Ceremonia japoneză a ceaiului

Acest articol participă la Concursul de scriere. Ajutați la îmbunătățirea lui!

Ceremonia Ceaiului (cha-no-yu, chadō, or sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceai verde sau matcha (抹茶), este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană îndemânată şi servit unui grup mic de oaspeţi îintr-o atmosferă liniştită.În esenţa sa,ceremonia ceaiului,reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Introducere în ceremonia ceaiului

idiograma

Numele de cha-no-yu 茶の湯 este cunoscut de-a lungul vremii ca având semnificaţia de "ceremonia japoneză a ceaiului", deşi tradus exact înseamnă de fapt apă fierbinte pentru ceai.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o "cale" spirituală. În acest sens întâlnim "calea florilor" (ikebana), "calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea sabiei" (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado ("calea ceaiului") aceasta reprezentând calea spirituala a chanoyu.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât un ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în dojo pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include o masă (chakaiseki) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însusindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meştesugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.

Ritualul

Calea ceaiului se numeşte Sado茶道. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânită ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului este cultul frumosului, este o taină a armoniei şi purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi să bănuie numai ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremonialului este mai mult decât religioasă, este una de căldură sufletească, o anumită căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasa pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În ceainărie trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi şerveţelul pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie alese la întâmplare. Frunzuliţile din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanin, teofilină, care în cantităţi moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. Ţinuta vestimentară a participanţilor trebuie să aibă culori simple, şi să fie curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai graţioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonialul ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceeremonia japoneză şi cea chineză.

Puţină istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Ch’a Ching, Cartea sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804) poet chinez. În aceea perioadă, frunzele de ceai se presau cu bucăţi de căramidă, iar pentru preparare se foloseau diverse arome, cum ar fi spre exemplu ghimber şi sare.

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al Rinzai Zen, a introdus ceaiul în Japonia, la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel, acesta a scris "Kissa Yojoki", un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiul atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinâtatea oraşului Kyoto, realizează prima gradină botanică din lume unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi prietenii budişti - călugări din alte mănăstiri - care doreau sa înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari.Eisai este cunoscut ca Părintele Ceaiului în Japonia. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împaratului devinind astfel, cunoscut peste tot în Japonia. Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împartăşit şi de renumitul său discipol Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca şi fondator al sectei Soto.

dogen

Când Dogen s-a întors din China în 1227, a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătaţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit printre nobilele curţi din Kyoto şi printre războinici. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în "cultul ceaiului", în cha-no-yu, numit aşa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.

Rikyu

Chanoyu a fost completat de marele maestru Sen-no-Soyeki (Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.

Esenţa ceremoniei ceaiului

Esenţa Chanoyu (ceremonia ceaiului) este armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a fost începută de călugării budişti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen No Rikkyu a transformat simpla ceremonie concepută de călugari într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care însotesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o ikebana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ritualic de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţa, pe care o golesc prin înghiţituri mici şi lente. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu degetele. Tradiţia cere ca invitaţii să adreseze gazdei complimente şi întrebari, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a ceremonialului propriu zis, şi de a se bucura de lucrurile simple. Ceremonia ceaiului este cunoscută cu urmatoarele denumiri Cha-no-yu (metoda antică), Sencha-do (metoda modernă), Misonodoma (metoda pentru occidentali) şi Riakubon (metoda pentru exterior).

Baza spirituală a cha-no-yu

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică:cha-no-yu.Aceste categorii sunt:esteticul, disciplina si interacţinea sociala.

Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele intâlnite: figurile,formele si structura diverselor ustensile,frumuseţea locului de desfăşurare,gustul prăjiturilor servite şi al ceaiului in sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială,cu toate că este posibil de a savura in linişte, singur, o ceaşcă de ceai intr-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate grija pentru estetic şi disciplina nu şi-ar mai avea rostul.

