Utilizator:DianaaaaaaG/Pastişă
O pastișă este o lucrare de artă vizuală, literară, teatrală, muzicală sau arhitecturală care imită stilul sau caracterul operei unuia sau mai multor alți artiști. Spre deosebire de parodie, pastișa aduce un omagiu operei pe care o redă, în loc să o ia în derâdere.
Cuvântul pastiche este împrumutul francez al substantivului Italian pasticcio, care este un pateu sau umplutură de plăcintă creată prin amestecarea mai multor ingrediente. Metaforic, pastiche și pasticcio descriu opere care sunt fie compuse de mai mulți autori, fie care încorporează elemente stilistice ale lucrărilor altor artiști. Pastișa este un exemplu de eclecticism în artă.
Aluzia nu este un exemplu de pastișă. O aluzie literară se poate referi la o altă operă, dar nu o reiterează. Mai mult, aluzia presupune ca publicul să împărtășească cunoștințele culturale ale autorului. Atât aluzia, cât și pastișa sunt mecanisme de intertextualitate.
Prin artă[modificare | modificare sursă]
Literatură[modificare | modificare sursă]
In domeniul literar, terminologia se referă la o tehnică literară care folosește o imitație, în mod obișnuit lejeră și în spirit ironic, a stilului altcuiva; deși glumeață, este de obicei respectuoasă. Cuvântul implică o lipsă de originalitate sau de coerență, o amestecătură imitativă, dar odată cu apariția postmodernismului, pastișa a ajuns să fie interpretată în mod favorabil ca reprezentând un omagiu deliberat, ingenios sau o imitație ludică
Spre exemplu, multe povești Sherlock Holmes, scrise inițial de Arthur Conan Doyle, au fost scrise ca pastișe încă de pe vremea autorului. Ellery Queen și Nero Wolfe sunt alte subiecte populare ale parodiilor și pastișelor misterioase.
Un exemplu similar de pastișă este redat în continuările postume a poveștilor lui Robert E. Howard, scrise de alți scriitori fără autorizația lui Howard. Aceste exemple includ poveștile lui Conan, barbarul, ale lui L. Sprague de Camp și Lin Carter . Romanul lui David Lodge The British Museum Is Falling Down ( 1965 ) este o pastișă de opere ale lui Joyce, Kafka și Virginia Woolf . În 1991, Alexandra Ripley a scris romanul Scarlett, o pastișă a lui Gone with the Wind, într-o încercare nereușită de a fi recunoscută ca o continuare canonică .
În 2017, John Banville a publicat Doamna Osmond, o continuare a romanului The Portrait of a Lady de Henry James, scrisă într-un stil asemănător cu cel al lui James. În 2018, Ben Schott a publicat Jeeves and the King of Clubs, un omagiu adus personajului Jeeves al lui P. G. Wodehouse, cu binecuvântarea moștenirii lui Wodehouse.
Muzică[modificare | modificare sursă]
Charles Rosen a caracterizat diversele lucrări ale lui Mozart care imită stilul baroc ca fiind o pastișă, iar Holberg Suite a compozitorului Edvard Grieg a fost scrisă ca un omagiu conștient adus muzicii unei epoci anterioare. Unele dintre lucrările lui Piotr Ilici Ceaikovski, cum ar fi Variations on a Rococo Theme și Serenade for Strings, folosesc o formă "clasică" poezită care amintește de compozitori din secolul al XVIII-lea, cum ar fi Mozart (compozitorul ale cărui lucrări erau preferatele sale). Poate că unul dintre cele mai bune exemple de pastișă în muzica modernă este cel al lui George Rochberg, care a folosit această tehnică în Cvartetul de coarde nr. 3 din 1972 și în Muzica pentru teatrul magic. Rochberg a trecut de la serialism la pastiche după moartea fiului său în 1963.
"Bohemian Rhapsody" a trupei Queen este un caz mai neobișnuit, fiindcă este o pastișă în ambele sensuri ale cuvântului, deoarece există mai multe stiluri distincte imitate în cântec, toate "împachetate" împreună pentru a crea o singură piesă muzicală. Un exemplu similar mai vechi este "Happiness is a Warm Gun" a trupei the Beatles. Se pot găsi "pastișe" muzicale în întreaga operă a compozitorului american Frank Zappa. Comediantul/parodistul "Weird Al" Yankovic a înregistrat, de asemenea, mai multe cântece care sunt pastișe ale altor artiști populari, cum ar fi Devo ("Dare to Be Stupid"), Talking Heads ("Dog Eat Dog"), Rage Against the Machine ("I'll Sue Ya") și The Doors ("Craigslist"), deși aceste așa-numite "parodii de stil" se află adesea la granița dintre celebrare (pastișă) și trimiterea în derizoriu (parodie).
