Războiul din 1812

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Războiul din 1812
Parte a Războaielor napoleoniane (asociere indirectă)
BurningofWashington1814.jpg
Incendierea Washingtonului
Informații generale
Perioadă
Locație America de Nord, Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific
Rezultat Tratatul de la Ghent
Status quo ante bellum
Beligeranți
Statele Unite ale Americii SUA Imperiul Britanic Imperiul Britanic
Conducători
Statele Unite ale Americii James Madison
Statele Unite ale Americii Henry Dearborn⁠(d)
Statele Unite ale Americii Jacob Brown⁠(d)
Statele Unite ale Americii Winfield Scott⁠(d)
Statele Unite ale Americii Andrew Jackson
Statele Unite ale Americii William Henry Harrison
Statele Unite ale Americii William Hull⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Lord Liverpool
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord George Prévost⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Isaac Brock⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Roger Hale Sheaffe⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Gordon Drummond⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Robert Ross⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Edward Pakenham⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Charles de Salaberry⁠(d)
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord Tecumseh⁠(d)
Efective
Statele Unite ale Americii 7.000 soldați (35.000 la sfârșitul războiului)
Miliția: 458.463
Marina:
6 fregate
14 alte nave
125 nativi Choctaw aliați[1]
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord 5.200 soldați (48.160 la sfârșitul războiului
Miliția: 4.000
Marina:
11 nave de linie
34 fregate
52 alte nave
10.000 nativi aliați[2]
Pierderi
Statele Unite ale Americii 2.260 morți
4.505 răniți
cca. 15.000 morți din alte cauze
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord 1.600 morți
3.679 răniți
3.321 morți din alte cauze

Războiul din 1812 a fost un conflict între Statele Unite și Regatul Unit, fiecare cu aliații săi, desfășurat între iunie 1812 și februarie 1815. Istoricii britanici îl consideră adesea un teatru de operațiuni minor al Războaielor Napoleoniene; în Statele Unite și Canada, el este însă considerat un război de sine stătător.

De la izbucnirea conflictului cu Franța Napoleoniană, Regatul Unit aplicase o blocadă navală pentru împiedicarea comerțului neutru cu Franța, practică pe care Statele Unite o contestau ca fiind ilegală în raport cu dreptul internațional. Pentru a strânge resurse umane pentru blocadă, britanicii au recrutat cu forța⁠(d) marinari comerciali americani pentru Marina Regală. Incidente ca afacerea Chesapeake–Leopard⁠(d) au inflamat sentimentele antibritanice din SUA. În 1811, britanicii s-au indignat și ei de afacerea ''Little Belt''⁠(d), în care 11 marinari britanici și-au pierdut viața.[3][4] Regatul Unit i-a aprovizionat pe indienii care efectuau raiduri asupra coloniștilor americani de la frontieră, încetinind expansiunea americană și provocând resentimente.[5] Istoricii încă dezbat dacă dorința de a anexa, parțial sau integral, America de Nord Britanică⁠(d) (Canada) a contribuit la hotărârea americanilor de a declara război. La , președintele american James Madison, a semnat, după mari presiuni ale „Șoimilor Războiului”⁠(d) din Congres, declarația de război împotriva Regatului Unit⁠(d).[6]

Cu majoritatea armatei europene angajată în luptă contra lui Napoleon, Regatul Unit a adoptat o strategie defensivă. Susținerea efortului de război a fost dificilă pentru americani din cauza nepopularității campaniilor⁠(d), mai ales în New England, unde războiul era denumit cu dispreț „Războiul Dlui Madison”. Înfrângerile suferite de americani în asediul Detroitului⁠(d) și în bătălia de la Queenston Heights⁠(d) au frustrat eforturile acestora de a cuceri Canada Superioară, și au ameliorat moralul britanicilor. Tentativele americanilor de a invada Canada Inferioară⁠(d) și de a captura Montrealul au dat și ele greș. În 1813, americanii au câștigat bătălia de pe Lacul Erie⁠(d), dobândind control asupra lacului, iar în bătălia de pe Thames⁠(d) au învins Confederația lui Tecumseh⁠(d), asigurându-și un obiectiv primar al războiului. O ultimă tentativă americană de invadare a Canadei a fost blocată în bătălia de la Lundy's Lane⁠(d) din vara lui 1814. Pe mare, puternica Marină Regală a efectuat o blocadă a porturilor americane, întrerupând comerțul și permițând britanicilor să efectueze în voie raiduri pe coastă. În 1814, unul din aceste raiduri s-a soldat cu incendierea capitalei Washington⁠(d), deși americanii au respins ulterior tentativele britanicilor de a invada New Englandul⁠(d) și de a captura Baltimore-ul⁠(d).