Dacă esteticul, disciplina si interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale cha-no-yu ce pot fi percepute chiar de un observator neiniţiat,ceremonia ceaiului, în sine reprezintă un filon spiritual ce fuzioneaza cu arta.Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic,de a rafina disciplina şi de a implica celelalte persoane, ceea ce in final va conduce spre o înţelegere a unei adevărate ceremonii a ceaiului.

Principii fundamentale

image

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă.Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească,departe de răul din lume,unde mintea se poate deschide spre meditaţie.Ceremonia ceaiului e un moment ,între numeroasele momente ale zilei ,moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune,de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând in deplină armonie cu ambientul în care ne găsim.Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a momentului şi spre nimic altceva.

Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt pricipiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple:和敬清寂,Armonie (wa- 和), Respect (kei-敬), Puritate (sei- 精) şi Linişte (jaku- 寂).

Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte,între persoane şi obiecte.Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul şi implicit mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine.Fundamentală pentru creearea armoniei este liniştea, liniştea ca si practică a meditaţiei. Liniştea ajută a concentra atenţia spre ceea ce se întamplă. Respectul are o deosebită importanţă:respectul faţă de o regulă,respectul faţă de instrumentele ceremoniei,respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de sine. Puritatea reprezintă prin definiţie "calitate a ceva ce este pur". În ceremonia ceaiului se referă la puritatea interioară dar şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară,puritate raportată la starea corporală şi spirituală.

Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate induc implicit la Linişte.

Reguli de bază

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. El însuşi afirma că era dispus să devină discipolul celui care ar putea să îndeplinească in chip desăvârşit aceste sarcini aparent triviale:

Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat).
Creează senzaţia de racoare în timpul verii si de caldură în timpul iernii.
Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie.
Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor natural.
Fii gata intotdeauna înainte de vreme.
Fii pregătit în caz că plouă.
Fii respectuos cu oaspeţii tăi.

Obiectele ceremoniei

Fișier:200x194pixel-7k.jpgCum sunteţi cu obiectele, aşa sunteţi-mai mult sau mai puţin-cu ceilalţi(Sen no Rikyu).

În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participă nu se folosesc, cel ce pregateşte ceaiul trebuie sa renunţe la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite ,generic, cu ajutorul termenului "dogu" (unelte).O gamă vastă de "dogu"este necesară chiar şi pentru o ceremonie nu foarte pretenţioasă.O listă completă a tuturor obiectelor,modul ina care acestea pot fi utilizate si diversele stiluri în care sunt făcute, ar fi greu de realizat,astfel că ceea ce urmează este o scurtă listă cu unele dintre cele mai importante:

"Chaire"= recipient folosit pentru ceaiul "koicha"
"Chakin"= şerveţel pentru curăţat ceaşca
"Chasen" 茶筅= tel de bambus
"Chashaku" 茶杓= linguriţă de bambus
"Chashitsu"= camera ceaiului
"Chawan"= cană-ceaşcă
"Daisu"= dulăpior din lemn lăcuit pe care se pun obiectele
"Fukusa"袱紗= batistă de mătase
"Fukusa-basami"= cutiuţă în care fiecare oaspete îşi pune necesarul ("kaishi, kashi-yōji" etc.)
"Furo"= obiect de sprijin pentru "tatami",uzat din mai până în octombrie
"Futa oki"= obiect de sprijin pentru "shaku"
"Gotoku"= trepied din fier pe care se aşează "kama"
"Hishaku"柄杓= polonic de bambus (asemănător cu o pipă lungă) cu care se ia apa din "kama" pentru a se vărsa în "chawan"
"Kashi-yōji"= mic instrument de metal folosit pentru a tăia prăjiturile oferite
"Kaishi"= batiste de hârtie
"Kashi"= prăjiturile oferite înainte de servirea ceaiului
"Kama"= fierbător pentru apă
"Kensui"= recipient pentru apa de spălat
"Ko"= tămâie
"Kobukusa"= şerveţel pe care se aşează "chawan"
"Kuromoji"= mic instrument din lemn,ascuţit, cu care se servesc prăjiturile
"Mizusashi"水差し= recipient pentru apă
"Natsume"棗= recipient lăcuit,deseori decorat, folosit pentru "usucha"
"Ro"= gaură pătrată în care se pune "kama",folosita din noiembrie până în aprilie
"Shifuku"= săculeţ în care se repune "chaire"
"Shōmen"= punct al părţii externe a "chawan" ce ajută la orientarea modului in care trebuie ţinută cana-ceaşca
"Tatami"= rogojină ce constituie pardoseala.

