Remigrație

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Proteste antiimigrație în Calais cu un banner prin care se cere reimigrație.

Remigrația - sau reimigrația -[1] este un concept politic care definiește întoarcerea forțată a imigranților de altă origine decât cea europeană, inclusiv a copiilor acestora,[2] în țările de origine, indiferent de cetățenie;[3] procesul este considerat un tip de purificare etnică.[4] Unii susținători ai reimigrației sugerează că o parte din persoanele de altă origine ar putea să rămână în țările europene în baza unor vag definite grade de asimilare și integrare în cultura europeană.[5][6][7]

Susținătorii procesului promovează conceptul cu scopul obținerii unei omogenități „etno-culturale” și încercând să ascundă adevăratul lor plan: deportarea forțată a tuturor persoanelor de altă origine decât cea europeană.[7] Conform Deutsche Welle, etnopluralismul, concept al mișcării Nouvelle Droite, face apel la necesitatea unui spațiu vital și segregat pentru fiecare etnie. Prin urmare, populațiile cu „origini străine” trebuie să fie deportate.[8]

Prezentat de către extremiștii de dreapta ca soluție la imigrația în masă și așa-numita islamizare, reimigrația reprezintă o idee centrală a mișcării identitare.[9] Cercetările realizate de Institutul pentru Dialog Strategic în aprilie 2019 au arătat o creștere a prezenței conceptului în conversațiile purtate pe Twitter între 2020 și 2019.[4]

Origine[modificare | modificare sursă]

Termenul a fost utilizat pentru prima dată în lucrările lui Andrew Willet, un teolog al Bisericii Anglicane la începutul secolului XVII.[10]

Primele variante ale conceptului modern de reimigrație pot fi găsite în discursul mișcărilor franceze de extremă-dreapta precum Europe-Action[11], considerată „forma inițială” a mișcării Nouvelle Droite.[12][13] Jean-PIerre Stirbois, secretarul general al Frontului Național la momentul respectiv, a utilizat pentru prima dată expresia „îi vom face să plece” (în franceză on les renverra) într-un interviu.[14] Acesta a fost arhitectul primului succes electoral al FN în 1983, obținând aproape 17% din voturi în orașul Dreux datorită promisiunii de „a inversa curgerea migrației”.[15] Încă din 2010, mișcarea identitară s-a implicat in diverse forme de agitprop sau „luptă culturală” (în franceză combat culturel) în încercarea de a promova conceptul în discursul politic francez.[2]

Susținătorii remigrației utilizează deseori exemplele istorice ale expulzării germanilor din Europa Centrală și de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial și ale „picioarelor negre” din Algeria în 1962[3] ca exemple de succes ale reimigrației forțate[16][17], cu toate că ambele evenimente au generat episoade de violență în care sute de mii de oameni și-au pierdut viețile spre finalul anilor '40.[18][19]

În germană, termenul denotă reîntoarcerea unui individ în comunitatea sa etnică fără ca acesta să aibă o legătură cu țara de origine.[20]

Versiunea modernă[modificare | modificare sursă]

Începând din 2010, ideea de reimigrație a fost utilizată de către gânditorii și liderii politici ai mișcării identitare precum Guillaume Faye[21], Renaud Camus[2][22], Henry de Lesquen[5] și Martin Sellner[23] ca eufemism pentru deportarea în masă a imigranților de altă origine decât cea europeană și a locuitorilor născuți din imigranți (unele persoane sunt excluse în baza unor vag definite grade de asimilare a culturii europene) în țările de origine.[24] Termenul este asociat cu conceptul de mare înlocuire care susține că populația albă și creștină a Europei este treptat înlocuită cu populații noneuropene, mai precis cu populații din Africa de Nord și Orientul Mijlociu prin imigrație în masă și creștere demografică.[25][26]

În august 2017, protestatarii au purtat bannere prin orașul Québec în care se cerea remigrarea persoanelor de culoare din capitala provinciei.[3][27] În aceeași luna s-a raportat cum Identity Evropa a susținut un proces identic în Statele Unite.[28]

