Regele Arthur
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
| Regele Artur | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | secolul al V-lea d.Hr.  |
| Decedat | secolul al VI-lea d.Hr. Camelon(d), Falkirk, Scoția, Regatul Unit |
| Înmormântat | Glastonbury Abbey[*] |
| Părinți | Uther Pendragon Igraine[*][1] |
| Frați și surori | Élaine[*] Morgause[*] Morgan le Fay Madog ab Uthr[*] |
| Căsătorit cu | Guinevere[2] |
| Copii | Llacheu[*][3] Amhar[*] Mordred[*] Lohot[*] |
| Religie | creștinism celtic |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Rege[*] | |
Modifică date / text  | |
Regele Arthur (engleză : King Arthur; galeză : Brenin Arthur; cornică : Arthur Gernow; bretonă : Roue Arzhur; franceză : Roi Arthur) este un rege legendar al Britaniei. El constituie o figură majoră a tradiției folclorice britanice și una dintre figurile centrale ale tradiției literare medievale cunoscute sub denumirea de Materia Britaniei, un corpus de legende și narațiuni consacrate istoriei mitice a Britaniei, centrate în special asupra lui Arthur și a cercului său de cavaleri.
În sursele galeze, Arthur este prezentat ca un conducător al britanilor din perioada post-romană, angajat în luptele împotriva anglo-saxonilor de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul secolului al VI-lea. Primele mențiuni ale sale se regăsesc în două surse istorice medievale timpurii, Annales Cambriae și Historia Brittonum; totuși, aceste texte au fost redactate la aproximativ trei secole după epoca în care se presupune că Arthur ar fi trăit. În consecință, majoritatea istoricilor care studiază perioada nu îl consideră o figură istorică atestată.[4][5] Cercetarea modernă distinge, în general, între ipoteza unui posibil lider militar romano-britanic, a cărui existență nu este confirmată de surse contemporane, și personajul literar complex care s-a cristalizat progresiv în Evul Mediu. Numele lui Arthur apare, de asemenea, în surse poetice galeze timpurii, precum Y Gododdin.[6][7][8] În cadrul mitologiei galeze, personajul este înfățișat fie ca un mare războinic care apără Britania de inamici umani și supranaturali, fie ca o figură cu atribute magice a tradiției folclorice, uneori asociată cu tărâmul de dincolo din mitologia galeză, Annwn.[9]
Dimensiunea internațională a legendei arthuriene se datorează în mare măsură popularității lucrării din secolul al XII-lea Historia Regum Britanniae („Istoria regilor Britaniei”), redactată de Geoffrey de Monmouth.[10] Istoriografia modernă consideră această operă drept o lucrare pseudo-istorică, care combină tradiții orale, elemente mitologice și invenții literare. În această narațiune, Arthur este prezentat ca rege al Britaniei, învingător al sașilor și fondator al unui vast imperiu. Numeroase elemente care au devenit ulterior constitutive pentru tradiția arthuriană își au originea în această lucrare, printre care figura tatălui său, Uther Pendragon, magicianul Merlin, regina Guinevere, sabia Excalibur, conceperea lui Arthur la Tintagel, confruntarea finală cu Mordred la Camlann și retragerea sa finală în Avalon.
Un rol decisiv în dezvoltarea tradiției literare arthuriene l-a avut scriitorul francez din secolul al XII-lea Chrétien de Troyes, care a introdus personaje și motive noi, precum Lancelot și Sfântul Graal, și a pus bazele genului romanului cavaleresc arthurian, devenit o direcție majoră a literaturii medievale. În aceste narațiuni, accentul narativ se deplasează frecvent de la figura regelui Arthur către alte personaje, în special către Cavalerii Mesei Rotunde, Masa Rotundă funcționând ca simbol al egalității dintre cavaleri și al idealurilor cavalerismului medieval. Temele, episoadele și personajele legendei arthuriene variază semnificativ de la un text la altul, fără a exista o versiune canonică unică.