Kakemono

"Kakemono"= rotocol de hârtie de orez cu diverse ideograme.Este unul dintre obiectele cu o mare importanţă pentru că simbolizează funcţia spirituală a ceremoniei.Gazda decide ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.Printre aceste koan(=povestioară ce conţine, in sine, înţelepciunea iluminării...),prezentate in formă de ideograme ,cele mai des folosite sunt:

wa-kei-sei-jaku和敬清寂:principiile fundamentale ale ceremoniei, Ichi-go-Ichi-e:o viaţă, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecărei acţiuni, En:libertate,egalitate şi nediscriminare, Mu:nu este en.Mu este format din toate obiectele şi ideile lumii,ca şi da,nu,zero,unu,etc., Shu-Jin-Kou:a alinia, Kitsu-Sa-Ko:semnifică faptul că o ceaşcă de ceai este servită tuturor acelor ce o doresc.

Studiul ceremoniei azi

Cine studiază Ceremonia ceaiului învaţă a aranja obiectele,a întelege ritmul si pauzele,a aprecia gesturile si a transpune toate acestea in viaţa de zi cu zi.Tot ceea ce se poate realiza printr-o simplă procedură de oferire si primire a unei căni de ceai are un singur scop:acela de a se ajunge la liniştea sufletească in strânsă comuniune cu apropele nostru...Aceasta este semnificaţia căii ceaiului.O cană de ceai poate,intr-adevăr,să propage pacea:liniştea astfel dobândită poate fi împartăşită devenind fundalul unui mod de a trăi... traducere din cartea Chado,lo Zen nell'arte del tè-Soshitsu Sen XV

O întrebare care ar apărea aici în legătură cu ceremonia servirii ceaiului este dacă japonezii practică acest ritual acasă, pentru relaxare. Răspunsul este desigur nu. Este foarte rar în Japonia de azi ca cineva să-şi permită luxul de a deţine acasă spaţiul şi cele necesare unei asemenea ceremonii. Recreerea dată de servirea ceaiului a fost întotdeauna, cu excepţia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstărite. Cu toate acestea, există şi astăzi milioane de japonezi, bărbaţi şi femei, săraci sau bogaţi, ce merg în fiecare săptamană la cursuri de prepararea ceaiului care durează circa două ore, în clase cu grupe de câte patru-cinci cursanţi. În timpul orelor, cursanţii învaţă nu numai cum se prepară ceaiul, dar şi cum se face un foc de cărbuni perfect, cum se folosesc ustensilele, dar şi cum să aprecieze arta, poezia, ceramica, grădinile tradiţionale şi să recunoască toate florile sălbatice şi în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu foarte important este şi modul de aşezare pe tatami (un fel de rogojină de trestie) şi cum să se gândească întotdeauna la ceilalţi mai întâi. Îndrumătorul unui astfel de curs descurajează practicanţii de la învăţarea din cărţi, asigurându-se că toate mişcările sunt învăţate cu corpul şi nu cu creierul. Toate artele tradiţionale - servitul ceaiului, caligrafia, aranjarea florilor, artele marţiale etc. - au fost la început predate din generaţie în generaţie fără ajutorul manualelor.

