România Jună

România Jună
Înființare	20 martie 1871
Fondator(i)	Emanuil Logothetti Mihai Eminescu Ioan Slavici
Țara	Austro-Ungaria
Sediu	Viena

Societatea Academică Literară "România Jună" din Viena a fost una dintre cele mai importante organizații ale studenților români, înființată în anul 1871 prin fuziunea societăților studențești România și Societatea literară.

Înființare

Deși istoriografia a vehiculat de-a lungul timpului mai multe nume ale unor posibili inițiatori principali ai societății, printre care cel al lui Mihai Eminescu, cel al lui Alexandru Hurmuzachi sau cel al lui Aurel Mureșianu, se pare că, în realitate, înființarea organizației a fost rezultatul unei acțiuni colective a mai multor personalități și factori, deopotrivă.

În 20 octombrie 1869, într-o ședință comună a Sociețății Literară-Științifică a Românilor din Viena și a Societatății literară-socială "România", s-a luat decizia fuziunii celor două pe bază de paritate, o inițiativă care reflecta dorința ambelor de a-și păstra identitatea. Cele două comisii alese au organizat o ședință comună în 18 noiembrie 1869, prezidată de Nicolae Teclu. În rândul participanților la această ședință, Aurel Mureșianu, din partea Societății România, a propus denumirea de România Jună pentru noua organizație, inspirat de societatea lui G. Mazzini, La giovine Italia.

După multiple dezbateri, însoțite și de unele conflicte între reprezentanții celor două societăți, în ședințele comune din 20 octombrie 1870, 9 decembrie 1870 și 19 ianuarie 1871 s-a decis unirea lor în cadrul unei organizații noi, cu un statut nou, care avea să poarte numele de România Jună. Un comitet provizoriu format din reprezentanții ambelor societăți a solicitat, la 16 martie 1871, Locotenenței Austriei Inferioare aprobarea noilor statute. Cererea a fost aprobată rapid, la 25 martie 1871, prin rescriptul nr. 7.165, iar statutele noii societăți au fost tipărite la Viena în același an. Un regulament a fost elaborat și aprobat la 7 iulie 1874, fiind ulterior publicat. La 17 aprilie 1880, regulamentul a fost modificat și din nou tipărit la Viena.

Ceremonia de inaugurare a noii societăți a avut loc la 8 aprilie 1871, sub conducerea studentului Nicolae Oncu. Acesta, în calitate de președinte al Societății „România”, a anunțat dizolvarea acesteia și transferul membrilor și bunurilor către noua societate. Același demers a fost urmat și de președintele Societății Literar-Științifice, Theodosie Philippescu. Cei 52 de membri prezenți au ales primul comitet de conducere: președinte – Ioan Slavici, vicepreședinte – Emanoil Logothetti, secretar general – Ioniță Bumbac, secretar de ședință – D. Popovici-Barcianu, bibliotecar – Mihai Barcianu, casier – Sterie N. Ciurcu, controlor – Ioan Pop. Printre membri se număra și Mihai Eminescu, în calitate de bibliotecar. Constituirea noii societăți a fost anunțată public printr-un comunicat semnat de Ioan Slavici și secretarul D. Popovici-Barcianu.

Scopul și organizarea societății

Scopul societății „România Jună” era cultivarea literară și națională a membrilor, dezvoltarea spiritului de solidaritate și sprijinirea celor lipsiți de mijloace materiale. Potrivit raportului din anul universitar 1876–1877, principalul obiectiv al societății era formarea culturală și patriotică a tineretului român în direcția națională. Deviza societății, moștenită de la fosta „România”, provenea din versurile lui Andrei Mureșianu – „Uniți-vă în cugete, uniți-vă-n simțiri!”. Emblema o reprezenta pe zeița Minerva, înconjurată de inscripția SOCIETATEA ACADEMICĂ ROMÂNIA JUNĂ VIENA, iar insigna era confecționată din panglică de mătase în culorile roșu, galben și albastru, cu inscripția aurită România Jună. Imnul oficial al societății era Pe-al nostru steag e scris unire, compus de Ciprian Porumbescu pe versurile lui Andrei Bârseanu.

