Utilizator:Andrei Stroe/Gloriosul 1 iunie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În timpul luptei, Howe a sfidat convențiile navale ordonând flotei sale să se întoarcă spre cea franceză și ca fiecare din navele sale să tragă în lungul navelor inamice și să atace adversarul lor imediat. Acest ordin neașteptat nu a fost înțeles de către toți căpitanii săi, și, ca urmare, atacul lui a fost mult mai fragmentat decât se dorea. Cu toate acestea, navele sale au provocat o gravă înfrângere tactică flotei franceze. În urma bătăliei, ambele flote au suferit pierderi grele; nemaiputând continua lupta, Howe și Villaret au revenit fiecare la porturile lor de origine. În ciuda pierderii a șapte din navele sale de linie, Villaret a câștigat destul timp pentru ca convoiul francez de cereale sa ajungă în siguranță fără a fi blocat de flota lui Howe, obținând un succes strategic. Cu toate acestea, el a fost obligat să-și retragă flota de luptă înapoi spre port, lăsându-i pe britanici liberi să aplice o blocadă tot restul războiului. În perioada imediat următoare, ambele părți au revendicat victoria și rezultatul bătăliei a fost prezentat de către presa din ambele țări ca o demonstrație de pricepere și curaj al marinelor lor.

Situația în Europa a rămas volatilă în 1794. În largul coastelor nordului Franței, Flota Franceză a Atlanticului se răsculase din cauza unor disfuncționalități de aprovizionare și de salarizare. În consecință, ofițerii francezi de marină au suferit foarte mult de pe urma Regimului Terorii, mai mulți marinari cu experiență fiind executați, încarcerați sau concediați pentru perceputa lipsă de loialitate. Penuria de provizii era mai mult decât o problemă a marinei, întreaga Franță suferind de foame pentru că transformările sociale din anul precedent s-au combinat cu o iarnă grea care a stricat recolta. Aflată în acest moment în război cu toți vecinii ei, Franța nu avea de unde să importe nimic pe uscat. În cele din urmă, s-a căzut de acord asupra unei soluții la criza alimentară în cadrul Convenției Naționale: alimentele produse în coloniile franceze de peste mări urmau să fie strânse pe o flotă de nave comerciale adunată în Chesapeake Bay, și completată cu alimente și bunuri achiziționate din Statele Unite ale Americii. În aprilie și mai 1794, navele comerciale urmau să aduca în convoi proviziile de peste Atlantic, până la Brest, protejate de elemente ale Flotei Franceze a Atlanticului.

De la Înarmarea Spaniolă din 1790, Royal Navy era într-o stare de alertă permanentă de peste trei ani. În perioada în care primul lord al Amiralității era Charles Middleton, șantierele navale ale Marinei erau complet echipate și pregătite pentru un conflict, spre deosebire de dezastrele din Războiul de Independență al Statelor Unite, cu zece ani în urmă, atunci când prost pregătita Royal Navy avusese nevoie de prea mult timp pentru a atinge o eficacitate deplină și, în consecință, se aflase în imposibilitatea de a sprijini campania nord-americană încheiată cu înfrângerea din bătălia de la Yorktown, din cauza lipsei de provizii. Cum șantierele navale britanice produceau acum cu ușurință tunuri, muniții, vele, provizii și alte echipamente esențiale, singura problemă era găsirea oamenilor pentru cele câteva sute de nave de pe lista Marinei.

Louis Thomas Villaret de Joyeuse, pictat de Jean-Baptiste Paulin Guérin

Problema resurselor umane a fost agravată și de criza de aprovizionare care afecta întreaga țară, flota fiind neplătită și, în mare măsură, înfometată cu lunile. În august 1793, aceste probleme au culminat la flota din largul Brestului, atunci când lipsa de provizii a dus la o revoltă în rândul marinarilor. Echipajele au ignorat ordinele ofițerilor lor și și-au adus navele în port, în căutare de hrană, lăsând coasta franceză fără apărare. Convenția Națională a răspuns imediat executând o serie de ofițeri superiori și de subofițeri. Mai multe sute de ofițeri și marinari au fost închiși, exilați sau concediați din serviciul naval. Efectul acestei epurări a fost devastator, degradând capacitatea de luptă a flotei prin eliminarea dintr-o singură lovitură a mare parte din cele mai capabil personal. În locul lor au fost promovați ofițeri inferiori, căpitani de vase comerciale și chiar civili care își exprimaseră suficient zel revoluționar, deși puțini dintre ei știau să lupte sau să controleze o flotă de luptă pe mare.

