamentul inelar descris mai sus.

Ligamentul patrat, situat sub incizura radială a ulnei, se fixează de radius la limita treimii superioare și mijlocii a colului. Se întinde în mișcarea de supinație, pe care o limitează.

    • Membrana interosoasă antebrahială este o formațiune fibroasă puternică, întinsă între marginile omonime ale radiusului și ulnei. Completează spațiul dintre aceste două oase și are rol în transmiterea forțelor de la extremitatea superioară a ulnei la cea inferioară a radiusului.
    • Articulația radioulnară inferioară, biomecanic este tot o articulație trohoidă, alcătuită de incizura ulnară a radiusului și capul ulnei, completate de un fibrocartilaj numit “ligamentul triunghiular" și de ligamente de importanță minoră.

Din pucnt de vedere biomecanic articulația cotului și joncțiunile radioulnare constituie un aparat unic, în care se realizează mișcări de flexie-extensie și mișcări de pronație – supinație. Ligamente ale centurii scapulare : -sternoclavicular anterior- se insera pe fata anterioara a extremitatii interne a claviculei si pe fata anterioara a manubriului sternal -sternoclavicular posterior- este situat pe partea posterioara a articulatiei sternoclaviculara -intercalvicular- situat [e fata superioara a articulatiei. E constituit din 2 feluri de fibre:

                 - fibre superficiale care unesc extremitatile sternale ale celor 2 clavicule
                 - fibre profunde care unesc extremitatea claviculei cu manubriul sternal

-costeoclavicular- ocupa unchiul format de clavicula si primul cartilaj costal

Articulațiile mâinii[modificare | modificare sursă]
  • Articulația radiocarpiană este o diartroză condiliană sau elipsoidiană, realizată între suprafața articulară prezentată de epifiza distală a radiusului, întregită de ligamentul triunghiular fibrocartilaginos radioulnar și suprafața articulară alcătuită de trei oase din rândul proximal al carpului. Osul piziform nu participă la această articulație.

Capsula articulară se prinde pe circumferința epifizei distale a radiusului și pe părțile ventrale și dorsale neacoperite de cartilajul articular ale oaselor din primul șir al carpului. Destul de densă, capsula prezintă și ligamente de întărire volare, dorsale și colaterale. Mișcările în articulația radiocarpiană se fac în jurul unui ax antero-posterior ce trece prin capul osului mare – abducția radială (150) și ulnară (400), de asemenea în jurul a două axe transversale ce trec prin osul mare, pentru flexia dorsală (800).

  • Articulația mediocarpiană este o diartroză planiformă (cu mișcări reduse de alunecare), între rândul proximal și cel distal al oaselor carpiene, având o cavitate articulară unică, ce emite prelungiri între oasele care participă la formarea articulației. Fiecare os este legat de osul vecin prin ligamente intercarpiene interosoase, iar osul pisiform de cârligul osului hamat printr-un ligament special (lig. pisohamatum). Capsula articulației mediocarpiene mai este întărită de ligamentele intercarpiene palmare și dorsale.
  • Articulațiile carpometacarpiene și intermetacarpiene. Prima articulație se formează între oasele rândului distal al carpului și bazele oaselor metacarpiene. Dintre ele patru (II-V) fac parte din categoria articulațiilor plane, cu capsulele foarte întinse. Aceste articulații sunt întărite de ligamentele palmare și dorsale. Prima articulație carpometacarpiană (între trapez și baza primului os metacarpian) este în șa. Ea îngăduie să apropiem degetul mare de arătător, să-l depărtăm de el, să aducem degetul mare în fața tuturor celorlalte, să facem cu el mișcări circulare.
  • Articulațiile intermetacarpiene se găsesc între bazele oaselor carpiene II-V- capsula lor este comună cu capsula articulațiilor carpometacarpiene și este consolidată de ligamentele dorsale și palmare (ligg. metacarpalia dorsalia et palmaria) ale metacarpului, care trec transversal și unesc oasele metacarpiene învecinate. Există de asemenea ligamente metacarpiene interosoase care se află în interiorul articulațiilor și unesc fețele oaselor metacarpiene contactante.
  • Articulațiile metacarpofalangiene se realizează între suprafața articulară (convexă) a capului metacarpienelor și suprafața articulară (concavă) a bazei falangelor proximale.

