The Doors

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru filmul cu nume similar, realizat de Oliver Stone, vedeți The Doors (film).
The Doors
Informații generale
Naționalitate Los Angeles, California, Statele Unite ale Americii
Gen muzical Rock psihedelic, blues
Ani de activitate 19651973
Case de discuri Elektra, Rhino
Foști membri
Jim Morrison
Ray Manzarek
John Densmore
Robby Krieger

The Doors (înființat în 1965, în Los Angeles, California) a fost un grup american de muzică rock foarte cunoscut și influent.

Istoria grupului[modificare | modificare sursă]

Origini, 1965 - 1966[modificare | modificare sursă]

Înființată în 1965 în Los Angeles, California, după o întâlnire dintre studenții universitații de film "UCLA" Jim (James Douglas) Morrison și Ray Manzarek, "The Doors" a devenit unul dintre fenomenele artistice de mare importanță ale sfârșitului anilor 1960. Ray Manzarek, specializat la pian/claviaturi, formase împreună cu cei 2 frați ai săi o trupă numită Rick And The Ravens și căuta un solist și un baterist. A fost imediat impresionat de Morrison după ce l-a ascultat cântând o piesă cu versuri proprii - "Moonlight Drive". Odată cu el a fost recrutat și bateristul John Densmore și s-au înregistrat 6 piese cu versuri scrise de Jim în această formulă. Nemulțumiți de rezultatul înregistrărilor, frații lui Manzarek au părăsit trupa, fiind amândoi înlocuiți de un prieten al lui John Densmore - chitaristul Robby Krieger. Robby Krieger și John Densmore cântaseră cu The Psychedelic Rangers și îl cunoșteau pe Manzarek de la ședințele de meditație în comun. În noua componență trupa s-a remarcat rapid în numeroase cluburi începând cu London Fog de pe Sunset Strip.

Formația și-a luat numele dupa titlul unei cărți scrise de Aldous Huxley, The Doors of Perception, care era la rându-i împrumutat dintr-un vers al artistului și poetului secolului al 18-lea, William Blake: "If the doors of perception were cleansed (deseori citat greșit ca "opened" în acest context), every thing would appear to man as it is, infinite."

Înregistrări timpurii, 1966 - 1969[modificare | modificare sursă]

După ce a fost descoperită de către producătorul David Pollack, formația cânta în cluburi precum London Fog de pe Sunset Strip (zonă recunoscută pentru restaurantele și viața de noapte a părții de vest a orașului Los Angeles) și mai târziu Whisky A Go-Go (se spune că scena rock`n`roll a luat naștere odată cu deschiderea acestui club de noapte). Personajul central și totodată controversat al trupei, Jim Morrison, prin interpretarea excentrică a compoziției intitulate "The End", în 1966, a făcut ca trupa să fie dată afară din Whisky A Go-Go, patronii interzicându-le să mai cânte acolo. Acest eveniment a avut și o parte bună... atrăgând atenția celor de la Elektra Records, cu care au și semnat un contract, marcând începutul unei colaborări îndelungate și pline de succes cu producătorul Paul Rothchild și inginerul Bruce Botnick. LP-ul lor de debut care poartă numele formației conține o mare parte dintre piesele lor, inclusiv drama muzicală de 11 minute "The End". Cu formația aflată în plină formă, de o energie și o ambiție ieșite din comun, înregistrarea albumului a durat doar câteva zile, fiind aproape în întregime cântat live în studio, cu majoritatea pieselor înregistrate din prima interpretare. Morrison și Manzarek au regizat și un film inovativ de promovare a single-ului "Break on Through", care a reprezentat un moment important în dezvoltarea genului de film numit videoclip muzical.


Lansat în ianuarie 1967, albumul a provocat o adevărată senzație în cercurile muzicale, iar a doua piesă extrasă de pe acesta, "Light My Fire", a devenit hit, consacrând grupul ca una dintre formațiile americane de succes ale anului 1967, alături de Jefferson Airplane și The Grateful Dead. Cu frumusețea-i saturniană, cu magnetismul prezenței sale scenice și pantalonii mulați din piele, Morrison a ajuns fulgerător unul dintre cele mai mari sex simboluri ale timpurilor lui, deși în scurtă vreme a devenit frustrat de condamnarea sa la statutul de vedetă.