În Regatul Unit, a crescut opoziția față de impozitele puse pentru război și au apărut cereri de reluare a comerțului cu America. După abdicarea lui Napoleon, blocada Franței a luat sfârșit și Regatul Unit a încetat recrutările forțate de marinari, ceea ce a lăsat caducă problema care a declanșat conflictul. Britanicii au reușit apoi să crească forța blocadei de pe coasta americană, anihilând comerțul maritim american și aducând guvernul SUA în pragul falimentului. Niciuna din părți nu mai dorea să continue luptele. Negocierile de pace au început în august 1814, iar tratatul de la Ghent s-a semnat la 24 decembrie. Vestea păcii a ajunst în America după ceva timp. Neștiind de tratat, forțele britanice au invadat Louisiana și au fost învinse în bătălia de la New Orleans în ianuarie 1815. Americanii au considerat că aceste victorii tardive au restaurat onoarea națională. Astfel, ele au condus la disiparea sentimentului anti-război și la începutul Epocii Bunelor Sentimente⁠(d), o perioadă de unitate națională. Vestea tratatului s-a răspândit la scurt timp, și a dus la încetarea operațiunilor militare. Tratatul a fost ratificat de SUA la , și a pus capăt războiului fără modificări teritoriale.

Originile[modificare | modificare sursă]

Istoricii dezbat de multă vreme ponderea pe care a avut-o fiecare cauză probabilă care a stat la baza Războiului din 1812. În această secțiune sunt rezumați câțiva factori mai importanți care au determinat Statele Unite să declare război.[7][8]

Onoarea și ideea de un al doilea război de independență[modificare | modificare sursă]

După cum observa Risjord (1961), o motivație puternică pentru americani era dorința de a conserva onoarea națională în fața a ceea ce considerau a fi insulte din partea britanicilor, cum a fost cazul afacerii Chesapeake–Leopard⁠(d).[9] H. W. Brands⁠(d) spunea: „ceilalți șoimi ai războiului vorbeau despre lupta cu Marea Britanie drept un al doilea război de independență; [Andrew] Jackson, care încă mai purta cicatricile primului război de independență, era deosebit de convins de această opinie. Conflictul ce se apropia era despre încălcările drepturilor americanilor, dar și despre repararea orgoliului identității americane”.[10] Americanii contemporani și istoricii ulteriori[11] au vorbit despre acest conflict ca despre un „al Doilea Război de Independență” al Statelor Unite.[12]

Britanicii au fost și ei jigniți de afacerea Little Belt. Aceasta le-a stârnit britanicilor un interes deosebit în capturarea navei-amiral a Statelor Unite, President, ceea ce au reușit în 1815.[13]

Recrutările forțate și acțiunile navale[modificare | modificare sursă]

În 1807, Regatul Unit a inntrodus o serie de restricții comerciale prin ordin al Consiliului de Coroană⁠(d) pentru a împiedica comerțul țărilor neutre cu Franța, cu care britanicii se luptau pe atunci în contextul Războaielor Napoleoniene. Statele Unite au contestat aceste restricții, denunțându-le drept ilegale în raport cu dreptul internațional.[14] Istoricul Reginald Horsman afirmă că „o secțiune mare a influentei opinii publice britanice, atât în guvern cât și în țară, credea că America reprezintă o amenințare la adresa supremației maritime britanice.”[15]

Marina comercială americană aproape că-și dublase efectivele între 1802 și 1810, și devenise de departe cea mai mare flotă neutră. Cel mai mare partener comercial al său era Marea Britanie, care achiziționa 80% din bumbacul american și 50% din celelalte mărfuri de export. Publicul și presa britanice erau deranjate de crescânda concurență mercantilă și comercială.[16] Viziunea americană era că Regatul Unit le încălcase drepturile de a face comerț cu alții.

De-a lungul Războaielor Napoleoniene, Marina Regală crescuse și ea la 176 de vase de luptă⁠(d) și 600 de nave în total, necesitând 140.000 de persoane ca echipaj.[17] Pe timp de pace, Marina Regală își putea completa efectivele cu voluntari, dar pe timp de război concura cu marina comercială⁠(d) și cu corsarii pentru numărul redus de marinari experimentați, așa că a recurs la recrutări forțate⁠(d) de pe navele comerciale străine sau interne ancorate în porturi atunci când nu-și putea opera navele doar cu voluntari.