Între cele două fețe ce vin în contact există o disproporție, capul metacarpienelor depășind mult cavitatea glenoidă, incongruență compensată de un fibrocartilaj care mărește platforma de recepție a falangelor. Capsula este fixată și foarte subțire pe fața dorsală. Ea este întărită de ligamentele colaterale, două pentru fiecare articulație (lateral și medial). Pe fața palmară, între metacarpienele II-V, articulațiile metacarpofalangiene sunt unite între ele prin ligamentele metacarpiene transverse profunde, care fuzionează cu tecile tendoanelor mușchilor flexori și cu capsulele articulare, fiind ancorate și pe ligamentele colaterale. Articulațiile metacarpofalangiene au formă sferică, însă mișcările în jurul axului vertical sunt excluse în ele datorită aparatului ligamentar. Așa dar, mișcările sunt de flexie-extensie și abducție-adducție.

  • Articulațiile interfalangiene ale mâinii sunt alcătuite de legăturile dintre falangele mijlocii și cele terminale sau unghiale. Sunt toate diartroze trohleare (ginglimuri pure), capetele falangelor având înfățișarea unor trohlee, iar bazele prezentând cavități glenoidale cu o dungă anteroposterioară proeminentă.

Mișcările care se pot efectua sunt: flexia și extensia în jurul unor axe transversale.

Articulațiile membrelor inferioare (juncturae membri inferioris)[modificare | modificare sursă]

La membrele inferioare, ca și la cele superioare se deosebesc articulații ale centurii pelviene și articulații ale oaselor extremității libere a membrelor inferioare.

Articulațiile și joncțiunile centurii pelviene[modificare | modificare sursă]

Articulațiile bazinului sunt reprezentate de articulațiile sacroiliace dintre oasele coxale și sacrum, situate posterior și simfiza pubiană situată anterior.

  • Articulația sacroiliacă este o articulație plană semimobilă între suprafețele auriculare ale oaselor sacru și iliac, acoperite cu un cartilaj fibros. Capsula articulară, foarte strânsă, anterior este întărită de ligamentele sacroiliace ventrale, iar posterior de ligamentele sacroiliace interosoase, care-s acoperite de ligamentele sacroiliace dorsale. Din spate bazinul este întărit de ligamente, ce pornesc de la părțile laterale ale sacrului spre tuberozitatea ischiatică (ligamentul sacratuberal) și spina sa (ligamentul sacrospinal). Aceste ligamente participă la formarea pereților infero-laterali ai bazinului și împreună cu incizurile ischiadice mărginesc orificiile ischiadice mare și mic. Ligamentul iliolumbal leagă apofizele costale ale vertebrelor L4-5 cu treimea posterioară a crestei iliace intregind peretele posterior al bazinului. Gaura obturatoare este de asemenea închisă cu un ligament, numit membrana obturatorie.
  • Simfiza pubiană este o hemiartroză care unește anterior oasele pubiene. Între fețele osoase se intercalează o lamă fibrocartilaginoasă în formă de pană, în mijlocul căreia se schițează o fisură sagitală. Deasupra și dedesubtul discului interpubian se evidențiază câte un ligament (lig. pubicum superius et inferius), care vine în continuarea periostului îngroșat la acest nivel, fortificând simfiza pubiană.
Bazinul ca un tot întreg[modificare | modificare sursă]