Conform statutelor, membrii se împărțeau în mai multe categorii: ordinari, provizorii, definitivi, emeriți, onorari, fondatori și binefăcători. Membrii ordinari erau studenți înscriși la universitățile din Viena, cei emeriți erau foști membri activi care își încheiaseră studiile, iar onorarii și binefăcătorii erau persoane ce sprijineau material sau moral societatea. Societatea a fost sprijinită financiar de afaceriștii vienezi de origine aromână Nicolae Dumba și Simeon de Sina.

Între anii 1871 și 1900, societatea a avut aproximativ 1300 de membri ordinari, provenind în special din Transilvania (547), urmată de România (225), Bucovina (340), Ungaria (106), Banat (54) și alte regiuni (30). Numărul membrilor a variat de-a lungul timpului: de la 43 în primul an, a crescut la 74 în 1873/74 și la 88 în 1874/75, după care au existat perioade de scădere și revenire, oscilând între 30 și 47 de membri în ultimele decenii ale secolului XIX. Fluctuațiile au fost cauzate mai ales de condițiile economice. Bursele oferite de statul român s-au redus, iar după 1897 guvernul maghiar a interzis aprobarea burselor fundațiilor românești și accesul tinerilor români la studiile medicale din Viena. Astfel, prezența studenților români din Regat a scăzut de la 10 în 1889/90 la doar 2 în 1891/92. În 1911, societatea mai avea doar 66 de membri ordinari.

De-a lungul timpului, „România Jună” a reunit figuri marcante ale culturii și științei românești, printre care Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Aurel Mureșianu, Sextil Pușcariu, Octavian Isopescu, Lucian Blaga, Nicolae Dobrescu, Victor Babeș, Ciprian Porumbescu și mulți alții. Conducerea societății era aleasă anual, de obicei la începutul toamnei. Printre președinți s-au numărat Ioan Slavici, Ioan Bumbac, Octavian Blasianu, Jacob Țăranu, Valeriu Bologa, Titu Perția, Horia Petra-Petrescu, Nicolae Minteanu, Dimitrie Marmeliuc, Alex. Voitischi și Ioan Nandriș.

Societatea își desfășura activitatea în cadrul ședințelor ordinare (13–20 pe an), extraordinare și festive. Sediile sale, situate în imobile vieneze, găzduiau biblioteca, cabinetul de lectură și sălile de ședințe, iar studenții fără resurse puteau locui temporar acolo. Averea societății provenea din donații, acțiuni culturale și baluri, fiind estimată în 1916 la circa 50.000 coroane.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, activitatea societății a fost interzisă de autorități, fiind considerată o amenințare la adresa statului. În 1916 s-a dispus dizolvarea oficială, iar președintele Ioan Nandriș a încercat fără succes anularea deciziei. Pentru a salva arhiva, documentele cele mai importante au fost ascunse în apropierea graniței cu Ungaria și readuse la Viena în 1919. După război, „România Jună” și-a reluat activitatea și a funcționat până în 1939. Deși multe bunuri s-au pierdut, societatea a rămas un simbol al unității culturale românești, un veritabil „focar de conștiință națională”.

Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună”

A fost un periodic literar care a văzut lumina tiparului la Viena, între anii 1883 și 1888, publicat la inițiativa Societății România jună. În primul volum al almanahului se publică și poezia Luceafărul de M. Eminescu, iar în cel de-al doilea volum i se tipăresc poeziile De ce nu-mi vii... și Kamadeva. Între membrii de seamă ai României June s-au numărat Titu Maiorescu, Virgil Onițiu, Vasile Goldiș, Iuliu Moisil ș.a.

A existat și un cotidian cu titlul România Jună, care a apărut timp de aproape un an, în perioada 2 decembrie 1899 – 9 octombrie 1900, editat de Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva. Acesta nu a avut însă nicio legătură cu Societatea Academică Literară "România Jună" din Viena.