Cel de-al doilea LP al celor de la The Doors, "Strange Days" a avut aproape același impact ca și primul și a consolidat buna reputație a grupului. Al treilea lor LP, "Waiting for the Sun" din 1968 a reprezentat schimbarea formatului inițial al stilului trupei, întrucât repertoriul original fusese epuizat și un altul nou a fost compus. A devenit primul lor LP pe locul 1, iar piesa "Hello, I Love You a fost cel de-al doilea lor hit pe locul 1 în clasamentul SUA. Albumul conținea și piesele "The Unknown Soldier", pentru care au auto-regizat și realizat un alt videoclip și "Not to Touch the Earth", extras din legendara lor piesă abstractă de 30 de minute intitulată "Celebration of the Lizard", pe care din cele declarate oficial nu au reușit să o înregistreze în întregime într-o versiune satisfăcătoare pentru LP. În 1969, odată cu lansarea albumului "The Soft Parade", formația și-a îmbogățit posibilitațile de exprimare muzicală prin utilizarea unor secțiuni de corn, sau corzi, precum și alte sunete dorite în anumite compoziții (ca de exemplu colaborarea cu saxofonistul Curtis Amy pe single-ul lor, "Touch Me").

Pentru fanii celor de la „The Doors”, muzica formației conținea versuri încarcate de referințe sociale, psihologice și politice, compuse de nimeni altul decât de "The Lizard King" - (regele șopârlă), Jim Morrison. Ritmul de jazz al tobelor lui John Densmore, clapele învăluitoare ale lui Ray Manzarek, cel care interpreta cu mâna stângă părțile asociate de obicei chitării bas și contribuțiile lui Robby Krieger la chitară în care se regăseau influențe flamenco, indiene, blues și de chitară clasică, se combinau în stilul lor distinctiv. The Doors erau o trupă neobișnuită în peisajul rock prin faptul că nu utilizau chitara bas în concerte, Manzarek fiind cel care interpreta părțile bas cu o claviatură electrică bas Fender, o variantă a binecunoscutului pian electric Fender Rhodes. Oricum, basistul Lonnie Mack a colaborat cu trupa la înregistrările câtorva piese de pe LP-ul Morrison Hotel, iar Jerry Scheff (multă vreme basist în serviciul lui Elvis Presley) și-a adus contribuția pe LP-ul "L.A. Woman".

Multe dintre piesele celor de la The Doors erau compuse în comun, pornite de la ideile lui Manzarek, corelate cu versurile si unele linii melodice cu care contribuia Morrison, vreme în care ceilalți inventau ritmul și armoniile melodiei. În timpul unei plimbări pe o plajă din California, Morrison și Manzarek au trecut pe lângă o fată afro-americana, iar Morrison a scris într-o seară versurile piesei Hello, I Love You referindu-se la acea fată în expresia "dusky jewel" (giuvaer întunecat). Piesa a fost criticată întrucâtva la vremea respectivă din cauza asemănării cu hitul "All Day and All of the Night" din 1965 al celor de la The Kinks.

Controverse din timpul carierei, 1969 - 1971[modificare | modificare sursă]

The Doors și-a câștigat rapid o reputație atât pentru spectacolele live provocatoare, cât și pentru stilul rebel. Jim Morrison a fost arestat pe scenă în New Haven, Connecticut, pentru limbaj impropriu față de poliție în timpul concertului. Într-o apariție cu o interpretare live la emisiunea Ed Sullivan Show a rețelei TV "Columbia Broadcasting System" din 17 septembrie 1967, cenzura postului TV a cerut trupei să își modifice textul piesei "Light My Fire", schimbând versul "Girl we couldn't get much higher" cu "Girl we couldn't get much better" pentru a evita referirea la droguri. Cu toate acestea, Morrison a cântat piesa în original și pentru că era o transmisie în direct, rețelei CBS i-a fost imposibil să îl oprească. Ed Sullivan a fost atât de furios încât a refuzat să dea mâna cu membrii formației la plecare și nici nu au mai fost invitați vreodată. Morrison a declarat mai târziu că era foarte emoționat în timpul interpretării și a uitat să facă modificarea. (De altfel nu au fost singurii a căror re-apariție a fost interzisă la această emisiune. Cu 11 ani mai devreme, lui Bo Diddley i-a fost interzisă prezența atunci când a refuzat să cânte piesa "Sixteen Tons".)