Oasele coxale și sacrul, împreună cu articulațiile sacroiliace, ligamentele proprii descrise mai sus și simfiza pubiană, realizează un cadru osos inelar (pelvis). Deosebim marele bazin și micul bazin; linia de delimitare între ele, sau intrarea în micul bazin, o formează promontoriul, linia terminală de pe oasele iliace și creasta pubiană a oaselor pubiene. Marele bazin este deschis în partea superioară și servește drept sprijin osos și apărare a organelor interne din abdomen. Micul bazin este întrucâtva îngust în partea inferioară. Planul intrării în el formează cu orizontul un unghi de 45-600. Mărimea unghiului depinde de ținuta corpului și de măsura în care este exprimată lordoza lombară; la femei acest unghi este mai mare decât la bărbați, la adulți – mai mic decât la nou-născuți. Nici o parte a scheletului nu prezintă deosebiri de sex atât de pronunțate ca bazinul. Bazinul bărbătesc este mai îngust, mai înalt și diametrul sagital al intrării în micul bazin este mai mare decât cel transversal. La femei, dimpotrivă, diametrul transversal al intrării este mai lung decât diametrul sagital; bazinul este mai larg și mai scurt, aripile oaselor lui iliace sunt depărtate mai mult în părți, iar unghiul pubian este mult mai mare decât la bărbați. Toate particularitățile bazinului femeiesc sunt legate de adaptarea la actul nașterii și apar de obicei după vârsta de 10 ani. Diferența de lățime a unghiului pubian se observă începând de la 5 ani.

Articulațiile membrului inferior[modificare | modificare sursă]

  • Articulația coxofemurală (articulatio coxae) clasificată ca fiind o varietate a articulației sferoide numită articulație cotilică (enartroză). Este formată de capul femurului și fosa acetabulară, completată inferior de un ligament (lig. transversum acetabuli), care trece ca o punte peste incizura acetabulului. Cavitatea articulară este adâncită de un inel fibrocartilaginos atașat jur împrejur de marginea acetabulului, depășind lateral ecuatorul capului femural sferic.

Capsula articulară, deosebit de puternică, medial se prinde de ligamentul transvers și labrul acetabulului, iar lateral pe linia intertrohanteriană (anterior), respectiv la circa 1 cm deasupra crestei intertrohanteriene (posterior) ajungând până la trohanterul mic. Este întărită de următoarele ligamente:

    • lig. Iliofemorale – cel mai puternic ligament al corpului uman – care se întinde de la spina iliacă antero-inferioară până la linia intertrohanterică, având forma de “V” cu deschizătura orientată lateral;
    • lig. pubofemorale, cu traiect de la eminența iliopectinee și ramul superior al pubisului, înconjurând în spirală marginea inferioară a colului femural, spre trohanterul mic;
    • lig. ischiofemorale, pornind de la baza ischionului și urmând un traiect răsucit până la fosa trohanterică.

Fasciculele profunde ale acestor trei ligamente contribuie la realizarea unui dispozitiv special (zona orbicularis), care înconjoară ca o praștie colul femurului, menținând capul acestui os în cavitatea articulară. Ligamentul rotund, inclus în cavitatea articulară, se întinde de la foseta capului femural până la extremitățile incizurii acetabulare, asigură vascularizația și inervația capului femural, neavând un rol mecanic propriu-zis (cu excepția celui de tampon). Articulația coxofemurală permite mișcări în jurul a trei axe principale: frontal (flexie și extenzie), sagital (abducție și adducție) și vertical (rotație medială și laterală).

  • Articulația genunchiului este cea mai extinsă și complicată articulație a corpului uman condiliană din punct de vedere anatomic, din punct de vedere biomecanic este un “trohoginglymus” format de condilii femurului și tibiei, împreună cu patela. Suprafețele articulare nefiind perfect congruente, adaptarea lor este mijlocită de meniscurile intraarticulare, cel medial având o formă de semilună cu diametrul sagital mai mare, iar cel lateral fiind aproape circular. Capetele meniscurilor se fixează de eminența intercondilară, iar marginile lor anterioare sunt unite printr-un ligament cu direcție transversală (lig. transversum genus). Meniscul medial aderă de capsula articulară pe o arie mai largă decât meniscul lateral. Meniscul lateral se unește cu condilul lateral al osului femural prin ligamentele anterior și posterior menisco-femurale.

