Ochi
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală.
Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare)[1] şi sunt formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.
La majoritatea vertebratelor şi câteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
Cuprins |
[modifică] Vederea la om
La om, ochiul are forma unei sfere şi este localizat in orbita oculară. În ciuda dimensiunii reduse, este un organ complex: percepe formele, mişcările, reliefurile, culorile şi diferenţele de luminozitate. Ochiul captează imaginile ca un aparat fotografic. De altfel, ambele funcţionează aproape in acelaşi mod. Lumina pătrunde prin partea din faţă a ochiului printr-o membrana transparenta denumita cornee, înconjurată de o zonă denumită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găseşte irisul, un disc colorat (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui sau roz. Între cornee şi iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul e perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (se micşorează); din contră, când e întuneric, pupila se măreşte. Lumina traversează în continuare cristalinul, care are funcţia de lentilă biconvexă, apoi un alt lichid, corpul vitros sau umoarea sticloasă. În final, imaginea este proiectată în profunzimea ochiului pe o membrană denumită retină, ca şi cum aceasta ar fi o peliculă de film dintr-un aparat fotografic. Pleoapele şi genele protejează ochii. O membrană subţire transparentă, denumită conjunctivă, căptuşeşte interiorul pleopelor şi o parte din sclerotică. Glande mici, localizate sub ploape, produc în permanenţă lacrimile. Acestea sunt etalate într-un strat uniform, în urma mişcărilor de clipire a pleoapelor, ceea ce împiedică uscarea acestor suprafeţe. Pierderea organului vizual necesită substituirea acestuia cu o proteză oculară de către tehnicieni protezişti.
[modifică] Boli ce pot afecta ochiul
Ambliopia este una dintre cele mai grave şi iremediabile boli ale ochiului.
[modifică] Formarea imaginii
Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, trebuie să se refracte. Cantitatea de refracţie depinde de distanţa de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la distanţa necesită mai puţină refracţie decât unul situat în apropiere. Cea mai mare parte a procesului de refracţie se desfăşoară în cornee, la interfaţa cu aerul. Restul refracţiei necesare, în raport cu distanţa la care se află obiectul, are loc în cristalin. La înaintarea în vârstă, omul pierde această capacitate de a-şi ajusta focalizarea, deficienţă cunoscută sub numele de prezbitism sau vedere obosită.
[modifică] Axe
Ochii vertebratelor şi ai unei serii de moluşte au două axe importante: axa optică şi axa vizuală:
- Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la intersecţia cu axa optică este locul unde aberaţiile optice sunt minime, deci rezoluţia imaginii proiectate este optimă.
- Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de proiecţie optică (cornee şi cristalin) şi de locul de pe retină care asigură cea mai bună definiţie a imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă, pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe retină cea mai aptă să o detecteze. Totuşi nu se cunosc specii la care această coincidenţă să aibă loc. De exemplu la om unghiul dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică deplasată în direcţie nazală faţă de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcţie nazală sau temporală. Nu se cunoaşte motivul pentru care această deviaţie a rămas necorectată de-a lungul procesului evolutiv.[2]
La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziţia nervului optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la aproximativ 15° de la fovea centralis în direcţie nazală şi ocupă aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele acesteia.
[modifică] Părţi ale ochiului
- sclerotică (membrană externă)
- coroida (membrană mijlocie)
- retină (membrană internă)
- umoare apoasă
- umoare vitroasă (sau sticloasǎ)
- tapetum lucidum (nu la oameni)
[modifică] Notă/Bibligrafie
"Corpul Omenesc", editura RAO, anul 1997, traducerea de Claudia Apostu după enciclpedia "Le corps humain" Larousse-Bordas, pagina 48-49
- ^ Frentiu, Francesca D.; Adriana D. Briscoe (2008), "A butterfly eye's view of birds", BioEssays 30: 1151
- ^ Megumi Iizuka, „Welcome to the wonderful world of 3D”, Optics and Photonics News, Vol. 18, Nr. 4, p. 8, aprilie 2007 (articol disponibil online la OSA-OPN.org)
[modifică] Vezi şi