Cel mai scandalos incident s-a petrecut la concertul "Dinner Key Auditorium" din Miami, Florida, în 1969. S-a spus că Morrison și-ar fi expus părțile intime în timpul spectacolului. A fost acuzat de expunere indecentă și de comportament obscen, dar nu s-a ajuns la o concluzie clară. Morrison a declarat: "Am pierdut mult timp cu procesul din Miami, cam un an și jumătate. Dar a fost o experiență valoroasă. Înaintea procesului, aveam o atitudine imatură și nerealistă față de sistemul judiciar american. Procesul mi-a deschis ochii."


În timp ce Morrison, solist vocal fiind, era în prim planul atenției generale și avea o imagine mai mare decât a celorlalți membri pe coperțile albumelor grupului, era foarte ferm când se punea problema ca toți membrii grupului să primească recunoașterea publică. Cu ocazia unui concert, când prezentatorul evenimentului a anunțat: "Jim Morrison and The Doors", Morrison, furios, a refuzat intrarea în scenă până când grupul nu va fi anunțat din nou, de data aceasta doar "The Doors".

În ultimii doi ani ai vieții sale, Morrison a redus consumul considerabil de droguri psihedelice și a început să bea, ceea ce în schimb a început să-i afecteze abilitățile, atât pe scenă cât și în studio. Încercând, se pare, să-și schimbe imaginea de "Rege Șopârlă" care ajunsese să îl domine, Morrison s-a îngrășat și și-a lăsat barbă, determinând Elektra să folosească fotografii făcute mai demult pentru coperta albumului lor "Absolutely Live " LP, apărut în 1970. În album apar înregistrări făcute în timpul turneului american din 1970 și la concertul din 1969 de la teatrul Aquarius și include o înregistrare live, în întregime, a piesei "The Celebration of the Lizard".

Al patrulea lor album, The Soft Parade (1969) este cel pe care grupul se străduiește să își păstreze impulsul; o încercare de a-și extinde soundul cu instrumente cu coarde și alămuri, considerându-se că a avut cel mai mic succes dintre LP-urile cu Morrison, care avea deja o problemă serioasă cu băuturile alcoolice și devenea din ce în ce mai dificil și nestatornic în studio, drept pentru care sesiunile de înregistrare trenau săptămâni întregi, deși înainte durau câteva zile.

Grupul a revenit puternic la forma precedentă în 1970 cu excelentul album LP Morrison Hotel și părea pregătit să-și reia locul între primele formații din America cu superbul L.A. Woman din 1971. A fost conceput ca o reîntoarcere la rădăcini care explora bazele lor de blues și R&B,deși în timpul repetițiilor grupul a avut o dispută serioasă cu Rothchild. Denunțând noul repertoriu ca un cocktail musical, el a renunțat și a predat frâiele producerii pe mâna lui Botnick. Rezultatul a fost considerat un clasic, conținând unele dintre cele mai puternice piese și performanțe de la debutul lor din 1967. Single-ul atmosferic "Riders On The Storm" e constant difuzată de decenii la posturile de radio rock. Ultima apariție publică a The Doors a fost cea de la "Warehouse" in New Orleans, pe 12 decembrie 1970, unde părea că Morrison avea o cădere nervoasă pe scenă (trântind în numeroase rânduri microfonul de podeaua scenei).

După moartea lui Morrison, 1971 - 1989[modificare | modificare sursă]

În 1971, după înregistrarea albumului “L.A. Woman”, Morrison a decis să ia o pauză și s-a mutat împreună cu iubita sa Pamela Courson la Paris. Morrison a murit acolo în circumstanțe misterioase la data de 3 iulie 1971; trupul său a fost găsit în cada apartamentului său. S-a tras concluzia că a murit din cauza unui atac de cord, deși a fost dezvăluit mai tarziu că nu i-a fost efectuată nici o autopsie înainte de a fi îngropat la Cimitirul Père-Lachaise.

Zvonurile au continuat să circule pentru mulți ani, invocând ideile ca Morrison și-a înscenat moartea să iasă din centrul atenției sau ca el ar fi murit într-un club de noapte din Paris și că trupul său fără viață ar fi fost dus pe furiș înapoi în apartament. Totuși, în cartea sa „Wonderland Avenue”, fostul prieten al lui Morrison, Danny Sugerman, declară că în decursul ultimei întâlniri cu Pamela Courson, care a avut loc cu puțin înainte de moartea acesteia din cauza unei supradoze de heroină, ea i-a mărturisit că este responsabila întâlnirii dintre Morrison și heroină și, pentru că el avea o fobie față de ace, ea i-a injectat doza care l-a omorît.