Literatura arthuriană a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în Evul Mediu, urmată de un declin în epoca modernă timpurie, înainte de a beneficia de o amplă renaștere în secolul al XIX-lea. În epoca modernă și contemporană, legenda a fost reinterpretată în chei romantice, naționaliste sau fantastice, adaptându-se continuu la noi contexte culturale. În secolul al XXI-lea, tradiția arthuriană își păstrează relevanța nu doar în literatură, ci și prin numeroase adaptări pentru teatru, film, televiziune, benzi desenate și alte medii culturale.
Baza istorică pentru regele Arthur
[modificare | modificare sursă]Autenticitatea istorică a regelui Arthur este de mult timp obiectul unei dispute între specialiști. O tabără, bazându-se pe referințe din Historia Brittonum și Annales Cambriae, îl vede ca o figură istorică obscură, un conducător romano-briton luptând cu anglo-saxonii invadatori undeva pe la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul secolului al VI-lea. Historia Brittonum ("Istoria britonilor"), o compilație istorică în limba latină din secolul al IX-lea atribuită clericului galez Nennius, dă o listă de douăsprezece bătălii la care a luat parte Arthur, culminând cu Bătălia de la Mons Badonicus, unde se spune că a omorât singur 960 de oameni. Annales Cambriae din secolul al X-lea ("Analele galeze"), datează această bătălie în anul 516, și menționează de asemenea Bătălia de la Camlann, în care Arthur și Mordred au fost ambii uciși, datată în 537. Niciun text nu îl numește pe Arthur rege, deși acest lucru nu ar putea avea mare importanță, întrucât adesea se referă la regi fără a le menționa titlul. Historia Brittonum îl numește dux bellorum sau "dux (duce, comandant) în bătălii (războaie)".[11] Istoricul John Morris a plasat domnia ipotetică a lui Arthur la sfârșitul secolului al V-lea, însă nu a descoperit multe informații despre el, ci doar ideea de rege, între contemporani precum Vortigern, Cunedda, Hengest și Coel Hen. Morris afirmă că centrul regatului lui Arthur ar fi fost în zonele celte din Țara Galilor, Cornwall și sud-estul Angliei, sau în "Vechiul nord" britonic, care se întindea peste Anglia de nord și Scoția de sud de astăzi.[12]
O altă tabără afirmă că Arthur nu a avut o existență istorică reală. Nowell Myres a scris, la publicarea cărții lui Morris, Age of Arthur că "niciun personaj de la granița dintre mitologie și istorie nu a mai irosit vreodată atât de mult timpul unui istoric[13] Gildas, în polemica sa din secolul al VI-lea De Excidio Britanniae ("Despre ruina Britaniei"), scrisă la scurt timp după Bătălia de la Mons Badonicus, menționează această bătălie, dar nu și pe Arthur.[14] Unii susțin că ar fi fost inițial o zeitate celtă pe jumătate uitată, care a evoluat într-un personaj istoric, bazându-se pe paralele cu presupusa evoluție a zeului mării regele Lear, zeii-cal ai Kentului Hengest și Horsa, care au fost istoricizați în perioada relatării lui Bede și care au primit un rol important în cucerirea anglo-saxonă a estului Britaniei, personajul fondator al Caer-fyrddin, Merlin (galeză Myrddin), sau semizeul nordic Sigurd sau Siegfried, care a căpătat valoare istorică în Cântecul nibelungilor prin asociere cu o bătălie din secolul al V-lea dintre huni și burgunzi.[15] Unii susțin o posibilă etimologie a numelui lui Arthur din galezul arth, "urs", și consideră că regele-urs gal este precedentul pentru legendă, deși venerarea lui Artio nu e atestată în Britania.
Documentele istorice din acea perioadă sunt puține, așa că un răspuns definitiv pare improbabil. Mai multe locuri au fost identificate ca "arthuriene" începând cu secolul al XII-lea,[16] dar arheologia nu poate descoperi nume decât prin intermediul inscripțiilor. Așa numita "Piatră a lui Arthur" descoperită în 1998 între ruinele de la Castelul Tintagel din Cornwall, o așezare importantă din Britania post-romană, a creat pentru scurt timp senzație.[17] Nu există alte dovezi arheologice pentru Arthur.