Statele Unite considerau că dezertorii britanici au dreptul să devină cetățeni americani⁠(d). Regatul Unit nu recunoștea niciun drept prin care vreun supus britanic să poată renunța la acest statut, să poată emigra sau transfera naționalitatea ca cetățean naturalizat al altei țări. Aceasta însemna că, pe lângă recuperarea dezertorilor din Marină, el considera orice cetățean american născut britanic drept eligibil pentru serviciu militar obligatoriu. Situația era agravată de reținerea cu care Statele Unite emiteau documente oficiale de naturalizare și de larga răspândire între marinari a unor documente de protecție⁠(d) neoficiale sau false.[18] Astfel, Marinei Regale îi era greu să facă distincția între americani și neamericani, astfel încât a recrutat forțat și unii americani care nu fuseseră niciodată britanici. Unii dintre ei și-au dobândit libertatea când au făcut apel.[19] Deși Statele Unite îi recunoșteau pe marinarii de origine britanică de pe navele americane drept americani, dar Regatul Unit, nu. Amiralitatea a estimat că erau 11.000 de marinari naturalizați⁠(d) pe navele americane în 1805. Secretarul american al Trezoreriei Albert Gallatin⁠(d) a afirmat că 9000 de marinari americani erau născuți în Regatul Unit.[20] Mai mult, un număr mare dintre acești marinari britanici erau irlandezi. O anchetă a căpitanului Isaac Chauncey⁠(d) din 1808 a găsit că 58% din marinarii din New York City erau fie cetățeni naturalizați, fie imigranți recenți, majoritatea acestor marinari de origine străină (134 din 150) fiind din Regatul Unit. Din cei 134, 80 erau irlandezi.

Iritarea americanilor față de recrutările forțate a crescut după ce fregate britanice au fost staționate chiar la ieșirea din porturile americane, în apele teritoriale ale SUA, vizibile de pe țărm, și au început să percheziționeze vasele după marfă de contrabandă și oameni de recrutat.[21] Acțiuni de recrutare mult mediatizate, cum au fost afacerea Leander⁠(d) și afacerea ChesapeakeLeopard⁠(d) au indignat publicul american.[22][23]

Publicul britanic a fost și el indignat de afacerea ''Little Belt''⁠(d), în care o navă americană mai mare s-a ciocnit cu un mic sloop britanic, acțiune soldată cu moartea a 11 marinari britanici. Ambele părți au susținut că cealaltă a tras prima, dar publicul britanic în mod deosebit a acuzat SUA de atacarea unei vase mai mici, iar unele ziare au cerut răzbunare,[3][4] în vreme ce Statele Unite au fost încurajate de această victorie împotriva Marinei Regale.[24] Marina SUA a recrutat și ea cu forța marinari britanici, dar guvernul britanic considera această practică drept una legitimă și prefera să recupereze marinarii britanici recrutați cu forța de americani doar în funcție de caz.[25]

Susținerea britanică pentru raidurile băștinașilor americani[modificare | modificare sursă]

Teritoriul de Nord-Vest, care consta din actualele state Ohio, Indiana, Illinois, Michigan și Wisconsin, era terenul de luptă al unui conflict între popoarele băștinașe și Statele Unite.[26] Imperiul Britanic cedase Statelor Unite acel teritoriu prin tratatul de la Paris din 1783, ambele părți ignorând faptul că acel teritoriu era deja locuit de diferite triburi amerindiene. Printre acestea se numărau triburile Miami⁠(d), Winnebago⁠(d), Shawnee⁠(d), Fox⁠(d), Sauk⁠(d), Kickapoo⁠(d), Delaware⁠(d) și Wyandot⁠(d). Unii războinici, care și-au părăsit popoarele de origine, l-au urmat pe Tenskwatawa⁠(d), profet Shawnee, frate cu Tecumseh⁠(d). Tenskwatawa avea viziunea purificării societății sale prin izgonirea „copiilor Spiritului Rău”, adică a coloniștilor americani.[27] Indienii voiau să-și creeze propriul stat în nord-vest pentru a pune capăt definitiv amenințării americane, după ce a devenit clar că americani voiau să ocupe ei tot pământul din Vechiul Nord-Vest.[28] Tenskwatawa și Tecumseh au format o confederație cu numeroase triburi pentru a bloca expansiunea americană. Britanicii îi considerau pe amerindieni niște aliați valoroși, care pot servi drept tampon între americani și coloniile lor canadiene, și i-au aprovizionat cu arme. Atacurile asupra coloniștilor americani din Nord-Vest au agravat și mai mult tensiunile între Regatul Unit și Statele Unite.[29] Raidurile au crescut în frecvență în 1810 și 1811; congresmanii din Vest considerau raidurile intolerabile și cereau încetarea lor definitivă.[30] Politica britanică față de indienii din Nord-Vest oscila pe de o parte între dorința de a-i ține pe americani ocupați cu luptele în Nord-Vest și de a conserva o regiune ce furniza profituri bune negustorilor canadieni de blănuri, și pe de altă parte teama că o susținere prea importantă și fățișă a indienilor îi va aduce în război cu Statele Unite.[28] Deși planurile lui Tecumseh de formare a unui stat indian în Nord-Vest ar fi fost în folosul Americii de Nord Britanice, care ar fi fost mai ușor de apărat, înfrângerile suferite de confederația lui Tecumseh i-a făcut pe britanici în același timp să se ferească să meargă prea departe în susținerea a ceea ce părea a fi o cauză pierdută. În lunile dinaintea războiului, diplomații britanici au încercat să dezamorseze tensiunile de la frontieră.[28]

