SR-71 Blackbird

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
SR-71 Blackbird
Lockheed SR-71 Blackbird.jpg

SR-71 Blackbird în zbor

Tip Avion strategic de recunoaștere
Constructor Lockheed Skunk Works
Proiectat de Clarence „Kelly” Johnson
Zbor inaugural 22 decembrie 1964
Introdus 1966
Retras 1998
Stare retras din uz
Beneficiar principal Forțele Aeriene ale SUA
Alți beneficiari NASA
Bucăți fabricate 32
Dezvoltat din Lockheed A-12

Lockheed SR-71 a fost un avion strategic de recunoaștere avansat, cu rază lungă de acțiune, capabil de Mach 3, dezvoltat din avioanele YF-12A și A-12 Oxcart, de către Lockheed Skunk Works.

Sistem de navigație astro-inerțial[modificare | modificare sursă]

Blackbird avea nevoie de date precise pentru navigație: corectitudinea rutei, orientarea senzorilor și urmărirea țintei. Sistemul GPS era de abia în faza de cercetare inițială pe atunci.

Nortronics, divizia de electronică a lui Northrop, a lucrat la asemenea siteme astro-inerțiale, printre altele pentru racheta de croazieră intercontinentală Snark. Cu această experiență, Nortronics a dezvoltat Sistemul de Navigație Astro-Inerțială pentru racheta AGM-87 Skybolt, care urma să fie lansată de bombardiere B-52H. Când proiectul Skybolt a fost anulat în decembrie 1962, datele acumulate au permis Nortronics să le adapteze pentru programul Blackbird. Sistemul a fost numit NAS-14 și/ori NAS-21.

Ultimul zbor al avionului SR-71 Blackbird („Mierla”) a avut loc sâmbătă, 9 octombrie 1999.

Alinierea pricipală a sistemului era efectuată la sol și dura ceva timp, dar astfel componentele inerțiale erau aduse la un nivel înalt de precizie pentru misiune. Un subsitem de urmărire a stelelor, care putea să detecteze stelele zi și noapte, avea să urmărească continuu stelele selectate din baza de date digitală a avionului imediat ce poziția constant schimbătoare a avionului avea să le aducă în câmpul vizual. Inițial a fost echipat cu date despre 56 de stele, sistemul avea să corecteze erorile de orientare inerțială cu repere stelare. Precizia care rezulta avea să limiteze erorile accelerometrului.

Mai târziu au fost dezvoltate alinierie rapide la sol și de pornire în timpului zborului. Datele care erau transmise sistemelor de bord și de control al zborului includ o cutie neagră care înregistra datele zborul, pilotarea automată prin navigație între reperele terestre stocate în baza de date, orientarea automată a camerelor și detectarea optică sau cu radarul lateral a punctelor fixe (aceste date erau stocate prin bandă magnetică în avion înainte de decolare).

Sistemul de navigație era situat în spatele copilotului și urmărea stelele printr-un geam rotund de cuarț, care se poate observa în fotografiile care arată partea superioară a fuzelajului. Menținerea acestui sistem la temperaturi scăzute la viteze de croazieră de Mach 3.0 era o sarcină deosebit de dificilă, dar pe care inginerii de la Lockheed și Nortronics au rezolvat-o în perioada de teste inițiale ale avionului.