Masacrul de la Moisei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Masacrul din Moisei)
Salt la: Navigare, căutare
Vedere de ansamblu a comunei Moisei

Masacrul de la Moisei a fost făcut la data de 14 octombrie 1944 de către unități militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieșirea din comună. Au fost uciși 29 de etnici români.

Ocupația maghiară din perioada 1940-1944[modificare | modificare sursă]

Cei patru ani de ocupație maghiară asupra Transilvaniei de Nord-Vest din perioada 1940-1944 au fost marcați de numeroase acțiuni criminale îndreptate împotriva populației românești, care au fost premeditate de către guvernanții horthyști și care s-au înfăptuit prin intermediul întregului mecanism de opresiune. Venirea ocupanților în anul 1940 s-a făcut cu mult entuziasm din partea acestora, maghiarii aducând funcționari, dascăli și chiar oameni de serviciu la primărie. În câteva luni, s-au construit case pentru acești noi funcționari. În centrul comunei, se înălța locuința notarului (Korody). Azi, clădirea este folosită ca dispensar veterinar. În perioada 1940-1944, populația comunei a fost înfometată și înfricoșată. Spre sfârșitul ocupației, viața a început să fie mai bună, din frică de răzvrătire. Îmbrăcămintea și încălțămintea erau pe cartelă (pe puncte). Oamenilor li s-au distribuit saboți din lemn. Femeile au fost tunse la zero, batjocorite. Oamenii au plecat în România, trecând granița, iar alții au început să saboteze acțiunile ocupanților, ceea ce i-a determinat să treacă la evacuări din localitate.[1]

Nelegiuirile cotropitorilor[modificare | modificare sursă]

La începutul lunii mai 1944 numeroși locuitori ai satelor din Câmpia Transilvaniei au primit ordin de chemare la concentrare. Ei au fost adunați în orașe unde au fost organizați pe companii și detașamente de muncă și repartizați în diferite zone din nordul Ardealului ocupat. Cei concentrați aveau peste 45 de ani. Și în comuna Moisei au fost aduși câteva sute pentru executarea de construcții de geniu: cazemate, tranșee, drumuri strategice, triunghiuri de beton armat, care au fost așezate să nu poată trece tancurile, transporturi de muniții, de alimente și alte munci de corvoadă. în perioada respectivă s-au construit cazemate pe Dealul Jurchii și Deluț. Tot atunci s-au defrișat toate pădurile de pe dealurile de lângă șosea, ca să se poată observa toate mișcările inamicului. Moiseiul a fost pregătit ca linia a doua de front, de rezistență, prima linie de rezistență era considerată Prislopul. Trupele horthyste prevedeau o puternică rezistență în zona trecătorii Prislop. Aici s-au concentrat puternice unități de luptă și forțe de muncă și s-au realizat vaste lucrări de fortificații prelungite la Borșa și Moisei. Dându-și seama că localnicii le-ar putea încurca socotelile în desfășurarea luptelor de rezistență, trupele au dat ordin de evacuare. Astfel moisăienii și borșenii au fost nevoiți să-și părăsească vetrele, urcând în munți sau coborând pe văile Izei și Vișeului, unde au găsit adăpost la sătenii de acolo. Așezările acestora au rămas aproape pustii. Spun aproape pustii pentru că pe ici pe colo au mai rămas oameni, unii pentru că n-au avut încotro, alții pentru a avea grijă de bunurile rămase, alții ca să saboteze mașina de război fascistă. «Imediat după sosirea în localitate ungurii au organizat tineretul în detașamente de instruire numite "Levente", de pregătire premilitară, unde au îndurat cele mai mari umilințe, spunea Vlonga Ștefan; ne băteau că nu voiam să cântăm cântecele lor pline de ură și patimă, cântece fasciste, șovine, antiromânești, care-l preamăreau pe Horthy. N-am mai putut răbda și în septembrie 1943, am luat-o prin păduri, peste Munții Rodnei și am ajuns la Vatra Dornei. Peste un an. ca refugiat m-am înrolat în armata română, am luat parte la luptele pentru eliberarea Târgu-Mureșului, Oradiei, ajungând până la Budapesta și așa au procedat și Horj Ioan Berescan, Hojda Ioan Baciu, Mihali Vasile a lui Vasile, Coman Toader Tălpălău, Bozga Dumitru Bujor, Tomoiagă Vasile din Leurdă (învățătorul), Corbuleac Ioan. etc, care au trecut granița în România, înrolându-se și ei în armata română pentru a contribui la eliberarea Ardealului.

