Acid ribonucleic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”. |
 |
Acest articol are nevoie de atenţia unui expert în biologie. Recrutaţi unul sau, dacă sunteţi în măsură, ajutaţi chiar dumneavoastră la îmbunătăţirea articolului! |
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
ARN - acidul ribonucleic. Precum ADN, este un polinucleotid. Un nucleotid este format dintr-o bază azotată (A,T,G,U,C - în cazul ARN U inlocuieste T), riboză, şi un fosfat.
Cuprins |
[modifică] Structura
Este alcătuit dintr-un singur lanţ polinucleotidic şi are în general o structură cu o singură catenă. Este un complex macromolecular, structural şi funcţional, similar în anumite privinţe ADN-ului. ARN-ul rezultă din polimerizarea unor ribonucleotide, care determină formarea unor lanţuri lungi, monocatenare (structura primară). Pe anumite porţiuni monocatena de ARN se poate răsuci în jurul ei, determinand aparitia unei structuri duble între secvenţele complementare de baze (structura secundară). Polimerizarea implică patru tipuri de ribonucleotide legate împreună prin legături fosfodiesterice în poziţiile 3’-5’. Componentul pentozic al ARN-ului este riboza, iar bazele azotate sunt: adenina, guanina, citozina şi uracilul. Există doua clase de ARN şi anume: ARN genetic, care controlează ereditatea la unii virusi, şi ARN non-genetic care este implicat în sinteza substanţelor proteice (v. Sinteza proteinelor).
Există trei tipuri de acid ribonucleic celular prezente în toate celulele şi care, având structuri şi funcţii diferite, joacă un rol esenţial în biosinteza proteinelor. Aceste tipuri sunt: acidul ribonucleic mesager - ARNm, acidul ribonucleic solubil sau de transfer - ARNs sau ARNt şi acidul ribonucleic ribozomal - ARNr (v.anexa2). In celule se găseşte o mare cantitate de ARNr (80-90% din ARN-ul celular), ARNt în proporţie de 10-15% şi o cantitate mica de ARNm (mai puţin de 5%).
[modifică] Tipuri de ARN
[modifică] Sinteza
ARN-ul este sintetizat într-un proces numit şi transcriptie. În acest proces, secvenţele ADN sunt copiate de enzime (ARN polimerază), pentru a produce ARN complementar. Enzima are rolul de a desface dublul helix al ADN-ului, fiecare jumătate fiind transcripţionată. Sinteza ARN-ului (transcripţia) se realizează pe baza complementarităţii bazelor azotate ca şi în cazul replicaţiei ADN-ului. Cele două catene ale macromoleculei de ADN se despart, pe intervalul care urmează a fi transcris, numai că de data aceasta va acţiona ARN polimeraza. Acum se va transcrie numai una din catenele moleculei de ADN. Catena de ADN care funcţionează ca matriţă pentru sinteza ARN-ului se numeşte catenă sens. Nucleotidele libere care se vor alinia pe baza complementarităţii vor conţine riboza. În dreptul adeninei de pe catena matriţă se va ataşa uracilul în catena nou sintetizată. Polimerizarea de ribonucleotide în transcripţie se desfăşoară în acelaşi sens ca reacţia de polimerizare a dezoxiribonucleotidelor din cadrul replicaţiei ADN-ului şi anume de la 5' la 3'. ARN-ul având o molecula monocatenară, frecvenţa erorilor este mult mai mare decat la ADN,replicându-se cu o fidelitate mult mai redusă, deoarece in cazul ARN-ului nu există un proces de reparare, iar frecvenţa mare a erorilor duce la o mare variabilitate genetică.
[modifică] ADN şi ARN
- ARN-ul, spre deosebire de ADN, care are dezoxiriboză, conţine în structura sa riboză;
- La ARN, baza uracil înlocuieşte timină;
- ARN-ul este mai mic decât ADN-ul ( 200-4000 nucleotide în comparaţie cu peste 1 milion de nucleotide la ADN)
[modifică] Istoria descoperirii ARN-ului
In 1958 cercetarile efectuate de E wolkin si L Astrahan pe Escherichia coli au pus in evidenta existenta unui acid ribonucleic denumit mesager. Cercetarea acizilor nucleici are începuturile in secolul XIX când F Miescher(un elveţian de origine germană) a studiat purionul la diferite persoane şi a descoperit că în nucleul celulelor respective se află o substanţă pe care el o numeşte nucleină. Mai târziu în 1889 Altmann separă din nucleină acidul fosforic dar şi o componentă organică.
