Shogunatul Tokugawa

←

24 martie 1603 – 9 noiembrie 1867

→

Stemă

Capitală

江戸[*]

Limbă

Early Modern Japanese^⁠(d)

Guvernare

Formă de guvernare

monarhia ereditară

Istorie

Economie

Monedă

Tokugawa coinage[*]
ryō

Shogunatul Tokugawa (徳川幕府; Tokugawa bakufu), cunoscut și sub numele de Edo bakufu (江戸幕府), a fost guvernul militar feudal al Japoniei în perioada Edo (1603–1868).^[1] Shogunatul a fost fondat de Tokugawa Ieyasu după victoria sa în Bătălia de la Sekigahara (1600), care a pus capăt în mare măsură războaielor civile din perioada Sengoku și a consolidat dominația clanului Tokugawa asupra țării.

Ieyasu a fost numit shōgun în 1603, iar clanul Tokugawa a condus Japonia din Castelul Edo (în orașul Edo, actualul Tōkyō) împreună cu daimyō-ii din clasa samurai.^[2] Regimul a organizat societatea japoneză printr-un sistem strict de clase și a limitat drastic contactele cu exteriorul prin politica izolaționistă cunoscută drept sakoku, contribuind la o lungă perioadă de stabilitate politică și internă.

În timpul shogunatului Tokugawa, Japonia a cunoscut o dezvoltare economică semnificativă, o urbanizare accentuată și afirmarea culturii urbane, inclusiv a culturii ukiyo. Regimul a intrat în declin în perioada Bakumatsu (începând cu 1853, odată cu „deschiderea Japoniei”) și a fost răsturnat în urma Restaurației Meiji din 1868. Ulterior, loialiștii Tokugawa au continuat să lupte în Războiul Boshin până la înfrângerea Republicii Ezo la Bătălia de la Hakodate (1869).

Istoria

După perioada Sengoku („perioada statelor în război”), procesul de reunificare a Japoniei a fost inițiat de Oda Nobunaga și continuat de Toyotomi Hideyoshi în perioada Azuchi-Momoyama. După Bătălia de la Sekigahara din 1600, puterea politică centrală a fost consolidată de Tokugawa Ieyasu, care a devenit shōgun în 1603.^[1]

Societatea din perioada Tokugawa s-a bazat pe o ierarhie socială rigidă, formalizată în mare parte în epoca lui Hideyoshi. În vârful ordinii sociale se aflau daimyō și clasa războinicilor samurai, urmați de țărani, meșteșugari și comercianți. Deși comercianții acumulau uneori bogății considerabile, statutul lor social rămânea inferior în cadrul ideologiei oficiale.

Impozitele asupra țăranilor erau stabilite în principal în orez și la niveluri fixe, fără a reflecta inflația sau variațiile economice. În timp, acest sistem a contribuit la tensiuni sociale, revolte locale și dificultăți financiare pentru numeroase domenii feudale, însă ordinea politică a shogunatului a rămas stabilă până la presiunile externe din secolul al XIX-lea.

La mijlocul secolului al XIX-lea, presiunile interne și externe, inclusiv sosirea puterilor occidentale, au slăbit autoritatea shogunatului. O alianță a unor daimyō puternici, împreună cu autoritatea simbolică a împăratului, a dus la prăbușirea regimului în urma Războiului Boshin și la restaurarea puterii imperiale în 1868.

Guvernarea

Shogunatul și domeniile (bakuhan taisei)

Bakuhan taisei (幕藩体制) a reprezentat sistemul politic feudal al Japoniei în perioada Edo. Termenul baku provine din bakufu („guvern militar”), iar han desemna domeniile feudale conduse de daimyō.

Puterea era împărțită între shogunatul din Edo și domeniile feudale provinciale. Daimyō administrau domeniile lor cu un grad considerabil de autonomie, în schimbul loialității față de shogun, care controla politica externă și securitatea națională. Sistemul han coexista formal cu vechile provincii imperiale, însă autoritatea reală aparținea bakufu-ului.