Gloriosul 1 Iunie (cunoscut în Franța și ca Bataille du 13 prairial an 2 sau Combat de Prairial)[Notă] din 1794 a fost prima și cea mai mare bătălie navală din conflictul maritim între Regatul Unit al Marii Britanii și Prima Republică Franceză din timpul Războaielor Revoluției Franceze.

Marina Franceză[modificare | modificare sursă]

Flotele[modificare | modificare sursă]

De la începutul anului 1792, Franța era în război cu patru dintre vecinii săi, pe două fronturi, luptându-se cu Austria și Prusia în Țările de Jos Austriece, și cu Austria și Piemontul în Italia. La 2 ianuarie 1793, după aproape un an de la începutul Războiului Revoluției Franceze, cetățile republicane de la Brest din Bretania au tras asupra brigului britanic HMS Childers.[B] Câteva săptămâni mai târziu, în urma executării regelui Ludovic al XVI-lea, relațiile diplomatice între Marea Britanie și Franța s-au rupt. La 1 februarie, Franța a declarat război Marii Britanii și Republicii Olandeze.

Gloriosul 1 Iunie a demonstrat o serie de probleme majore inerente în marinele franceză și britanică la începutul Războaielor Revoluționare. Ambii amirali s-au confruntat cu neascultarea căpitanilor lor, împreună cu reaua disciplină și slaba pregătire în rândul lor echipajelor prea mici, și nu au reușit să-și controleze flotele în mod eficient în toiul luptei.

Prin primăvara anului 1794, situația din Franța era cumplită. Foametea se profila după eșecul recoltelor și blocarea porturilor franceze și a comerțului, guvernul francez fiind nevoit să caute hrană peste mări. Recurgând la coloniile franceze din America, și la abundența agricolă a Statelor Unite, Convenția Națională a dat ordin pentru formarea de un mare convoi de nave cu vele la Hampton Roads în Chesapeake Bay, unde amiralul Vanstabel urma să-i aștepte. Conform istoricului contemporan William James, acest conglomerat ar fi avut peste 350 de nave, deși el contestă această cifră, indicând numărul de 117 (pe lângă navele franceze de război).

Convoiul francez, escortat de Vanstabel, a plecat din America din Virginia pe 2 aprilie, și Howe a plecat de la Portsmouth pe 2 mai, având întreaga sa flotă atât pentru a escorta convoaiele britanice până în Împrejurimile Vestice și pentru a-i intercepta pe francezi. Verificând că Villaret era încă la Brest, Howe a petrecut două săptămâni căutând convoiul de cereale prin Golful Biscaya, revenind la Brest pe 18 mai, pentru a descoperi că Villaret plecase în ziua precedentă.[Nota C] Revenind la mare, în căutarea adversarului său, Howe l-a urmărit pe Villaret până departe în Atlantic. În această perioadă erau pe mare și escadrilele lui Nielly (franceză) și Montagu (britanică), ambele având un oarecare succes; Nielly capturase mai multe nave comerciale britanice, iar Montagu recâștigase câteva. Nielly a fost primul care a întâlni convoiul de cereale, departe în Atlantic, în cea de-a doua săptămână a lunii mai. El l-a luat sub escortă în timp ce se apropia de Europa, în timp ce Montagu îl căuta în zadar spre sud.

Spre deosebire de omologii săi britanici, Marina Franceză era într-o stare de confuzie. Deși calitatea flotei de nave era bună, ierarhia flotei era dominată de aceleași crize care răvășiseră Franța de-a lungul Revoluției izbucnită cu cinci ani în urmă. În consecință, nivelul ridicat al navelor și armamentului nu era însoțit și de un nivel similar la echipajele disponibile, care erau, în mare măsură, neinstruite și lipsite de experiență. Cum Teroarea se soldase cu moartea sau demiterea multor marinari și ofițeri seniori francezi, Flota Atlanticului era plină de ofițeri numiți politic și de militari – dintre care mulți nu fuseseră niciodată pe mare, cu atât mai puțin să fi comandat un vas de luptă.

