Ordinul livonian

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Ordinul livonian
LivonianOrder.svg Baltic coat of arms.svg
1. Sigiliul maestrului Ordinului livonian
2. Stema Cavalerilor teutoni în Ordinului livonian
Activă 1237–1561
Țară Ordensstaat (1237-1435)
Confederația livoniană
Ramură Ordinul teutonic
Garnizoana/Sediu Wenden(Cēsis), Fellin (Viljandi)
Misiuni Cruciada din nord, Bătălia de la Lacul Peipsi, Războiul livonian

Ordinul livonian a fost o ramură autonomă livoniană a Ordinului Teutonic [1], membru al Confederației livoniene între 1435 și 1561. După ce au fost înfrânți de samogiți în Bătălia de la Saule în 1236, rămășițele Fraților livoniani de Sabie au fost integrate în Cavalerii teutoni și au devenit cunoscuți ca Ordinul livonian în 1237.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Între 1237 și 1290 Ordinul livonian a cucerit Curlanda, Livonia și Semigalia, dar eforturile ordinului de a invada Republica Novgorodului au eșuat, iar armata a fost în cele din urmă învinsă în Bătălia de la Rakvere (1268). În 1346 ordinul a cumpărat Ducatul Estoniei de la regele Valdemar al IV-lea al Danemarcei. Traiul din teritoriul ordinului a fost descris în cronica lui Balthasar Russow.

Ordinul teutonic a căzut în declin în urma înfrângerii la Bătălia de la Grunwald în 1410, și secularizarea teritoriilor prusace de Albert de Branderburg în 1525, dar ordinul livonian a reușit să-și mențină existența independentă.

Înfrângerea Ordinului livonian în Bătălia de la Pabaiskas, la 1 septembrie 1435, care i-a costat viața lui maestrului și a altor câțiva cavaleri de rang înalt, a adus ordinul aproape de Livonia. Acordul Confederației livoniene la Walk, pe 4 decembrie 1435, a adus la masa tratativelor pe arhiepiscopul de la Riga, episcopii de la Curlanda, Dorpat, Ösel-Wiek și Reval, pe de o parte și pe reprezentanții Ordinului livonian și vasalii lor, respectiv pe deputații consiliilor municipale de la Riga, Reval și Dorpat, pe de altă parte.

Cu toate acestea, în timpul războiului livonian, ordinul a suferit o înfrângere decisivă de carte trupele Cnezatului Moscovei în Bătălia de la Ergeme în 1560. Ulterior, ordinul livonian a cerut protecție din partea lui Sigismund al II-lea Augustus, regele Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei, care a intervenit în războiul dintre episcopul William și Frații în 1557.[3]

Când au ajuns la o înțelegere cu Sigismund al II-lea Augustus și reprezentanții săi, ultimul maestru livonian, Gotthard Kettler, a secularizat ordinul și l-a convertit la Luteranism. În partea de sud a pământurilor Fraților a creat Ducatul Curlandei și Semigaliei pentru familia sa. Cele mai multe teritorii au fost confiscate de Marele Ducat al Lituaniei. Nordul Estoniei a fost recâștigat de de Danemarca și Suedia.

În secolele XIV-XVI limba germană vulgară, limba vorbită în orașele din Liga Hanseatică, era limba de circulație. Ulterior, în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, germana modernă cultă (Hoch Deutsch) a devenit limba oficială. [4]

Comandamente ale Ordinului Livoniei[modificare | modificare sursă]

Comandamentele Ordinului Livoniei, care au existat pe teritoriul a două țări de azi, Estonia și Letonia, două din cele trei Republici baltice, erau următoarele.