Raidurile confederației, și chiar existența acesteia, împiedica expansiunea americană spre mănoasele câmpii ale Teritoriului de Nord-Vest.[31] Pratt scria:

„Există ample dovezi că autoritățile britanice au făcut tot ce le-a stat în putere să păstreze sau să câștige loialitatea indienilor din Nord-Vest cu așteptarea de a-i folosi ca aliați în caz de război. Loialitatea indienilor putea fi păstrată doar prin daruri, niciun dar nu era mai binevenit decât o armă mortală. Puști și muniții, tomahawkuri și cuțite de scalpat erau împărțite cu oarecare dărnicie de agenții britanici.[32]

Conform Centrului de Istorie Militară al Armatei SUA, însă, „frontieriștii lacomi de pământ”, care „nu se îndoiau că problemele pe care le aveau cu băștinașii erau rezultatul intrigilor britanice, au exacerbat problema răspândind zvonuri, „după fiecare raid american, despre muschete militare și alte echipamente britanice găsite pe câmpul de luptă”. Astfel, „vesticii erau convinși că problemele lor s-ar rezolva cel mai bine prin îndepărtarea britanicilor din Canada”.[33]

Britanicii aveau de multă vreme obiectivul de a crea un stat mare, neutru, de băștinași americani, care să acopere mare parte din actualele state Ohio, Indiana și Michigan. Chiar în toamna lui 1814 au făcut astfel de cereri la conferința de pace, dar în 1813 ei pierduseră controlul asupra vestului actualei provincii Ontario în bătălii-cheie pe și pe lângă Lacul Erie. Aceste bătălii au distrus confederația indiană⁠(d) care fusese principalul aliat al britanicilor în acea regiune, slăbindu-i poziția de negociere. Deși mare parte din zonă a rămas sub controlul britanicilor sau al amerindienilor aliați cu ei, la insistențele americanilor, și având alte priorități, britanicii au renunțat la pretenții.[34]

Expansionismul american[modificare | modificare sursă]

Expansiunea americană în Teritoriul de Nord-Vest era obstrucționată de la sfârșitul Revoluției Americane de diferite triburi indiene, aprovizionate și încurajate de britanici. Americanii de pe frontiera de vest cereau imperios încetarea acestor ingerințe.[35] Nu există însă consens dacă dorința americanilor de a anexa Canada a fost sau nu cauza principală a războiului. Mai mulți istorici consideră că s-a vrut cucerirea Canadei doar pentru a servi drept pârghie în negocieri, la care să se poată renunța ulterior în schimbul acceptului britanicilor de a da înapoi pe chestiunile maritime. Ar fi și întrerupt aprovizionarea coloniilor britanice din Indiile de Vest, și i-ar fi împiedicat temporar pe britanici să continue înarmarea indienilor.[36][37] Mulți istorici consideră însă dorința de a anexa Canada o cauză a războiului. Această idee a fost mai preponderentă până prin 1940, dar continuă să aibă adepți și astăzi.[38][39][40][41][42][36] Congressmanul Richard Mentor Johnson a spus Congresului că atrocitățile comise constant de indieni pe râul Wabash din Indiana au fost facilitate de aprovizionarea lor din Canada și că erau dovada că „războiul deja a început. ... nu voi muri niciodată liniștit până nu am să văd izgonirea Angliei din America de Nord și teritoriile ei încorporate în Statele Unite.”[43]

James Madison, președinte al SUA (1809–1817)
Lord Liverpool, prim-ministru britanic (1812–1827)

Madison era de părere că politicile economice britanice gândite pentru a favoriza preferința imperială fac rău economiei americane și că atâta timp cât există America de Nord Britanică, ea este un canal prin care contrabandiștii americani îi subminează politicile comerciale, ceea ce impune astfel ca Statele Unite să anexeze America de Nord Britanică.[44] Mai mult, Madison credea că ruta comercială Marile Lacuri-Sf. Laurențiu ar putea deveni principala rută comercială de export al bunurilor nord-americane spre Europa în detrimentul economiei SUA, și că dacă SUA controlează resursele Americii de Nord Britanic, cum ar fi lemnul de care au britanicii nevoie pentru navele lor oceanice, atunci Regatul Unit va fi forțat să-și schimbe politicile maritime care indignaseră atât de grav opinia publică americană.[44] Mulți americani credeau că este ceva natural ca țara lor să absoarbă America de Nord Britanică, un congressman, John Harper, declarând într-un discurs că „Însuși Autorul Naturii a marcat limitele noastre la sud prin Golful Mexic, și în nord prin regiunile de veșnic îngheț”.[44] Canada Superioară (astăzi, sudul provinciei Ontario) fusese colonizat mai ales de exilați din Statele Unite din timpul Revoluției (loialiștii Imperiului Unit⁠(d)) sau de imigranți americani postbelici. Loialiștii erau ostili unirii cu Statele Unite, în timp ce coloniștii imigranți nu erau în general interesați de politică și au rămas neutri sau i-au susținut pe britanici în război. Coloniile canadiene erau rarefiat populate și doar ușor apărate de Armata Britanică. Americanii credeau pe atunci că mulți din Canada Superioară se vor ridica și vor primi armata invadatoare americană ca pe niște eliberatori, ceea ce nu s-a întâmplat. Unul din motivele pentru care forțele americane s-au retras după o bătălie câștigată în interiorul Canadei era acela că nu putea obține provizii de la localnici.[45] Dar americanii credeau că posibilitatea susținerii locale sugerează o cucerire ușoară, așa cum opina fostul președinte Thomas Jefferson: „cucerirea Canadei în acest an, până la vecinătatea Quebecului, va fi doar o chestiune de a efectua un marș, și ne va da experiența pentru atacul asupra Halifaxului, următoarea și finala izgonire a Angliei de pe continentul american.”[46]