Formația Doors, rămasă fără Morrison, și-a continuat activitatea pentru încă ceva timp. După ce inițial au luat în considerare să aducă un nou vocalist în locul lui Morrison, Krieger și Manzarek au trecut la voce și au mai scos două albume, Other Voices și Full Circle. Au avut și concerte în aceasta perioadă.

Ambele albume s-au vândut bine, dar nu în același număr ca în perioada Morrison, și formația The Doors a încetat înregistrările și concertele la sfârșitul anului 1972. În timp ce primul album stă sub nota caracteristică a stilului si al sound-ului Doors, ultimul album arată un Doors explorând teritoriul jazz-ului. Pentru că nici unul dintre albume nu a fost reeditat, ele se găsesc cel mai frecvent în rețelele P2P pe internet si sunt reevaluate de către fani. Ambele albume sunt din ce în ce mai mult văzute drept capodopere, chiar unii fani pretind că sunt cele mai bune albume Doors. În 1979 Francis Ford Coppola a lansat filmul "Apocalypse Now" cu melodia "The End" folosită proeminent în coloana sonoră. Cu ajutorul acesteia, "The Doors" au fost descoperiți de noi fani.

Anii 1990 și ulterior[modificare | modificare sursă]

În 1991, regizorul Oliver Stone a lansat filmul “The Doors”, cu Val Kilmer în rolul lui Morrison și cu sugestii de la Krieger, Densmore și Rothchild. Ian Astbury de la formația The Cult a fost prima alegere a regizorului, dar Astbury a decis să nu intre în lumea cinematografiei (din motive necunoscute). Ian a avut totuși de-a face cu “The Doors of the 21st Century” (vezi paragraful următor). Deși mulți erau uimiți de personificarea lui Morrison de către Val Kilmer, filmul a avut numeroase neconcordanțe cu realitatea și membrii grupui și-au arătat nemulțumirea fața de portretul pe care Oliver Stone i l-a schițat lui Morrison, acesta fiind de multe ori prezentat ca un sociopat lipsit de control.

În 2002 Manzarek și Krieger s-au reunit și au creat o nouă versiune a The Doors, numită "The Doors of the 21st Century". În locul lui Morrison, noua formație îl avea pe vocalul britanic Ian Astbury, fost solist al formatiei din Regatul Unit The Cult, cuAngelo Barbera la bass din fosta formație a lui Krieger. La primul lor concert grupul a anunțat că tobarul John Densmore nu va urca pe scenă, și mai târziu s-a afirmat că nu putea cânta deoarece suferea de țiuit auditiv. Densmore a fost înlocuit la început cu Stewart Copeland, fost component al trupei The Police, dar după ce Copeland și-a rupt mâna căzând de pe bicicletă, înțelegerea s-a sfârșit prin acțiuni în instanță reciproce și a fost înlocuit Ty Dennis, care mai cântase cu Krieger.

Mai târziu, Densmore a susținut că de fapt nu fusese invitat să ia parte la reuniune.În luna februarie a anului 2003 a încercat sa obțină o dispoziție legală de a-și împiedica foști colegi sa folosească numele "The Doors of the 21st Century". încercarea lui a fost respinsă în justiție în luna mai a aceluiași an, chiar daca Manzarek a repetat declarația publică cum că invitația lui Densmore de a reveni în formație este încă valabilă. S-a mai spus că rudele lui Morrison și ale Pamelei s-au alăturat lui Densmore în încercarea de a le interzice lui Manzarek și Krieger să folosească numele "The Doors". În iulie 2005, Densmore a reușit să obțină o hotărâre definitivă care le interzicea foștilor săi colegi să mai folosească numele The Doors. Noua trupă și-a schimbat inițial numele în "D21C" iar acum cântă sub numele deRiders on the Storm (care este și numele unei formatii-tribut pentru Doors din nord-estul Statelor Unite).Le este permis însă sa folosească nume ca "foștii Doors" sau "membrii trupei The Doors".Densmore a fost încă o dată fidel numelui The Doors, fiind ferm pe poziție când a refuzat să autorizeze folosirea melodiilor formției The Doors în reclame TV,incluzând o ofertă de 15 milioane de dolari de la Cadillac pentru a folosi piesa "Break on Through (to the Other Side)", fiind de părere că ar fii o încalcare a spiritului în care muzica a fost creată. Densmore a scris un articol despre acest subiect pentru The Nation aici articolul este menționat și mai jos.