Două şcoli principale [ [ Omotesenke ] ] (表千家) şi [ [ Urasenke ] ] (裏千家)au evoluat în timp până azi, fiecare cu ritualurile ei prestabilite.O a treia şcoală Mushanokojisenke este la fel de importantă dar nu la fel de cunoscută ca primele două.În prezent şcoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales in afara Japoniei. Toate şcolile, deşi au modalităţi diverse de predare,deşi sunt structurate diferit, au un scop comun:acela că ceremonia ceaiului presupune prepararea si servirea ceaiului de către gazdă invitaţilor.

=== Descrierea propriu-zisă ===

Următoarea descriere este valabila atat in cazul şcolii Urasenke cât şi pentru Omotesenke, chiar dacă pot exista mici diferenţe in funcţie de şcoală sau de ceremonie.Participanţii la ceremonie intră in "machiai" - camera de aşteptare -, de unde sunt preluaţi de către "hanto" - asistentul gazdei, care le înmânează vasele cu "sayu" - apa caldă ce va fi mai târziu fiartă din nou, pentru prepararea ceaiului. "Hanto" îl preia pe cel desemnat de către invitaţi ca fiind cel mai important musafir, apoi pe ceilalţi si îi conduce spre grădina stropită in prealabil de către gazda (teishu) astfel încât sa pară că e plină de rouă proaspată. Această porţiune simbolizează curăţirea de praful profan, în vederea intrării într-o lume spirituală. Apoi musafirii se aşează (într-o linişte deplină, nu se rosteşte nici un cuvânt!) pe" koshikake machiai" - banca de aşteptare de langâ „poarta de mijloc“ - "chumon". Teishu îşi purifică mâinile si gura cu apa dintr-un bazin de piatra - "tsukubai" - si preia invitaţii, care urmează acelaşi ritual de purificare. După poarta de mijloc, invitaţii sunt conduşi in camera de ceai, unde nu există decât măsuţa pentru ceai, "tatami"-ul si un "kakemono" - pergamentul pictat şi caligrafiat (scriitura se numeste "bokuseki" - „dare de cerneală") care conţine fie un proverb cunoscut, fie cuvintele referitoare la tradiţia ceaiului: „wa-kei-sei-jaku“ (armonie-respect-puritate-linişte) sau chiar o singura ideograma (vânt, pace, puritate). După servirea mesei, pergamentul este înlocuit cu un aranjament floral numit „chabana“, de aceeaşi inspiraţie Zen - Shinto - Budista ca si ikebana. Se utilizează zeci de instrumente, curăţate la timpul lor cu mătase albă sau violet. Semnalul de plecare este dat fie de servirea ceaiului "subţire", făcut din ce a rămas după ceremonie, fie de împărţirea instrumentelor de fumat. Deşi fumatul este permis, nu este aproape niciodată practicat. În timpul ceremoniei, toţi invitaţii trebuie să aibă ţinute oficiale, fiind de dorit ca un număr cat mai mare dintre ei să poarte kimono. Poziţia in timpul servirii mesei trebuie să fie „seiza“: cu fesele aşezate pe călcâie si cu spatele drept. Seiza înseamnă, in japoneză, poziţia corectă.

Galeria foto

Câteva obiecte

Fișier:120px-Natsume.jpgFișier:140px-Chawan.jpg Fișier:Mizusashi.jpg Fișier:Unelte.jpg Fișier:Hishaku.jpgFișier:Chashaken.jpgFișier:Shifuku.jpg Fișier:Gotoku.jpg Fișier:Kensui.jpg Fișier:Chakin.jpg Fișier:Obiecte.jpg

Ambient

Fișier:Kakemono1.jpg

Bibliografie

The book of Tea, Okaura Tenshin
La via del tè, Master Lam Kam Chuen
The book of tea, Kakuzo Okakura, tradusă în italiană de Laura Gentili cu titlul Lo Zen e la cerimonia del tè
Chado,Lo Zen nell'arte del tè, Sen XV Soshitsu
Il libro del tè verde, Diana Rosen
Articolul Licoarea magică şi sensul..., de Cătălin Ghiţă în "Adevărul-literar şi artistic" din 11 octombrie 2005

Legături externe

Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ceremonia japoneză a ceaiului