Anexarea era susținută de oamenii de afaceri americani de la frontieră care doreau să capete control asupra comerțului de pe Marile Lacuri.[47]

Carl Benn observa că dorința șoimilor războiului de a anexa Canadele era similară cu entuziasmul pentru anexarea Floridei Spaniole⁠(d) de către locuitorii Sudului Statelor Unite; ambii se așteptau ca războiul să faciliteze o expansiune în teritoriile demult dorite și să pună capăt susținerii primite de triburile indiene ostile (Confederația lui Tecumseh în nord și indienii Creek în sud).[48]

Congressmanul de Tennessee Felix Grundy⁠(d) considera dobândirea Canadei drept un lucru esențial pentru a conserva echilibrul politic intern, susținând că anexarea Canadei va menține echilibrul state libere-state sclavagiste, care altfel ar fi putut fi distrus prin obținerea Floridei și colonizarea zonelor sudice ale recentei Achiziții a Louisianei.[49]

Istoricul Richard Maass a susținut în 2015 că tema expansionistă este un mit care contravine „relativului consens între experți că obiectivul primar al SUA era îndepărtarea restricțiilor maritime britanice”. El susține că între specialiști există consensul că Statele Unite au declarat război „deoarece șase ani de sancțiuni economice nu reușiseră să aducă Marea Britanie la masa negocierilor, și amenințarea bazei de aprovizionare din Canada a Marinei Britanice era ultima lor speranță.” Maass acceptă că, teoretic, expansionismul i-ar fi tentat pe americani, dar găsește că „liderii se temeau de consecințele politice interne pe care le-ar implica”. În special, limitatul expansionism care exista era concentrat pe pământurile rarefiat populate dinspre vest și nu pe mai populatele așezări din est[ul Canadei]”. Cu toate acestea, Maas arată că mulți istorici continuă să creadă că expansionismul a fost o cauză.[50]

Horsman afirma că expansionismul a jucat un rol de cauză secundară după chestiunile maritime, observând că mulți istorici respingeau, în mod eronat, expansionismul drept cauză a războiului. El observa că era considerat un element-cheie pentru păstrarea echilibrului secțional între statele libere și cele sclavagiste, a cărui balanță secțională fusese înclinată de colonizarea americană a Teritoriului Louisiana, și era susținut de zeci de congresmani „șoimi ai războiului”, ca John A. Harper, Felix Grundy, Henry Clay și Richard M. Johnson, care au votat pentru război având expansiunea drept obiectiv-cheie.

„Nefiind de acord cu acele interpretări care au pus accent pe expansionism și au minimizat cauzele maritime, istoricii au ignorat temerile profunde ale americanilor în raport cu securitatea națională, visele la un continent controlat pe deplin de Statele Unite republicane, și dovezile că mulți americani credeau că Războiul din 1812 va fi ocazia ca Statele Unite să dobândească demult-dorita anexare a Canadei ... Thomas Jefferson a rezumat bine opinia majoritară americană despre război ... spunând că „cedarea Canadei ... trebuie să fie un Sine qua non⁠(d) la un tratat de pace”.[51]

Horsman declară însă în opinia sa că „dorința de a lua Canada nu a produs Războiul din 1812” și că „Statele Unite nu au declarat război pentru că voiau să obțină Canada, ci cucerirea Canadei ar fi fost un mare beneficiu colateral al conflictului.”[51]

