Max Bănuș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Max Bănuș
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedat (81 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Filantropia din București Modificați la Wikidata
Cauza decesuluiinsuficiență cardiacă Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiejurnalist Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata

Max Bănuș (Max Banusch [1]) (n. 26 martie 1926, București – d. 6 februarie 2008, București) a fost un jurnalist român, disident anticomunist, timp de 24 de ani redactor la Radio Europa Liberă.

Max Bănuș și-a început cariera de ziarist ca redactor la ziarul “Sportul Popular”, unde a inițiat campania alegerii celui mai bun fotbalist român al anului 1954. Pentru aceasta a sunat, fără să anunțe pe nimeni înainte, 40 de antrenori din Occident, pentru a realiza un clasament în urma CM din 1954. Din cauza acestei anchete fotbalistice internaționale a fost arestat prima dată, în 1954.[2]

În 1958 a fost arestat din nou, de data aceasta pentru discursuri împotriva regimului comunist. A fost judecat, a primit o condamnare la opt ani cu executare și a fost trimis în lagărul de la Stoenești[3]. După cinci ani a fost eliberat la presiunile Occidentului și a emigrat în Israel[3].

A trăit o perioadă în SUA, după care s-a stabilit cu familia în Germania[3], la München, unde a lucrat între 1966 și 1990 la postul Europa Liberă și a prezentat emisiunile „Tinerama” și „Cvartet duminical”[3].

După angajarea la Europa Liberă, Max Bănuș a devenit un adversar teribil al regimului comunist[4]. Din acest motiv, Securitatea română l-a urmărit pe Max Bănuș cât timp a lucrat la Europa Liberă. De exemplu, după o deplasare în RFG, avocata Paula Iacob a raportat Securității că „La Max Bănuș a stat Matty Aslan. Acesta făcea comentarii dușmănoase la restaurantul Klein Bukarest”.[5] În luna decembrie 1981, Emanuel Valeriu, ca sursă a Securității sub numele de cod „Emil”, a fost trimis să facă o descriere amănunțită a angajaților și colaboratorilor postului de radio „Europa Liberă”. Printre cei vizați direct erau Max Bănuș și Neculai Constantin Munteanu.[6]

Din 1983, Max Bănuș a publicat revista de comunicație „On Air”, promovând dezvoltarea relațiilor cu țările din Europa de Est. Revista a fost premiată cu medalia de aur la Festivalul publicațiilor de radio-comunicație.[7]

Și-a luat doctoratul în management în radio și televiziune la Los Angeles și a revenit în România în 1990[3], unde a înființat în aprilie 1990 „Tinerama”, care a devenit unul dintre ziarele de impact ale vremii, alături de Expres, Expres Magazin și „Baricada”[3].

După Revoluție, a publicat cartea „Cei care m-au ucis”, un volum de amintiri și întâmplări la care a asistat pe perioada detenției[8]. În prefața cărții, Max Bănuș scria:

Sînt doar niște note. Niște simple note care încep la ora 1 noaptea, 27 septembrie 1958, și care ar trebui să se termine la 3 dimineața, 7 ianuarie 1962. Niște simple note despre închisorile românești. Despre lagărele de muncă. Despre morți și despre vii. Despre muribunzi, despre criminali și despre victime.

A încetat din viață la data de 6 februarie 2008, la Spitalul Sfântul Pantelimon din București, în urma unui stop cardiac.[8]

Max Bănuș a fost înmormântat vineri, 8 februarie 2008, în cimitirul evreiesc „Filantropia” din București.[9]

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • Cei care m-au ucis, 210 pagini, Editura Tinerama, București, 1991. ISBN 973-95046-0-4.
  • Tinerețe fără bătrânețe - Actualii și viitorii pensionari, batjocoriții națiunii, 96 pagini, Editura Tinerama, București, 2004.

Evocat în[modificare | modificare sursă]

  • Ioana Măgură Bernard: Directorul postului nostru de radio, Editura Retromond, București, 1994, reeditare la Editura Curtea Veche, 2007

Note[modificare | modificare sursă]