Sunt oameni care și-au pierdut virginitatea pe muzica asta, s-au drogat pentru prima oară pe muzica asta. Am cunoscut oameni care spuneau că au fost copii care au murit în Vietnam pe muzica asta, alți oameni îmi spuneau despre persoane care nu s-au sinucis din cauza acestei muzici… . Pe scenă, când interpretam piesele astea, păreau misterioase și magice. Asta nu se inchiriază.

Manzarek și Krieger și-au menținut părerea că un turneu ca o formație Doors renăscuta și folosirea muzicii în reclame sunt căi de a împiedica The Doors să se șteargă din istorie. Manzarek este citat în articolul amintit mai sus spunând:

Cu toții îmbătrânim. Ar trebui, noi trei, să cântăm aceste piese deoarece, hey, sfârșitul e mereu aproape. Morrison a fost un poet și, mai presus de toate, un poet vrea să-i fie auzite cuvintele.

The Doors sunt ținuti minte pentru interpretările lor șamanice din concerte. Unii oameni se gândeau că ei erau doar simpli rebeli americani ai muzicii rock. Jim Morrison spunea: “Îmi place orice reacție obțin prin muzica mea. Orice să faci oamenii sa gândească. Adică dacă poți să faci o cameră plină cu oameni beți și drogați să se trezească și să gândeasca, înseamnă că faci ceva.”

Această popularitate rezistentă se reflectă în vânzările constante ale înregistrărilor lor timpurii.

Personajul metaforic al lui Jim Morrison Regele Șopârlă (The Lizard King) este explicat în acest link.

Componență[modificare | modificare sursă]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Albume[modificare | modificare sursă]

Data lansării Titlul Casa de discuri SUA # Marea Britanie #
ianuarie 1967 The Doors Elektra Recordings 2 43
octombrie 1967 Strange days Elektra Recordings 3
iulie 1968 Waiting for the Sun Elektra Recordings 1 16
iulie 1969 The Soft Parade Elektra Recordings 6
februarie 1970 Morrison Hotel Elektra Recordings 4 12
iulie 1970 Absolutely Live Elektra Recordings 8 69
noiembrie 1970 13 Elektra Recordings 2
aprilie 1971 L.A. Woman Elektra Recordings 9 26
octombrie 1971 Other Voices Elektra Recordings 31
ianuarie 1972 Weird Scenes Inside The Gold Mine Elektra Recordings
iulie 1972 Full Circle Elektra Recordings 68
noiembrie 1978 An American Prayer Elektra Recordings 54
martie 1991 The Doors Elektra Recordings 8 11
mai 1991 In Concert Elektra Recordings 50 24
octombrie 1997 Box Set Elektra Recordings 65
februarie 2002 Bright Midnight: Live in America Elektra Recordings
mai 2002 Live in Hollywood Elektra Recordings
august 2003 Legacy: the Absolute Best Elektra Recordings 63
noiembrie 2003 The Best of The Doors Elektra Recordings

Discuri single[modificare | modificare sursă]

Data lansării Titlul Casa de discuri SUA # Marea Britanie #
ianuarie 1967 Break on Through (To The Other Side) Elektra Recordings 106
aprilie 1967 Light My Fire Elektra Recordings 1
septembrie 1967 People Are Strange Elektra Recordings 12
noiembrie 1967 Love Me Two Times Elektra Recordings 25
martie 1968 The Unknown Soldier Elektra Recordings 39
iunie 1968 Hello, I Love You Elektra Recordings 1 15
decembrie 1968 Touch Me Elektra Recordings 3
martie 1969 Wishful Sinful Elektra Recordings 44
mai 1969 Tell All the People Elektra Recordings 57
august 1969 Running Blue Elektra Recordings 64
martie 1970 You Make Me Real Elektra Recordings 50
1970 Roadhouse Blues Elektra Recordings 50
martie 1971 Love Her Madly Elektra Recordings 11
iunie 1971 Riders on the Storm Elektra Recordings 14
noiembrie 1971 Tightrope Ride Elektra Recordings 71
ianuarie 1972 Ships with Sails Elektra Recordings
iulie 1972 Get Up and Dance Elektra Recordings
august 1972 The Mosquito Elektra Recordings 85
noiembrie 1972 The Piano Bird Elektra Recordings
1983 Gloria Elektra Recordings 18

Referințe[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]