În august 2018, politicianul australian Blair Cottrell a susținut în mod public reimigrația[29], susținând deportarea „inimicilor țării mele” și executarea imigranților care refuză să plece.[30][31]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ The Associated Press. „The Latest: Death toll in mosque attacks rises to 50”. Accesat în . 
  2. ^ a b c DOMINIQUE ALBERTINI. „La «remigration», nouvelle frontière de l'extrême droite ?”. Accesat în . 
  3. ^ a b c ANNIE MATHIEU. „D'où vient l'expression «remigration»?”. Accesat în . 
  4. ^ a b ELAINE GANLEY. „Taboos fall away as far-right EU candidates breach red line”. Accesat în . 
  5. ^ a b Vincent Matalon. "Réémigration", négationnisme, "race congoïde"... Les mauvaises ondes d'Henry de Lesquen, le patron de Radio Courtoisie”. Accesat în . 
  6. ^ „Renaud Camus, "théoricien" du Grand remplacement, retire sa liste aux Européennes”. Accesat în . 
  7. ^ a b JAKOB GUHL. „Neue Wörter, alter Hass”. Accesat în . 
  8. ^ Peter Hille. „How dangerous is the Identitarian Movement?”. Accesat în . 
  9. ^ Sasha Havlicek și Cécile Guerin. „La «remigration», un concept qui essaime au-delà des identitaires”. Accesat în . 
  10. ^ „Remigration”. Accesat în . 
  11. ^ Stéphane François și Nicolas Lebourg. „Dominique Venner et le renouvellement du racisme”. Accesat în . 
  12. ^ McCulloch, Tom (2006-08-01). "The Nouvelle Droite in the 1980s and 1990s: Ideology and Entryism, the Relationship with the Front National". French Politics. 4 (2): 160. doi:10.1057/palgrave.fp.8200099. ISSN 1476-3427.
  13. ^ Taguieff, Pierre-André (1993). "Origines et métamorphoses de la Nouvelle Droite". Vingtième Siècle. Revue d'histoire (40): 4–6. doi:10.2307/3770354. ISSN 0294-1759. JSTOR 3770354.
  14. ^ Claire Courbet. „Musée de l'immigration : «L'extrême-droite a franchi un palier»”. Accesat în . 
  15. ^ Joseph Beauregard și Nicolas Lebourg. „Les numéros deux du Front national (2/4) : Jean-Pierre Stirbois, l'apparatchik”. Accesat în . 
  16. ^ Henry de Lesquen. „Towards Ethnic Cleansing?”. Accesat în . 
  17. ^ „Remigration Guillaume Faye”. Accesat în . 
  18. ^ The German Historical Museum puts the figure at 600,000, maintaining that the figure of 2 million deaths in the previous government studies cannot be supported.Die Flucht der deutschen Bevölkerung 1944/45, dhm.de; accessed 6 December 2014.(in German)
  19. ^ Christoph Bergner, Secretary of State in Germany's Bureau for Inner Affairs, outlines the stance of the respective governmental institutions in Deutschlandfunk on 29 November 2006, [1]
  20. ^ „Remigration”. Accesat în . 
  21. ^ Mathilde Siraud. „Au Bloc Identitaire, l'apologie de la «remigration»”. Accesat în . 
  22. ^ James McAuley. „How Gay Icon Renaud Camus Became the Ideologue of White Supremacy”. Accesat în . 
  23. ^ „Identitäre Bewegung Österreich (IBÖ)”. Accesat în . 
  24. ^ JULIA EBNER. „Who are Europe's far-right identitarians?”. Accesat în . 
  25. ^ Anne Applebaum. „How Europe's 'Identitarians' are mainstreaming racism”. Accesat în . 
  26. ^ Bowles, Nellie. 'Replacement Theory,' a Racist, Sexist Doctrine, Spreads in Far-Right Circles”. Accesat în . 
  27. ^ THE CANADIAN PRESS. „Quebec premier concerned about anti-immigration banners”. Accesat în . 
  28. ^ BEN SALES. „A guide to the far-right groups that protested in Charlottesville”. Accesat în . 
  29. ^ Pierre Plottu. „Attentat de Christchurch: l'enquête élargie à Brittany Pettibone, égérie identitaire”. Accesat în . 
  30. ^ Adam Holmes. 'He drove a wedge through our community': Bendigo MPs slam Blair Cottrell as Jacinta Allan turns off Sky on Metro Trains”. Accesat în . 
  31. ^ SIMON THOMSEN. „Sky News just put the Adam Giles Show in 'recess' over Blair Cottrell interview”. Accesat în .