O liturghie de pastișă este o liturghie muzicală în care mișcările constitutive provin din diferite locuri de liturghie. Cel mai adesea, această convenție a fost aleasă pentru concerte, în special de ansambluri de muzică veche . Masele sunt compuse din mișcări: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus Dei ; de exemplu, Missa Solemnis de Beethoven și Messe de Nostre Dame de Guillaume de Machaut .Într-o slujbă de pastișă, interpreții pot alege un Kyrie de la un compozitor și o Gloria de la un alt compozitor; sau pot alege un Kyrie dintr-o versiune a unui compozitor și o Gloria de la un alt compozitor.
Teatru muzical[modificare | modificare sursă]
În teatrul muzical, pastișa este adesea un instrument indispensabil pentru a evoca sunetele unei anumite epoci în care este plasat un spectacol. Pentru musicalul Follies din 1971, un spectacol despre o reuniune a artiștilor dintr-o revistă muzicală care se desfășoară în perioada dintre cele două războaie mondiale, Stephen Sondheim a scris peste o duzină de cântece în stilul compozitorilor de pe Broadway din anii 1920 și 1930. Sondheim imită nu numai muzica unor compozitori precum Cole Porter, Irving Berlin, Jerome Kern și George Gershwin, ci și versurile unor scriitori precum Ira Gershwin, Dorothy Fields, Otto Harbach și Oscar Hammerstein II. De exemplu, Sondheim notează că melodia de torță "Losing My Mind" cântată în spectacol conține "near-stenciled rhythms and harmonies" din "The Man I Love" a lui Gershwin și versuri scrise în stilul lui Dorothy Fields. Exemple de pastișă muzicală apar și în alte spectacole ale lui Sondheim, inclusiv în Gypsy, Saturday Night, Assassins și Anyone Can Whistle.
Film[modificare | modificare sursă]
Pastisa poate fi, de asemenea, un instrument cinematografic prin care regizorii aduc un omagiu stilului și utilizării cinematografiei unui alt regizor, inclusiv unghiurilor de filmare, iluminării și mise en scène. De asemenea, scenaristul unui film poate oferi o pastișă bazată pe operele altor scriitori (acest lucru este evident mai ales în filmele istorice și documentarele, dar poate fi întâlnit și în filmele de dramă, comedie și horror de non-ficțiune). Once Upon a Time in the West (A fost odată în Vest) al regizorului italian Sergio Leone este o pastișă a westernurilor americane de dinainte. Un alt cineast important, Quentin Tarantino, folosește adesea diverse intrigi, caracteristici și teme din mai multe filme pentru a-și crea filmele, printre care și din filmele lui Sergio Leone, creând, de fapt, o pastișă a unei pastișe. Tarantino a declarat deschis că "I steal from every single movie ever made." Filmul regizorului Todd Haynes din 2002, Far from Heaven, a fost o încercare conștientă de a reproduce o melodramă tipică a lui Douglas Sirk - în special All That Heaven Allows.
În cinema, influența filmelor Războiul Stelelor ale lui George Lucas (care au dat naștere propriilor pastișe, cum ar fi filmul 3D din 1983 Metalstorm: The Destruction of Jared-Syn ) poate fi privită ca o funcție a postmodernității .
Arhitectură[modificare | modificare sursă]
În discuțiile privind planificarea urbană, termenul "pastișă" poate descrie dezvoltările ca imitații ale stilurilor de construcție create de arhitecți importanți, ceea ce implică faptul că lucrarea derivată este lipsită de originalitate și de puțin merit, iar termenul este atribuit, în general, fără a se face referire la contextul urban. Multe dezvoltări europene din secolele XIX și XX pot fi descrise în acest fel ca pastișe, cum ar fi lucrările lui Vincent Harris și Edwin Lutyens care au creat dezvoltări arhitecturale neoclasice și neogeorgiene la începutul secolului XX în Marea Britanie, sau ale unor lucrări pastișe ulterioare bazate pe arhitectura modernistului Ludwig Mies van der Rohe și a mișcării Bauhaus. Termenul în sine nu este peiorativ; cu toate acestea, Alain de Botton descrie pastiche ca fiind "o reproducere neconvingătoare a stilurilor din trecut".
Referințe[modificare | modificare sursă]
Lectură în continuare[modificare | modificare sursă]
- Jameson, Fredric (). „Postmodernism and Consumer Society”. În Foster, Hal. The Anti-Aesthetic: Essays on Post-Modern Culture. Seattle: Bay Press. pp. 111–125.
- Jameson, Fredric (). Postmodernism, or, the Cultural Logic of Late Capitalism. Durham: Duke University Press. ISBN 978-0-8223-1090-7. OCLC 21330492.
- Dyer, Richard (). Pastiche. New York: Routledge. ISBN 978-0-415-34009-0. OCLC 64486475.
Format:Appropriation in the ArtsFormat:Literary composition [[Categorie:Peiorative]] [[Categorie:Artă]]