Istoricul Alan Taylor⁠(d) spune că mulți congresmani democrat-republicani, ca Richard Mentor Johnson, John Adams Harper⁠(d) și Peter Buell Porter⁠(d), „își doreau să-i gonească pe britanici de pe continent și să anexeze Canada.” Câțiva sudiști se opuneau, de teama unui dezechilibru între statele libere și cele sclavagiste în caz că se anexează Canada, în vreme ce anticatolicismul⁠(d) i-a făcut și el pe mulți să se opună anexării Canadei Inferioare, majoritar catolice, considerând locuitorii ei francofoni „nepotriviți ... pentru cetățenia republicană”. Chiar și marile figuri ca Henry Clay și James Monroe se așteptau să păstreze cel puțin Canada Superioară în caz de cucerire ușoară. Generali americani notabili, ca William Hull⁠(d), s-au lăsat conduși de acest sentiment și au emis în timpul războiului proclamații adresate canadienilor, promițându-le eliberarea republicană prin încorporarea în Statele Unite; proclamație pe care guvernul nu a dezavuat-o niciodată oficial. Generalul Alexander Smyth⁠(d) a declarat și el trupelor lui că atunci când vor invada Canada „veți intra într-o țară care va deveni unul din Statele Unite. Veți ajunge printre niște oameni care au să vă devină concetățeni.” Lipsa unei viziuni clare privind intențiile SUA au subminat însă aceste apeluri.[52]

David și Jeanne Heidler afirmă că „majoritatea istoricilor sunt de acord că Războiul din 1812 nu a fost cauzat de expansionism, ci a reflectat o îngrijorare reală a patrioților americani față de apărarea drepturilor neutre ale Statelor Unite față de aroganta tiranie a Marinei Britanice. Aceasta nu înseamnă că obiectivele expansioniste nu ar putea profita de pe urma războiului.”[53]

Ei argumentează și că „dobândirea Canadei ar fi satisfăcut dorințele expansioniste ale Americii”, descriind-o ca un scop-cheie al expansioniștilor din vest, care, spun ei, credeau că „eliminând prezența britanică din Canada le va îndeplini cel mai bine” dorința lor de a opri susținerea britanică pentru raidurile indienilor. Ei arată că „îndelungata dezbatere” este pe tema importanței relative a expansionismului ca factor, și dacă „expansionismul a jucat un rol mai important în izbucnirea Războiului din 1812 decât grija americanilor de a-și proteja drepturile neutre pe mare.”[39]

Conflictul politic american[modificare | modificare sursă]

Deși guvernul britanic nu dădea atenție situației nord-americane care se deteriora, în vreme ce atenția sa era concentrată pe implicarea într-un război european continental⁠(d), Statele Unite erau într-o perioadă de important conflict politic între Partidul Federalist (centrat mai ales în nord-est), care susținea un guvern central puternic și legături mai strânse cu Marea Britanie, și Partidul Democrat-Republican (cu cea mai mare bază de putere în Sud și în Vest), care favoriza un guvern central slab, conservarea drepturilor statelor (incluzând sclavia), expansiunea în teritoriile indienilor, și o distanțare mai fermă de Marea Britanie. În 1812, Partidul Federalist slăbise considerabil, și democrat-republicanii, care îl aveau pe James Madison la finalul primului mandat de președinte și majorități în Congres, se aflau în poziția de a-și urma agenda mai agresivă față de Marea Britanie.[54] De-a lungul războiului, susținerea cauzei americane a fost slabă și uneori inexistentă în zonele federaliste din nord-est. Puțini oameni s-au oferit voluntari să lupte; băncile evitau finanțarea războiului. Negativismul federaliștilor, exemplificat mai ales de Convenția de la Hartford⁠(d) din 1814–1815, a distrus reputația partidului lor, care a mai supraviețuit apoi doar în zone izolate. În 1815, războiul era larg susținut în toate zonele țării. Aceasta a permis democrat-republicanilor triumfanți să adopte unele politici federaliste, cum ar fi înființarea unei bănci naționale, reînființată de Madison în 1816.[55][56]

Forțele[modificare | modificare sursă]

Americanii[modificare | modificare sursă]

Marina Statelor Unite avea 7250 de marinari și pușcași marini în 1812. Era bine antrenată, ca o forță profesionistă, care luptase bine împotriva piraților barbari și împotriva Franți în Cvasi-Război. Era dotată cu 13 nave de război oceanice, dintre care trei erau „super-fregate”. Principala problemă era lipsa fondurilor, întrucât mulți congresmani nu înțelegeau nevoia de o marină puternică.[57] Navele de război americane erau toate bine construite și egale, dacă nu superioare navelor britanice de clasă similară (construcțiile navale britanice puneau accent pe cantitate, nu pe calitate). Cele mai mari nave americane erau însă fregate, și americanii nu aveau nave de linie capabile să intre într-o luptă între flote pe mare cu Marina Regală.[58]

În larg, americanii puteau urmări doar o strategie de război de raiduri⁠(d), folosind fregatele și corsarii pentru a confisca nave comerciale britanice.[59] Înainte de război, Marina SUA era în mare parte concentrată pe coasta Atlanticului și la izbucnirea războiului avea doar două bărci înarmate pe Lacul Champlain, un bric pe Lacul Ontario și un alt pric în Lacul Erie.[60]