Mai multe persoane reale din istorie au fost propuse ca reprezentând baza istorică a legendei arthuriene, de la Lucius Artorius Castus, un ofițer roman din Britania secolului al II-ea la împărați romani uzurpatori ca Magnus Maximus și conducători britoni post romani ca Riothamus, Ambrosius Aurelianus,[15] Owain Ddantgwyn[16] și Athrwys ap Meurig.[16]
Numele lui Arthur
[modificare | modificare sursă]Originea numelui Arthur este ea însăși subiect de dispută. Unii consideră că provine din numele de familie latin Artorius, însemnând "plugar" (varianta "Arturius" este cunoscută din inscripții).[necesită citare] Alții consideră că ar proveni din galezul arth (mai înainte art), însemnând "urs", sugerând că art-ur, "omul-urs", este forma inițială. Numele lui Arthur apare ca Arturus în textele arthuriene timpurii în latină, niciodată Artorius, deși este posibil ca formele din latina vulgară ale lui Artorius, pronunțate în limbile celtice, să dea atât Arthur cât și Arturus.
Toby D. Griffen de la Southern Illinois University leagă numele Arthur de Arcturus, cea mai strălucitoare stea din constelația Boötes, în apropiere de Ursa Mare (Ursa Major - Marele urs). Arcturus din latina clasică ar fi devenit Arturus în latina vulgară, iar strălucirea sa și poziția pe cer i-ar fi făcut pe oameni să o considere "paznicul ursului" și "conducător" al celorlalte stele din Boötes. Griffin susține că "Arthur" nu e un nume personal, ci un nom de guerre, un epitet dat omului care i-a condus pe britoni împotriva saxonilor,, pe care atât vorbitorii de latină, cât și vorbitorii de britonă l-ar fi asociat conducerii și ferocității de urs.[18] O variantă a teoriei nom de guerre este că numele combina cuvintele galez și latin pentru „urs”: art și ursus.[19] Numele Arthur și variantele sale au fost folosite ca nume de persoane de cel puțin alți patru conducători care au trăit după datele presupuse ale bătăliilor lui Arthur, sugerând, după Griffin și alții, că a fost folosit ca nume de persoană după ce "primul" Arthur l-a făcut faimos.
În noul film „Avalon High” (Liceul Avalon) se vorbește despre un anumit Ordin al Ursului. In acesta se vorbește cum că, o dată la o mie de ani, regele Arthur s-ar reîncarna. Acesta este un exemplu de legendă despre regele Arthur.
Cultul Arthurian în Evul Mediu
[modificare | modificare sursă]Popularitatea legendelor Arthuriene a dus la o varietate de exprimări, similare cu francizele de astăzi. Astfel, există locuri asociate cu Arthur, se organizau evenimente festive tematice, copii erau numiți după Cavalerii Mesei Rotunde și nobili își legau arborele genealogic de Arthur sau de cavalerii lui.
Locațiile legate de legendă pot fi împărțite în două categorii. Locuri reale care sunt inspirate din povești și locuri fantastice care au un echivalent în realitate. În prima categorie se încadrează castelul Tintagel din Cornwall. A fost construit în secol XIII, de către Reginald, fiul ilegitim al lui Henry I, ca urmare a popularității textului lui Geoffrey of Monmouth. În a doua categorie se încadrează Camelot. Pe lângă Tintagel, alte „candidate” pentru Camelot sunt Cadbury, Viroconium, Killibury și The Hammerer.
Festivitățile Arthuriene erau organizate în mediul nobiliar unde se sărbătorea un eveniment important prin imitarea personajelor mesei rotunde sau interpretarea unor episoade din legenda arthuriană de către nobilii participanți. Aveau loc schimburi de cadouri, se servea multă mâncare și se organizau turnire. Toate acestea se datorează textelor unde Arthur este prezentat ca un rege darnic și generos.
O altă formă a popularității legendelor Arthuriene a fost numirea copiilor după cavalerii mesei rotunde. Acestă practică începe în secolul XI și a avut loc în spațiul central-vestic al Franței, aflat sub autoritatea Plantageneților.