Shogunul administra și propriile domenii ereditare ale casei Tokugawa, care reprezentau unele dintre cele mai bogate teritorii ale Japoniei. Fiecare nivel administrativ dispunea de propriul sistem de impozitare, bazat în principal pe producția de orez măsurată în koku.

Împăratul, deși era conducătorul legitim din punct de vedere simbolic și religios, nu deținea putere politică efectivă, aceasta fiind exercitată de shogun și aparatul său administrativ. Shogunatul putea redistribui, confisca sau reorganiza domeniile feudale pentru a menține echilibrul politic.

Un instrument esențial de control a fost sistemul sankin-kōtai, care obliga fiecare daimyō să alterneze reședința între domeniul său și Edo, lăsându-și familia la Edo ca garanție a loialității. Costurile ridicate ale acestui sistem au contribuit la consolidarea autorității centrale și la prevenirea revoltelor.

Relațiile cu împăratul

Deși împăratul continua să existe ca autoritate supremă în plan ceremonial, puterea politică reală aparținea shogunatului Tokugawa. Curtea imperială din Kyoto avea un rol în principal simbolic și ritual, iar contactul dintre shogunat și curte era gestionat prin funcția de Kyoto Shoshidai, reprezentantul oficial al shogunului la Kyoto.

Abia în ultimele decenii ale shogunatului, în contextul crizelor politice și al presiunilor externe, influența curții imperiale a început să crească treptat, contribuind la climatul politic care a dus la Restaurația Meiji.

Shogunatul și politica externă

Relațiile externe și comerțul erau strict controlate de shogunat. În cadrul politicii de izolare sakoku, comerțul a fost limitat în principal la contactele cu China, Coreea și Țările de Jos, desfășurate în special prin portul Dejima din Nagasaki.

În prima parte a perioadei Edo au existat și misiuni comerciale externe, precum cea condusă de Hasekura Tsunenaga, însă după anii 1630 regimul a impus restricții severe asupra călătoriilor și schimburilor cu străinătatea. Această politică a contribuit la stabilitatea internă, dar a limitat dezvoltarea relațiilor diplomatice până la deschiderea forțată a Japoniei în secolul al XIX-lea.

Instituțiile shogunatului

Rōjū și wakadoshiyori

Rōjū (老中) erau consilierii seniori ai shogunatului și formau unul dintre cele mai importante organe executive ale bakufu-ului. Ei supravegheau funcționarii superiori, relațiile cu Curtea imperială din Kyoto, cu kuge (nobilimea de curte), cu daimyō și cu instituțiile religioase, precum și administrarea domeniilor feudale și a politicilor generale ale statului. În mod obișnuit existau patru sau cinci rōjū, care exercitau atribuțiile prin rotație.

Funcția de rōjū era ocupată, în general, de fudai daimyō (vasali ereditari ai clanului Tokugawa) cu domenii de cel puțin 50.000 koku, deși au existat și excepții. Mulți dintre aceștia proveneau din funcții apropiate shogunului, precum Kyoto Shoshidai sau Osaka jōdai.

Sub rōjū se aflau wakadoshiyori, funcționari de rang inferior însă importanți, responsabili în principal de administrarea hatamoto și gokenin, vasalii direcți ai shogunului. Funcția a evoluat din consiliul inițial rokuninshū și a fost formalizată în 1662.

În anumite perioade, shogunii au numit și un tairō („marele bătrân”), o poziție excepțională situată deasupra rōjū, acordată doar în situații politice speciale.

De asemenea, exista funcția de soba yōnin, care acționa ca intermediar între shogun și rōjū, crescând în importanță în special în timpul domniei lui Tokugawa Tsunayoshi.

Ōmetsuke și metsuke

Ōmetsuke și metsuke erau oficiali de supraveghere ai shogunatului. Cei cinci metsuke monitorizau activitățile daimyō, ale curții imperiale și ale nobilimii, având rolul de a detecta conspirații, neloialitate sau potențiale revolte.

Inițial, funcția era ocupată de daimyō, însă ulterior a fost atribuită în principal hatamoto cu venituri de cel puțin 5.000 koku. Pentru a-și exercita autoritatea în relațiile cu daimyō, acești oficiali primeau adesea titluri onorifice, precum kami (guvernator nominal de provincie).