Forțele terestre americane erau mult mai mari decât Armata Britanică din America de Nord, iar soldații erau bine pregătiți și curajoși. Conducerea însă era inconsistentă în rândul corpului ofițerilor; unii ofițeri s-au dovedit remarcabili, dar mulți alții erau incompetenți, care își ocupaseră posturile mulțumită unor favoruri politice. Congresul era ostil ideii de armată permanentă și, în timpul războiului, guvernul SUA a chemat 450.000 de oameni din milițiile statelor, un număr puțin mai mare decât întreaga populație a Americii de Nord Britanice.[60] Milițiile statelor erau însă slab antrenate, modest înarmate și incompetent conduse. După bătălia de la Bladensburg⁠(d) din 1814, în care milițiile din Maryland și Virginia au suferit o grea înfrângere în fața Armatei Britanice, președintele Madison a comentat: „nu aș fi crezut niciodată că există o diferență atât de mare între niște trupe regulate și o forță de miliție, dacă nu aș fi fost martor la scenele de astăzi.”[57]

Britanicii[modificare | modificare sursă]

Marina Regală Britanică era o forță profesionistă, bine condusă, considerată cea mai puternică marină din lume. Cât timp continua războiul cu Franța, America de Nord era însă o grijă secundară.[60] În 1813, Franța avea 80 de nave de linie și construia încă 35. Astfel, combaterea flotei franceze a trebuit să rămână principala problemă navală a britanicilor.[60] În Canada Superioară, britanicii aveau Marina Provincială, esențială pentru a menține aprovizionată armata deoarece drumurile din Canada Superioară erau într-o stare foarte proastă.[60] Pe Lacul Ontario și pe râul Sf. Laurențiu, Marina Regală avea două goelete, în timp ce Marina Provincială întreținea patru nave mici de război pe Lacul Erie.[60] Armata Britanică din America de Nord era o forță foarte profesionistă si bine pregătită, dar suferea deoarece era depășită numeric.[60]

Milițiile din Canada Superioară și din cea Inferioară aveau un nivel mult mai scăzut de eficiență militară.[60] Milițiile canadiene (și unitățile regulate recrutate pe plan local denumite Fencibles) erau adesea mai de încredere decât milițiile americane, mai ales când își apărau propriul teritoriu. În aceste condiții, ele au jucat un rol decisiv în diferite ciocniri, între care bătălia de la Chateauguay⁠(d) în care doar forțele canadiene și indiene au oprit o forță americană mult mai mare deși nu beneficiau de susținerea unităților britanice regulate.

Indienii[modificare | modificare sursă]

Din cauza populației mai reduse în comparație cu a albilor, și în lipsa artileriei, aliații indieni ai britanicilor evitau luptele deschise și se concentrau mai ales pe un război neregulat, bazat pe raiduri și ambuscade. Dată fiind populația mică, era crucială evitarea unor pierderi grele și, în general, căpeteniile indiene încercau să lupte doar în condiții favorabile; orice bătălie ce părea să anunțe pierderi grele era, pe cât posibil, evitată. Principalele arme ale indienilor erau un amestec de tomahawkuri, cuțite, săbii, puști, bâte, săgeți și muschete. Războinicii indieni erau curajoși, dar nevoia de a evita pierderi grele a însemnat că ei nu pot lupta decât în condițiile cele mai favorabile, iar tacticile lor înclinau spre un stil ofensiv mai degrabă defensiv decât ofensiv.[61]