În contrast cu suprafețele incongruente ale condililor femurali și tibiali, suprafața patelei se mulează mai bine pe fața patelară a femurului. Capsula articulară posterior se inseră deasupra condililor femurali, apoi se întinde pe fața lor dorsală (aderând de marginea meniscurilor), pentru a se fixa mai jos pe condilii tibiei. Anterior se inseră pe marginea feței posterioare a femurului, urcă sub mușchiul cvadriceps al femurului dând naștere unei evaginații boltite (bursa suprapatellaris), întorcându-se apoi la marginile patelei. Sub acest nivel se subțiază, realizând simetric câte o cută, care se contopesc pe linia mediană într-un pliu sinovial rudimentar. Anterior, capsula articulară se fixează pe condilii tibiei. În interiorul capsulei între tibie și femur, se află ligamentele încrucișate anterior și posterior. Anterior de capsula articulară se află ligamentul rotulian, care continuă tendonul mușchiului cvadriceps femural. Capsula articulară este întărită medial și lateral de retinaculele rotulei; de asemenea, de ligamentele colateral tibial și colateral fibular, iar posterior de ligamentele popliteu oblic și popliteu arcuat. În vecinătatea articulației genunchiului se găsește o serie de burse sinoviale din care unele comunică cu cavitatea articulară. Pe suprafața anterioară a rotulei putem observa până la trei burse: sub piele – bursa subcutanea prepatellaris; profund sub fascie – bursa prepatelaris subfacialis, în sfârșit, sub extensiunea tendinoasă a m. quadriceps femoris – bursa subtendinea prepatellaris. În locul inserției inferioare a lig. patellae între ligament și tibie se află o bursă seroasă constantă, bursa infrapatellaris profunda, care nu comunică cu cavitatea articulară. În regiunea posterioară a articulației genunchiului se întâlnesc burse destul de numeroase, situate în special sub tendoanele mușchilor. Aceste burse sunt următoarele: 1) bursa m. poplitei; 2) bursae subtendineae m. gastrocnemi medialis et lateralis; 3) bursa m. semimembranosi; 4) bursa subtendinea m. bicipitis femoris inferior. În articulația genunchiului sunt posibile două feluri de mișcări: flexie și extensie și în măsură foarte redusă, de rotație internă și externă.

  • Joncțiunile oaselor gambei. Legăturile tibiofibulare sunt reprezentate de: articulația tibiofibulară (proximală), între capul fibulei și condilul lateral al tibiei, întărită de cele două ligamente tibiofibulare, anterior și posterior; membrana interosoasă, sindesmoză tibiofibulară (distală), între maleola fibulară și extremitatea distală a tibiei, întărită de cele două ligamente tibiofibulare inferioare: anterior și posterior. Aceste articulații permit doar mișcări de alunecare.
  • Articulațiile oaselor piciorului. Articulațiile piciorului pot fi tratate ca articulații compuse combinate, constituite din două etaje: superior și inferior, între care se află astragalul; ultimul joacă rolul unui menisc osos. La efectuarea mișcărilor în etajul superior al articulației astragalul formează cu restul oaselor piciorului un tot unitar, iar la efectuarea mișcărilor în etajul inferior cealaltă porțiune a piciorului se deplasează față de astragal, care în acest caz formează un tot unitar cu gamba.
    • Etajul superior al articulației piciorului, ori articulația talocrurală se realizează între suprafețele articulare distale de la nivelul epifizelor distale ale tibiei și fibulei, pe de o parte și trohlea de pe fața superioară a talusului, pe de altă parte.

Prezintă o capsulă articulară laxă întărită de ligamentele colateral lateral sau fibular (cu 3 fascicule: fibulotalar anterior, fibulocalcanear și fibulotalar posterior) și colateral medial tibiodeltoidian – în forma literei delta (cu următoarele componente a căror denumire indică originea și inserția lor: tibionavicular, tibiotalar anterior, tibiocalcanear și tibiotalar posterior). Din punct de vedere biomecanic este un “ginglymus” în care se pot executa mișcări de flexie dorsală (150) și de flexie plantară (400) în jurul unui ax transversal.

    • Etajul inferior al articulațiilor piciorului constă din articulațiile intertarsiene, tarsometatarsiene, intermetatarsiene, metatarsofalangiene și interfalangiene.

Articulațiile intertarsiene[modificare | modificare sursă]

  • Articulația subtalară sau talocalcaneonaviculară este realizată între fața inferioară a talusului și fața superioară a calcaneului, pe de o parte și între capul talusului și concavitatea osului navicular, pe de altă parte.

