Convenția Națională din Franța
Convenția Națională este numele dat adunării constituante care a guvernat Franța de la 21 septembrie 1792 până la 26 octombrie 1795 în timpul Revoluției Franceze.
Ea a urmat Adunării Legislative și a pus bazele Primei Republici. A fost aleasă, în premieră în Franța, prin vot universal masculin, pentru a da Franței o nouă constituție, necesară după căderea lui Ludovic al XVI-lea [1] în urma zilei de 10 august 1792.
Încă de la prima sa ședință, Convenția, care exercita puterea legislativă, a abolit monarhia în urma intervențiilor lui Collot d'Herbois și a abatelui Grégoire care a declarat: „în ordinea morală, regii ocupă același loc pe care îl ocupă monștrii în cea fizică. Curțile regale sunt atelierele crimei, anticamera corupției și vizuina tiranilor. Istoria regilor este martirologul națiunilor”.
A doua zi, a fost proclamat anul I al calendarului republican. Constituția din anul I, o constituție foarte democratică (cu vot universal masculin) și descentralizatoare, elaborată de convenția montagnardă care a promulgat-o solemn în ziua de 10 august 1793 în urma unui referendum, nu a fost niciodată pusă în aplicare din cauza stării de război pe plan intern și extern. La 10 octombrie 1793, Convenția a consacrat instaurarea regimului de teroare, declarând: „Guvernul provizoriu al Franței va fi revoluționar până la pace”.
Referințe și note
[modificare | modificare sursă]- ^ Sfârșitul monarhiei franceze Arhivat în , la Wayback Machine., Andreea Lupșor, historia.ro