Acțiunea a fost punctul culminant al unei campanii desfășurate în luna precedentă în tot Golful Biscaya, campanie în care ambele părți au capturat numeroase nave comerciale și nave de război minore și s-au angajat în două ciocniri parțiale, dar neconcludente. Flota Britanică a Canalului, comandată de amiralul Lord Howe, a încercat să împiedice trecerea unui convoi vital francez cu cereale din Statele Unite, care era protejat de Flota Franceză a Atlanticului, comandată de contraamiralul Villaret-Joyeuse. Cele două forțe s-au ciocnit în Oceanul Atlantic, la circa 400 nautical milei (700 km) vest de insula franceză Ouessant pe 1 iunie 1794.

Flota franceză a Atlanticului era și mai dispersată decât cea britanică în primăvara anului 1794:-Amiralul Pierre Vanstabel fusese trimis cu cinci nave, inclusiv două de linie, pentru a întâmpina atât de necesarul convoi francez de cereale pe pe coasta Americii de est. Contraamiralul Joseph-Marie Nielly plecase de la Rochefort cu cinci nave de linie și nave de război diverse să se întâlnească cu convoiul în mijlocul Atlanticului. Aceasta l-a lăsat Villaret cu 25 de nave de linie la Brest să se apere de o potențială amenințare reprezentată de flota britanică a lui Lord Howe.

Convoiul era completat și de către guvernul Statelor Unite, atât cu marfă cât și cu nave, ca răsplată pentru susținerea financiară, morală și militară franceză din timpul Revoluției Americane. Prin susținerea Revoluției Franceze, guvernul american, în special la cererea ambasadorului Gouverneur Morris, își plătea datoria de zece ani față de Franța. Relațiile de prietenie dintre Statele Unite și Franța nu au supraviețuit mult timp Tratatului Jay care intrase în vigoare în 1796; în 1798 cele două țări deja intraseră în Cvasi-Război.

Royal Navy[modificare | modificare sursă]

Recent numit comandant al acestei tulburate flote a fost Villaret de Joyeuse; deși anterior avea un post inferior, se știa că posedă mari abilități tactice; se pregătise cu amiralul Pierre André de Suffren în Oceanul Indian, în timpul Războiului American. Cu toate acestea, încercările lui Villaret de a modela noul său corp de ofițeri într-o unitate efectivă de luptă au fost împiedicate de către un alt nou numit, un adjunct al Convenției Naționale pe nume Jean-Bon Saint-André. Misiunea lui Saint-André era de a raporta direct Convenției Naționale despre ardoarea revoluționară a flotei și a amiralului ei. A intervenit frecvent în planificarea strategică și operațiunile tactice. La scurt timp după sosirea sa, Saint-André a propus emiterea unui decret prin care se dispune că orice ofițer considerat a nu fi arătat suficient zel în apărarea navei lui în luptă ar trebui să fie executat la întoarcerea în Franța, deși această lege extrem de controversată nu pare să fi fost vreodată pusă în aplicare. Deși intervenția lui a fost o sursă de frustrare pentru Villaret, depeșele lui Saint-André la Paris au fost publicate cu regularitate în Le Moniteur, și a făcut mult pentru popularizarea Marinei în Franța.