Capsula articulară este întărită de ligamentul talonavicular și ligamentul calcaneonavicular; de asemenea, ligamentul interosos de la nivelul sinusului tarsian și ligamentul lui Chopart, ce unește puternic calcaneul, navicularul și cuboidul au un rol important în articulație. Articulația subtalară își are axul de mișcare îndreptat oblic dinainte înapoi, dinspre medial spre lateral și de sus în jos, de la gâtul talusului către tuberculul lateral al calcaneului. În jurul acestui ax se efectuează mișcări de ridicare a marginei mediale a piciorului (supinație) și a celei laterale (pronație). Întotdeauna mișcarea de supinație este însoțită și de adducție și flexie dorsală a piciorului (eversie), iar cea de pronație de mișcarea de abducție, flexie dorsală și ușoară rotație laterală (inversie). Interlinia mediotarsiană (Chopart) este alcătuită de articulația talonaviculară, care face parte din articulația subtalară și de articulația calcaneocuboidiană. Interlinia este puternic menținută în contact datorită prezenței unui număr mare de ligamente foarte dense: ligamentul talonavicular dorsal, ligamentele calcaneocuboidiene dorsale și plantare și ligamentul bipartit ori bifurcat sau în “V”. Ligamentul bifurcat pleacă de pe fața anterioară a sinusului tarsian și se bifurcă trimițând un fascicul spre fața medială a cuboidului (ligamentul calcaneocuboidian) și alt fascicul spre porțiunea laterală a feței concave a osului navicular (ligamentul calcaneonavicular). El este desemnat și ca ligament cheie al articulației lui Chopart. Articulația nu are un rol dinamic, are însă o însemnătate practică deosebită în cazul unor intervenții reparatorii, de dezarticulare sau amputare a labei piciorului.

  • Amfiartrozele tarsului. Între celelalte oase ale tarsului se stabilesc legături articulare, amfiartroze prin mijlocirea unui mare număr de ligamente.
  • Articulația tarsometatarsiană (Lisfranc). Această articulație complexă este formată dintr-o serie de amfiartroze, care asigură piciorului o mare elasticitate, dar în același timp și rezistență în timpul mersului, alergării sau efectuării săriturilor. Ea este realizată între fețele articulare anterioare ale celor trei oase cuneiforme și a osului cuboid, pe de o parte și de fețele articulare de pe bazele celor cinci oase metatarsiene, pe de altă parte.

Interlinia articulară tarsometatarsiană a lui Lisfranc se întinde transversal în zig-zag pe fața dorsală a piciorului, plecând din zona dinapoia tuberculului primului os metatarsian, palpabil la jumătatea marginii mediale a piciorului, spre lateral, formând o scobitură intrând spre proximal în dreptul celui de al II-lea os metatarsian, la nivelul bazei sale, datorită cuneiformului II, care este mai mic, de unde își continuă traiectul spre tuberculul bazei metatarsianului al V-lea, îndărătul căruia se termină. Tuberculul este palpabil la jumătatea marginii laterale a piciorului. Interlinia lui Lisfranc are ca și interlinia lui Chopart o importanță mare chirurgicală, fiind reparate de chirurgi în cazul necesității unei operații reparatorii, de amputare a piciorului la acest nivel.

  • Articulațiile metatarsofalangiene sunt sferoide, formate de capetele, în formă de sferă ușor alungite, ale oaselor metatarsiene și de glenele bazelor falangelor prime, a căror suprafață este mărită plantar prin prezența unor fibrocartilaje. Capsula lor articulară este laxă și întărită prin ligamente colaterale puternice.

Articulația metatarsofalangiană a halucelui prezintă un aparat glenosesamoidian, format din două oase sesamoide, situate în grosimea fibrocartilajului și unite între ele printr-un ligament intersesamoidian și ligamentele metatarso-sesamoidian și sesamoidofalangian.

  • Articulațiile interfalangiene sunt trohleare și sunt întru-totul asemănătoare cu cele de la degetele mâinii, doar mai rudimentare. Mișcările nu prea ample, care pot fi efectuate în aceste articulații, sunt de flexie și extensie, axele în jurul cărora se fac aceste mișcări sunt transversale.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Articulație
  • E. A.Vorobiava, A. V.Gubari, E. B. Safianikova, Anatomia și fiziologia. Chișinău, Labirint, 2006
  • Vasile Andrieș, Anatomia omului, Chișinău 2005