Ōmetsuke aveau un rang superior și transmiteau ordinele shogunatului către daimyō, supravegheau ceremoniile de la Castelul Edo, afacerile religioase și controlul armelor de foc. Metsuke, subordonați wakadoshiyori, se ocupau în principal de supravegherea vasalilor direcți ai shogunului și de menținerea ordinii în rândul hatamoto și gokenin din Edo.

San-bugyō

San-bugyō („cei trei magistrați”) erau compuși din jisha-bugyō, kanjō-bugyō și machi-bugyō, fiecare având responsabilități administrative distincte.

Jisha-bugyō supravegheau templele budiste și altarele shintoiste, precum și proprietățile funciare ale acestora. Erau considerați cei mai prestigioși dintre cei trei și aveau adesea rang de daimyō.

Kanjō-bugyō erau responsabili pentru finanțele shogunatului, inclusiv colectarea impozitelor și gestionarea veniturilor domeniilor aflate sub control direct.

Machi-bugyō administrau marile orașe, în special Edo, îndeplinind simultan roluri de primar, judecător și șef al poliției. Ei judecau cazurile civile și penale care nu implicau samurai și erau, de regulă, hatamoto de rang înalt. Funcția era exercitată alternativ de doi sau trei oficiali.

Tenryō, gundai și daikan

Consiliul Hyōjōsho, format în principal din san-bugyō, se ocupa de problemele judiciare majore și de administrarea teritoriilor aflate sub control direct al shogunului, cunoscute ulterior sub numele de tenryō.

Aceste teritorii includeau domenii dobândite de Tokugawa Ieyasu înainte și după Bătălia de la Sekigahara, precum și terenuri confiscate în urma asediilor de la Osaka. Marile orașe comerciale precum Nagasaki și Osaka, dar și resurse strategice, inclusiv minele (de exemplu, mina de aur din Provincia Sado), făceau parte din aceste domenii.

Administrarea locală a acestor teritorii era realizată de gundai (administratori regionali) și daikan (intendenți locali), care acționau în numele shogunatului.

Gaikoku bugyō

Gaikoku bugyō au fost funcționari numiți în special în perioada 1858–1868, având responsabilitatea de a supraveghea relațiile externe și comerțul cu puterile străine. Ei operau în principal în porturile deschise comerțului internațional, precum Nagasaki și Yokohama (Kanagawa), în contextul deschiderii forțate a Japoniei din perioada Bakumatsu.

Note

1 2 Nussbaum, Louis-Frédéric. (2005). Japan Encyclopedia, p. 978.
↑ Nussbaum, p. 976.

Referințe

Nussbaum, Louis-Frédéric și Käthe Roth. (2005). Enciclopedia Japoniei . Cambridge: Harvard University Press . ISBN: 978-0-674-01753-5 ISBN 978-0-674-01753-5 ; OCLC 48943301

Bibliografie

Bolitho, Harold . (1974). Comori printre bărbați: Fudai Daimyo din Tokugawa Japonia . New Haven: Yale University Press. ISBN: 978-0-300-01655-0 ISBN 978-0-300-01655-0 ; OCLC 185685588
Totman, Conrad. Colapsul Tokugawa Bakufu, 1862–1868 . Honolulu: University of Hawai'i Press, 1980.
Totman, Conrad. Politica în Tokugawa Bakufu, 1600-1843 . Cambridge: Harvard University Press, 1967.
Waswo, Ann Modern Society Japanese, 1868–1994
Centrul de studii culturale din Asia de Est Meiji Japonia prin surse contemporane, volumul doi 1844–1882

Vezi și

A se vedea și Categorie:Clanul Tokugawa.

Legături externe

Materiale media legate de Shogunatul Tokugawa la Wikimedia Commons
Japonia
Sistemul Politic Tokugawa
SengokuDaimyo.com Site-ul autorului și istoricului Samurai Anthony J. Bryant

[nussbaum9783-1] 1 2 Nussbaum, Louis-Frédéric. (2005). Japan Encyclopedia, p. 978.

[nussbaum9762-2] Nussbaum, p. 976.

[1]

[2]