Convoiul[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

Context[modificare | modificare sursă]

Mai 1794[modificare | modificare sursă]

1 iunie[modificare | modificare sursă]

Protejată față de invazia imediată de Canalul Mânecii, Marea Britanie s-a pregătit de o vastă campanie navală și a trimis trupe în Țările de Jos pentru a lupta împotriva francezilor. Tot restul anului 1793, marinele britanică și franceză au întreprins operațiuni minore în apele Mării Nordului, Mediteranei și îm Indiile de Vest și de Est, unde ambele țări aveau colonii. Cel mai aproape de o luptă a ajuns Flota Canalului atunci când a ratat de puțin interceptarea convoiului francez din Caraibe, escortat de 15 nave de linie la 2 august. Singura ciocnire majoră a fost Asediul Toulonului, o luptă confuză și sângeroasă în care forțele britanice care ocupaseră orașul, alături de trupe spaniole, sarde, austriece și regaliste franceze — a trebuit să fie evacuate de către Royal Navy pentru a preveni înfrângerea iminentă în fața Armatei Republicane Franceze. Urmările acestui asediu au fost punctate de învinuiri și acuzații de lașitate și trădare în rândul aliaților, soldate în cele din urmă cu întoarcerea armelor de către Spania prin semnarea Tratatului de la San Ildefonso doi ani mai târziu. Cu toate acestea, asediul a produs un succes major: Sir Sidney Smith, cu grupuri de marinari din flota britanică aflată în retragere, a reușit distrugerea unor provizii franceze substanțiale și blocarea transportului maritim în Toulon. S-ar fi putut realiza mai mult dacă comandourile spaniole care îl însoțeau pe Smith nu ar fi primit ordine secrete de a întârzia distrugerea flotei franceze.

Marinele britanică și franceză erau în 1794 în etape foarte diferite de dezvoltare. Deși flota britanică era superioară numeric, navele franceze erau mai mari și mai puternice, și transportau mase mai mari și armament mai greu. Cele mai mari nave franceze erau corăbii de prim rang cu trei punți, care transportau 110 sau 120 de tunuri, contra 100 de tunuri pe cele mai mari vase britanice.

Richard Howe, întâiul earl Howe, gravură
mezzotinto de R. Dunkarton, după o pictură de John Singleton Copley

Din păcate pentru britanici, colectarea de suficientă forță de muncă era dificilă și niciodată nu s-a realizat în mod satisfăcător de-a lungul întregului război. Penuria de marinari era într-atât de intensă încât au fost recrutați cu arcanul mii de oameni fără experiență pe mare, ceea ce a însemnat că instruirea și pregătirea lor pentru viața pe mare ar fi fost de durată. Penuria de Royal Marines era și mai urgentă, și soldații din Armata Britanică au fost recrutați pentru a presta serviciu militar pe mare. Oameni din Regimentul 2 Infanterie și Regimentul 29 Infanterie au servit la bordul navelor Royal Navy în timpul campaniei; regimentele care le-au succedat acestora încă mai au onorul de luptă „1 iunie 1794”.

În ciuda acestor dificultăți, Flota Canalului deținea unii din cei mai buni comandanți din epocă; comandantul suprem, Richard Howe, primul earl Howe, învățase meserie sub Sir Edward Hawke și a luptat în bătălia din Golful Quiberon în 1759. În primăvara anului 1794, când sosirea convoiului francez în apele europene era iminentă, Howe și-a dispersat flota în trei grupuri. George Montagu, pe HMS Hector, a fost trimis cu șase nave de linie și două fregate să păzească convoaiele britanice către Indiile de Est, Indiile de Vest și Newfoundland până la Capul Finisterre. Peter Rainier, în HMS Suffolk la comanda altor șase nave, urma să escorteze convoaiele tot restul trecerii lor. Cea de-a treia forță a constat din 26 nave de linie, cu mai multe vase de suport, sub comanda directă a lui Howe. Ele urmau să patruleze în Golful Biscaya în căutarea francezilor.