Tăvălugul opresiunilor la care era supusă populația pașnică devenise avalanșă ucigătoare în vara anului 1944. Maramureșul, ca și întreaga Transilvanie ruptă din trupul țării, se transforma rapid într-un imens cazan clocotitor, cel mai mic gest de nesupunere sau simpla bănuială de opoziție, de legătură cu partizanii, din partea oricui ar fi venit - țărani, muncitori, intelectuali, preoți, studenți sau militari - era dovadă de înaltă trădare față de regimul horthyst. Închisorile fiind pline, orice clădire, cu ziduri ceva mai puternice și ferestre zăbrelite, devenea loc de detenție: școli, biserici, primării, conace părăsite. Pe văile Izei, Marei, Vișeului, Tisei și Vaserului au apărut lagăre înconjurate cu garduri de sârmă ghimpată și acoperite de cerul liber. Arestărilor samavolnice și execuțiilor fără judecată le cădeau acum victime mai ales bărbații care nu pactizaseră cu ocupanții, nu se făcuseră părtași la politica de deznaționalizare. Și-n Moisei aproape toată suflarea românească era trecută pe listele negre ale cenderilor (jandarmilor unguri). În ziua de 24 august 1944, omul de serviciu de la primărie, Grad Vasile Visom, a fost însărcinat să adune la primărie un număr de 24 de oameni de seamă din comună. A umblat toată ziua și i-a anunțat că la orele 20 să fie prezenți la primărie. Avea o listă cu 23 de oameni, la numărul curent 24 nu era scris nimeni. Când s-a întors la primărie a întrebat de ce la numărul 24 nu era trecut nimeni? Cenderul i-a spus că el trebuia să fie trecut la acest număr și l-a poftit în sală cu ceilalți. Iată ce ne-a relatat Gavril Nap, preot greco-catolic: „În noaptea de 24-25 august 1944, după ce am venit de la primărie, am ascultat știrile la radio, de unde am aflat de armistițiul încheiat de România. Am spus soției că nu va dura mult și voi fi arestat. Nu am terminat bine, că am și auzit ciocănituri în ușă. Soția a mers și a deschis și ce să vezi, cine erau, erau chiar cenderii, jandarmii lui Horthy, cu pene la pălărie. M-au poftit din nou la primărie. N-am putut să mă opun. M-am îmbrăcat, am dat soției unele chei ce le aveam la mine și ca să o îmbărbătez i-am spus că nu voi sta mult... Ajungând la primărie așteptam să fiu interogat, dar nici pomeneală. Am fost reținut într-o cameră, de unde, nu peste mult timp, am fost scos afară în noapte târziu și urcat într-o căruță, cu herneau (acoperită cu carton asfaltat, catran), fără să știu cu cine sunt, din cauza întunericului. Căruța a plecat într-o direcție necunoscută. Credeam că ne duce spre Vișeu, în lagăr dar, după ce am coborât dâmbul Pecijnei, am luat-o la stânga trecând podul de fier al șoselei, linia ferată și mergând vreo doi kilometri iar am luat-o la stânga, pe un drum mai rău. Abia atunci mi-am dat seama că nu ne duc la Săcel, ci la mănăstire sau în alt loc, să ne prăpădească.