Balurile României June

Ideea organizării unui bal românesc la Viena a apărut din motive financiare, ca mijloc de a strânge fonduri pentru susținerea cabinetului de lectură al Societății „România Jună”. Primul bal a avut loc la 9 martie 1872, în saloanele hotelului „Zum Weissen” din Leopoldstadt, sub conducerea negustorului și filantropului Basil G. Popovici. În comitetul de organizare erau incluși reprezentanți ai tuturor provinciilor locuite de români — din România, Transilvania, Ungaria și Bucovina —, semn al unității naționale a tineretului român din capitala austriacă. Evenimentul s-a bucurat de un succes deplin: s-au obținut venituri de 1190 de florini, iar societatea vieneză a primit cu entuziasm această manifestare a spiritului românesc. Încurajați de rezultat, studenții au reluat inițiativa în anii următori, iar balurile au devenit o tradiție anuală. Chiar dacă în 1873 venitul a fost mai mic (853 florini), impresia generală a fost la fel de favorabilă. Presa vremii, precum revista Familia, a remarcat atât calitatea organizării, cât și prestigiul social de care se bucurau aceste baluri, comparabile cu cele mai renumite petreceri vieneze. Deși publicul era adesea alcătuit în mare parte din străini, participarea numeroasă dovedea nivelul cultural ridicat și autoritatea morală a tinerimii române din Viena.

Popularitatea balurilor a crescut atât de mult, încât în 1881 Societatea a fost nevoită să mute evenimentul din „Grand Hotel” în sălile Reuniunii de Muzică, din lipsă de spațiu. Balul din 1884 a marcat apogeul acestei tradiții, obținând un venit record de 3000 de florini și o apreciere unanimă. Atmosfera îmbina eleganța vieneză cu elemente românești distincte: ordinea de dans a damelor reprezenta Columna lui Traian, cocardele organizatorilor evocau simboluri romane, iar programul muzical includea piese inspirate din folclorul românesc, precum Arii românești de F. Reine și valsul Suspinul Carpaților de Scheletti, interpretate de orchestra lui Eduard Strauss. Astfel, balurile României June au depășit rolul lor inițial de sursă de finanțare, devenind o formă de afirmare a identității culturale românești în spațiul vienez și un prilej de prestigiu și solidaritate pentru tinerii români din exil.

Jubileele României June

Manifestările jubiliare ale Societății „România Jună” au reprezentat momente de bilanț și de reafirmare a continuității între generațiile de studenți români din Viena. Ele nu erau simple festivități, ci prilejuri de autoevaluare, de consolidare a spiritului colectiv și de reafirmare a idealurilor naționale și culturale care au animat existența societății.

Primul jubileu a avut loc la 15 aprilie 1876, când Societatea a împlinit cinci ani. Cu această ocazie a fost prezentată piesa satirică Floarea tinerimii române din Viena. Pentru a zecea aniversare (1881), se planificase un eveniment amplu, în care urma să fie interpretată și o compoziție muzicală semnată de tânărul Ciprian Porumbescu, dar autoritățile vieneze au impus o cenzură strictă asupra discursurilor și toasturilor, fapt ce a dus la amânarea serbării. Un moment de mare amploare l-a constituit jubileul de 20 de ani (1891), serbat la 23 aprilie, în prezența reprezentanților intelectualității române din Viena, a altor societăți studențești și cu sprijinul orchestrei regimentului românesc nr. 50. Deși albumul aniversar nu s-a realizat, festivitatea a avut o deosebită ținută. Cel mai reușit a fost jubileul de 25 de ani (1896), pregătit minuțios timp de peste un an. Programul a inclus o seară de cunoștință, un concert festiv, dezvelirea portretelor fondatorilor și patroanelor societății, un banchet oficial și o excursie finală. Atmosfera a fost plină de entuziasm și emoție, iar la eveniment au participat români din toate provinciile istorice, transformând jubileul într-o veritabilă manifestare a unității naționale. Deși fondurile strânse (aproape 4000 coroane) au marcat un succes, Almanahul festiv planificat nu s-a putut edita din lipsa materialelor.

Un nou jubileu, cel de 40 de ani (1912), s-a desfășurat între 13 și 14 ianuarie, marcând totodată un record de 81 de membri activi și apariția primei monografii a societății. Organizarea sa a stârnit însă unele controverse, din cauza grabei și a participării limitate, dar evenimentul a rămas un simbol al continuității Societății „România Jună”. Ultimul jubileu planificat, cel de 50 de ani (1914), nu s-a mai putut organiza din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Totuși, intenția de a realiza o istorie și un album al societății arată dorința neîntreruptă de a păstra vie memoria colectivă și de a onora contribuția generațiilor anterioare.

Prin aceste manifestări jubiliare, Societatea „România Jună” și-a afirmat rolul de punte între românii din toate provinciile istorice, devenind un simbol al unității, culturii și demnității naționale în spațiul vienez .