Estonia[modificare | modificare sursă]

Letonia[modificare | modificare sursă]

Mari maeștri ai Ordinului livonian[modificare | modificare sursă]

Armură utilizată de Ordinul Livoniei

Marele Maestru al Livoniei, similar Marelui Maestru al Ordinului Teutonic, era ales pe viață de cavalerii membri ai ordinului. Marele Maestru avea puteri de supervizare a tuturor activităților ordinului, iar sugestiile și sfaturile sale aveau puteri de ordin. În același timp, Marele Maestru al Ordinului Teutonic nu limita puterile autonome locale, întrucât arareori trimitea ambasadorii săi să viziteze Livonia, respectiv vizita personal Livonia și mai rar. [5]

    Hermann Balk 1237–1238
    Dietrich von Grüningen 1238–1242
    Dietrich von Grüningen 1244–1246
    Andreas von Stierland 1248–1253
    Anno von Sangershausen 1253–1256
    Burchard von Hornhausen 1256–1260
    Werner von Breithausen 1261–1263
    Konrad von Mandern 1263–1266
    Otto von Lutterberg 1266–1270
    Walther von Nortecken 1270–1273
    Ernst von Rassburg 1273–1279
    Konrad von Feuchtwangen 1279–1281
    Wilken von Endorp 1281–1287
    Konrad von Herzogenstein 1288–1290
    Halt von Hohembach –1293
    Heinrich von Dinkelaghe 1295–1296
    Bruno 1296–1298
    Gottfried von Rogga 1298–1307
    Conrad von Jocke 1309–1322
    Johannes Ungenade 1322–1324
    Reimar Hane 1324–1328
    Everhard von Monheim 1328–130
    Burchard von Dreileben 1340–1345
    Goswin von Hercke 1345–1359
    Arnold von Vietinghof 1359–1364
    Wilhelm von Vrymersheim 1364–1385
    Robin von Eltz 1385–1389
    Wennemar Hasenkamp von Brüggeneye 1389–1401
    Konrad von Vietinghof 1401–1413
    Diderick Tork 1413–1415
    Siegfried Lander von Spanheim 1415–1424
    Zisse von Rutenberg 1424–1433
    Franco Kerskorff 1433–1435
    Heinrich von Bockenvorde 1435–1437
    Heinrich Vinke von Overbergen 1438–1450
    Johann Osthoff von Mengede 1450–1469
    Johann Wolthuss von Herse 1470–1471
    Bernd von der Borch 1471–1483
    Johann Fridach von Loringhofe 1483–1494
    Wolter von Plettenberg 1494–1535
    Hermann Hasenkamp von Brüggeneye 1535–1549
    Johann von der Recke 1549–1551
    Heinrich von Galen 1551–1557
    Johann Wilhelm von Fürstenberg 1557–1559
    Godert (Gotthard) Kettler 1559–1561

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ en Urban, William (2005). The Teutonic Knights: A Military History. pp. 259–273. ISBN 1853676675. http://books.google.com/books?id=zzwXIQAACAAJ&dq 
  2. ^ en Frucht, Richard C. (2005). Eastern Europe: An Introduction to the People, Lands, and Culture. ABC-CLIO. pp. 69. ISBN 1576078000. http://books.google.com/books?id=lVBB1a0rC70C&pg=PA69&dq=%22Livonian+order%22&ei=CORZSO-qNZyMjAH29rG1Cw&sig=19vohCih2OzYTuGz2x64UwHxopQ#PPA69,M1 
  3. ^ en Raudkivi, Priit (2007). Vana-Liivimaa maapäev. Argo. pp. 118–119. ISBN 9949415845. http://books.google.com/books?id=4QxtGQAACAAJ&dq 
  4. ^ en Koch, Kristine (2002) (în German). Deutsch als Fremdsprache im Russland des 18. Jahrhunderts. Die Geschichte des Deutschen als Fremdsprache. 1. Berlin/New York: Walter de Gruyter. p. 59. ISBN 3110175037 
  5. ^ Urban, William L (2004). Livonian Crusade. Lithuanian Research and Studies Center. pp. 12, 14. ISBN 0-929700-45-7. http://books.google.com/books?id=h9BTAAAACAAJ&dq 

Legături externe[modificare | modificare sursă]