După cum se exprima Benn, acei indieni care au luptat de partea americanilor au furnizat Statelor Unite „cele mai eficiente trupe ușoare”, în timp ce britanicii aveau nevoie disperată ca triburile indiene să compenseze inferioritatea lor numerică. Indiferent de tabăra pentru care au luptat, indienii se considerau aliați, nu subordonați, iar căpeteniile indiene făceau ce credeau că este mai bine pentru triburile lor, spre iritarea generalilor atât americani cât și britanici, care adesea se plângeau că nu se pot baza pe ei.[61]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Upton, David (). "Soldiers of the Mississippi Territory in the War of 1812". Internet Archive. Arhivat din original la . Accesat la .
  2. ^ Allen, Robert S (1996). "Chapter 5: Renewing the Chain of Friendship". His Majesty's Indian allies: British Indian policy in the defence of Canada, 1774-1815. Toronto: Dundurn Press. ISBN 1-55002-175-3.
  3. ^ a b Hooks, J. "Redeemed honor: the President-Little Belt Affair and the coming of the war of 1812" The Historian, (1), 1 (2012)
  4. ^ a b Hickey 1989, p. 22.
  5. ^ Stagg 1983, p. 4.
  6. ^ Woodsworth 1812.
  7. ^ Trautsch 2013, pp. 273–293; Egan 1974; Goodman 1941, pp. 171–186.
  8. ^ Scott A. Silverstone (). Divided Union: The Politics of War in the Early American Republic. Cornell University Press. p. 95. ISBN 0801442303. 
  9. ^ Risjord 1961, pp. 196–210.
  10. ^ Brands 2005, p. 163.
  11. ^ Swanson (1945)
  12. ^ Hickey 2013.
  13. ^ Lambert 2012.
  14. ^ Fanis 2011, p. 94.
  15. ^ Horsman 1962, p. 264.
  16. ^ Toll 2006, p. 281.
  17. ^ Toll 2006, p. 382.
  18. ^ Rodger, N. A. M. (). Command of the Ocean. London: Penguin Books. pp. 565–566. ISBN 0-140-28896-1. 
  19. ^ Latimer 2007, p. 17.
  20. ^ Caffrey 1977, p. 60
  21. ^ Toll 2006, pp. 278–279.
  22. ^ Black 2002, p. 44.
  23. ^ Taylor 2010, p. 104.
  24. ^ Hooks, J. W. (). "A friendly salute: The President-Little Belt Affair and the coming of the war of 1812 (PDF) (PhD). University of Alabama. p. ii. Accesat în . 
  25. ^ John P. Deeben (). „The War of 1812 Stoking the Fires: The Impressment of Seaman Charles Davis by the U.S. Navy”. Prologue Magazine. Vol. 44 nr. 2. U.S. National Archives and Records Administration. Accesat în . 
  26. ^ White 2010, p. 416.
  27. ^ Willig 2008, p. 207.
  28. ^ a b c Benn 2002, p. 18.
  29. ^ Hitsman 1965, p. 27.
  30. ^ Heidler & Heidler 1997, pp. 253, 504; Zuehlke 2007, p. 62.
  31. ^ Heidler & Heidler 1997, pp. 253, 392.
  32. ^ Pratt 1955, p. 126.
  33. ^ „American Military History, Army Historical Series, Chapter 6”. Accesat în . 
  34. ^ Smith 1989, pp. 46–63, esp. pp. 61–63; Carroll 2001, p. 23.
  35. ^ Kennedy, Cohen & Bailey 2010, p. 244.
  36. ^ a b Bowler 1988, pp. 11–32.
  37. ^ Stagg 1981, pp. 3–34; Stagg 1983,[necesită pagina]; Horsman 1962, p. 267; Hickey 1989, p. 72; Brown 1971, p. 128; Burt 1940, pp. 305–310; Stuart 1988, p. 76.
  38. ^ Stanley 1983, p. 32.
  39. ^ a b Heidler & Heidler 2002, p. 4.
  40. ^ Pratt 1925, pp. 9–15; Hacker 1924, pp. 365–395; Hickey 1989, p. 47; Carlisle & Golson 2007, p. 44; Stagg 2012, pp. 5–6; Tucker 2011, p. 236.
  41. ^ „War of 1812–1815”. Office of the Historian. United States Department of State. Accesat în . 
  42. ^ Nugent 2008, pp. 73–75.
  43. ^ Langguth 2006, p. 262.
  44. ^ a b c Benn 2002, p. 16.
  45. ^ Berton 2001, p. 206.
  46. ^ Hickey 2012, p. 68.
  47. ^ Nugent 2008, p. 75.
  48. ^ Benn & Marston 2006.
  49. ^ John Roderick Heller (). Democracy's Lawyer: Felix Grundy of the Old Southwest. p. 98. ISBN 9780807137420. 
  50. ^ Maass, R. W (), „"Difficult to Relinquish Territory Which Had Been Conquered": Expansionism and the War of 1812”, Diplomatic History, 39: 70–97, doi:10.1093/dh/dht132 
  51. ^ a b Horsman, R.. (1987). On to Canada: Manifest Destiny and United States Strategy in the War of 1812. Michigan Historical Review, 13(2), 1–24.
  52. ^ Taylor 2010, pp. 137–139.
  53. ^ David Stephen Heidler; Jeanne T. Heidler (). Manifest Destiny. Greenwood Press. p. 9. 
  54. ^ Taylor 2010.
  55. ^ Hickey, Donald R. (). „Federalist Party Unity and the War of 1812”. Journal of American Studies⁠(d). 12 (1): 23–39. doi:10.1017/S0021875800006162. 
  56. ^ Banner, James M. (). To the Hartford Convention: The Federalists and the Origins of Party Politics in Massachusetts, 1789–1815. New York: Knopf. 
  57. ^ a b Benn 2002, p. 20.
  58. ^ Benn 2002, pp. 20–21.
  59. ^ Benn 2002, pp. 20 & 54–55.
  60. ^ a b c d e f g h Benn 2002, p. 21.
  61. ^ a b Benn 2002, p. 25.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]