În secolul XIII, odată cu creșterea popularității legendelor, crește semnificativ numărul de persoane numite după Cavalerii Mesei Rotunde. La fel se întâmplă în Germania, Anglia, în regiunile flamande și bavareze, unde indivizii poartă numele de Gawain, Tristan, Lancelot, Perceval și Bohort.
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ https://www.imdb.com/title/tt1972591/fullcredits. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ https://www.encyclopedia.com/literature-and-arts/literature-english/.../guinevere. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ https://www.quora.com/Who-are-King-Arthurs-children. Accesat în . Lipsește sau este vid:
|title=(ajutor) - ^ Tom Shippey, "So Much Smoke", review of Higham 2002. , London Review of Books, 40:24:23 (20 December 2018)
- ^ Higham 2002, pp. 11–37. , has a summary of the debate on this point.
- ^ Aneirin (). Llyfr Aneirin [Book of Aneirin] (Parchment.) (în galeză). p. 37, line 21. NLW Llyfr Aneirin (Cardiff MS 2.81).
- ^ Charles-Edwards 1991, p. 15. ; Sims-Williams 1991. . Y Gododdin nu poate fi datat cu precizie: poemul descrie evenimente din secolul al VI-lea și conține trăsături ortografice specifice secolelor al IX-lea–al X-lea, însă manuscrisul care s-a păstrat până în prezent datează din secolul al XIII-lea.
- ^ D'Amato, Raffaele; Salimbeti, Andrea (). Windrow, Martin; Reynolds, Nick, ed. Post-Roman Kingdoms: 'Dark Ages' Gaul and Britain, AD 450-800. Illustrated by Andrei Negin. London: Bloomsbury Publishing Plc. p. 6. ISBN 978-1-4728-5091-1.
Deși cel mai vechi manuscris păstrat al poemului (Cardiff MS 2.81) este, în mod obișnuit, datat la mijlocul secolului al XIII-lea, Y Gododdin îl menționează pe „Arthur" (YG XXXIII, în versiunea arhaică). Se consideră că acest text își are originea în anii 590, fiind transmis inițial pe cale orală, înainte de a fi consemnat în scris, probabil în secolele al IX-lea–al X-lea.
- ^ Vezi Padel 1994. ; Sims-Williams 1991. ; Green 2007b. ; și Roberts 1991a.
- ^ Thorpe 1966. , dar vezi și Loomis 1956.
- ^ Historia Brittonum; Annales Cambriae
- ^ en John Morris, The Age of Arthur: A History of the British Isles from 450–650, 1973
- ^ en "no figure on the borderline of history and mythology has wasted more of the historian's time" - Myres, J.N.L., The English Settlements", OUP, 1989, ISBN 0-19-282235-7, p 16.
- ^ Gildas, De Excidio Britanniae
- ^ a b Green, Thomas (). „The Historicity and Historicisation of Arthur”. Arthurian Resources. Accesat în .
- ^ a b c en Mike Ashley, The Mammoth Book of King Arthur, Robinson Books, London, 2005.
- ^ en "Tintagelul din evul mediu timpuriu: Un interviu cu arheologii Rachel Harry și Kevin Brady", Epoca eroică, 1999
- ^ Griffen, Toby D. (). „Arthur's Name” (PDF). Celtic Studies Association of North America. Arhivat (PDF) din originalul de la . Accesat în .
- ^ en Graham Phillips și Martin Keatman, King Arthur: The True Story, Arrow Books, 1993
Vezi și
[modificare | modificare sursă]Legături externe
[modificare | modificare sursă]
Materiale media legate de Regele Artur la Wikimedia Commons- Regele Arthur între realitate și legendă Arhivat în , la Wayback Machine., e-istorie.ro
- Arthur - legendarul urs fioros al Britaniei Arhivat în , la Wayback Machine., 27 octombrie 2006, Gabriel Tudor, Revista Magazin
- Pe urmele regelui Arthur Arhivat în , la Wayback Machine., 16 aprilie 2008, Dorin Marian, Revista Magazin