Harta Oceanului Atlantic ce arată poziția bătăliei navale din 1 iunie 1794

În ciuda urmăririi lui Howe, principala ieșire franceză din blocadă a reușit la început, întâlnind un convoi olandez capturând 20 de nave din acesta în prima zi pe mare a lui Villaret. Săptămâna următoare, Howe a continuat să-i urmărească pe francezi, sechestrând și arzând în urma lui mai multe vase olandeze luate de francezi și corvete inamice. Pe 25 mai, Howe a observat o navă rătăcită din flota lui Villaret și s-a lansat în urmărirea ei; Audacieux l-a condus pe Howe direct la adversarul său. Cu Villaret în cele din urmă găsit, pe 28 mai Howe l-a atacat, folosind o escadrilă din cele mai rapide nave pentru a-i tăia calea celei mai din spate nave a sa, Révolutionnaire. Acest vas de prim rang fusese, la diferite momente de timp, atacat de șase nave britanice și a fost grav avariat. Când s-a lăsat întunericul, flotele britanică și franceză s-au separat, lăsând Révolutionnaire și ultimul ei inamic, HMS Audacious, încă blocate în luptă în spatele lor. Aceste două nave s-au despărțit în timpul nopții și în cele din urmă au revenit la porturile lor de origine. În această etapă, Villaret știa de la fregatele sale de patrulare că se apropie convoiul de cereale, și și-a deplasat în mod deliberat flota spre vest, în speranța de a-l momi pe Howe departe de convoiul vital.

Mușcând momeala, în ziua următoare, Howe a atacat din nou, dar încercarea lui de a diviza flota franceză în jumătate nu a reușit pentru că prima sa navă, HMS Caesar, nu a respectat ordinele. Ambele flote au fost mult avariate, dar acțiunea a fost neconcludentă, și cele două forțe s-au separat din nou fără a fi rezolvat problema. Cu toate acestea, Howe a câștigat un avantaj important în timpul misiunii, ocupând poziția avantajoasă din punct de vedere al vântului, care îi permitea să aleagă momentul când să-l atace pe Villaret. Trei nave franceze au fost trimise înapoi în port, avariate, dar aceste pierderi au fost compensate de întăririle venite în ziua următoare prin sosirea escadrilei detașate a lui Nielly. Lupta a fost amânată în următoarele două zile, din cauza ceței dese, dar când s-a ridicat ceața pe 1 iunie 1794, liniile de luptă erau la doar 6 mile (10 km) depărtare una de alta, și Howe era pregătit să forțeze o acțiune decisivă.

Flotele britanică și franceză în dimineața zilei de 1 iunie 1794

Deși Howe era într-o poziție favorabilă, Villaret nu a stat inactiv în timpul nopții. El a încercat, și aproape a și reușit, să-și depărteze navele de flota britanică; în zorii zilei, la 05:00, era la câteva ore distanță de a obține suficient vânt pentru a scăpa dincolo de orizont. Permițând oamenilor săi să-și ia micul dejun, Howe a profitat din plin de poziția sa strategică pentru a se apropia de Villaret, și pe la 08:12 flota britanică era la doar patru mile (6 km) de inamic. În acest moment, formația lui Howe era înșirată într-o linie organizată, paralelă cu francezii, cu fregatele acționând ca repetori pentru comenzile amiralului. Francezii erau și ei în linie și cele două linii au început focul de artilerie cu rază lungă la 09:24, după care Howe și-a dezlănțuit planul său de luptă inovator.

În luptele de flotă din secolul al XVIII-lea era normal ca cele două linii de luptă să se deplaseze una pe lângă alta încet, schimbând focuri de la distanțe mari și apoi să vireze, îndepârtându-se, de multe ori fără să fi pierdut vreo navă sau de a învinge inamicul. Howe însă conta pe profesionalismul căpitanilor și echipajelor lui, combinat cu avantajul poziției față de vânt pentru a-i ataca pe francezi direct, pătrunzând prin linia lor. De această dată însă el nu plănuit să mai manevreze așa cum o făcuse la cele două întâlniri anterioare; fiecare navă urmând-o pe cea din fața ei pentru a crea o nouă linie care să săgeteze prin linia adversarului (ca Rodney în bătălia de la Saintes cu 12 ani în urmă). În schimb, Howe a dispus ca fiecare dintre navele sale să se îndrepte individual către linia franceză, încercând să o penetreze în toate punctele și să lovească navele franceze și de la prova și de la pupa. Căpitanii britanici urmau apoi să tragă în josul vântului față de inamic, tăindu-le retragerea pe direcția vântului, și de a le ataca direct, în speranța de a le obliga pe fiecare să se predea și, prin urmare de a distruge Flota Franceză a Atlanticului. [[Categorie:1794 în Franța]]