Din clipa aceea mănăstirea devenise temniță în toată regula. Era 6, se oficia liturghia de dimineață. Am fost duși în chiliile călugărilor ținuți sub pază. După un anumit timp, a venit unul din jandarmi, ce-l cunoșteam, cu care înaintea evenimentului am purtat discuții asupra războiului, l-am lămurit că închiși ne simțim rău și că ar fi mai bine să fim scoși afară, la lucru. Parcă a fost mai bun la suflet ca alții și ne-a lăsat afară în timp ce trăgeam la coasă s-a apropiat de mine un călugăr, ce era și el arestat, și m-a întrebat că dacă fuge, face bine sau rău? Eu l-am sfătuit să nu facă treaba asta, să nu ajungem toți morți din cauza lui. După câteva ore de lucru, am auzit împușcături și repede se stârni mare zarvă; se dădu alarma ne-au numărat, lipsea unul. Cel dispărut era chiar călugărul care stătuse de vorbă cu mine. L-au căutat peste tot, dar fără rezultat, pentru că el fugise pe muntele Măgura. În locul fugarului, a fost arestat și pus la muncă un alt călugăr care tocmai se întorcea la mănăstire, din învoirea avută, și nu știa ce se petrecuse aici în lipsa lui. Din clipa aceea, arestul a devenit o insulă mută, nu mai aveam voie să vorbim între noi. Cele paisprezece zile de detenție am stat izolați de lume și de evenimente, după care ne-au dat drumul acasă. Dar după trei zile am fost din nou arestați, nu câți am fost prima dată, ci mai mulți și ne duseră la Slatina, lângă Sighet, cu trenul, sub escortă serioasă. Au fost sute de țărani și intelectuali de pe Valea Izei și Vișeului. Am fost înlăgărați în niște clădiri publice în fostul ghetou evreiesc. De aici am scăpat cum am putut în împrejurări variate, abia la mijlocul lunii octombrie 1944, când trupele române și sovietice au pătruns prin două părți deodată, în acest colț de țară., unde voința de împotrivire față de ocupanții horthyști n-a putut fi înfrântă prin închiderea noastră și a altora ca noi."

Băteau tunurile eliberării peste Prislop. Familia Lui Tomoiagă Ștefan Șlică se afla pe Dealul Beresii, cu tot ce putuse căra din casă. Locuiau într-o colibuță ascunsă în pădure. Copiii, nevasta și el erau la loc ferit de urgia ce se anunța la întâlnirea armatelor. [2]

Desfășurarea masacrului[modificare | modificare sursă]

Moisei este o comună situată în partea de sud-est a județului Maramureș, aflată la jumătatea distanței dintre orașele Borșa și Vișeu de Sus. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Nordvestul Transilvaniei intră sub ocupație maghiară, întreg Maramureșul fiind alipit Ungariei. Comuna Moisei a fost printre primele așezări românești ce au intrat sub administrație ungară în 7 septembrie 1940.[3] La data de 23 august 1944, România trece de partea Aliaților și alături de armatele sovietice încep luptele pentru recâștigarea Transilvaniei de Nord. La începutul lunii octombrie a anului 1944, frontul înainta în interiorul Ardealului, fiind eliberate primele teritorii. În aceste condiții au avut loc și crimele din Moisei.

Ansamblul monumental de la Moisei al sculptorului Gheza Vida ridicat în memoria victimelor

La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 29 de români în două case de lemn de la periferia comunei Moisei, pe drumul principal ce duce spre Borșa.[4] Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supravietuitori sunt Vasile Petean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial.[5] Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de "trădare de patrie", de patriotism românesc ori partizanat.[5] În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.[4]

În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case.[5] Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită dupa câțiva ani de un obelisc din piatră.[4]

Mărturii despre măcel[modificare | modificare sursă]

Supravietuitor al masacrului a fost si Steiu Gavril din Sat Petresti, com. Mintiu, jud. Cluj.

Mihali Ștefan Crețu și Timiș Ioan Cofă dezertaseră cu vreo săptămână în urmă dintr-o unitate horthystă și se îndreptau peste munți, prin păduri spre casă, aducând și vestea că peste o zi două forțele antifasciste vor pătrunde în Moisei, pe drumul voievodal, eliberând Maramureșul. Soldați obișnuiți cu focul, plecați de multă vreme din comună, n-au vrut să asculte povețele consătenilor întâlniți pe crestele Munților Rodnei. Voiau să-și vadă cât mai repede casele, știind ei să se ascundă șerpește, fără să fie reperați de inamic. Trecuse miezul zilei când au ajuns într-o buză de deal, de unde-și puteau contempla casele, ulițele, ogrăzile. Totul părea pustiu în nemișcare. Numai spre centrul Moiseiului se bănuia o forfotă, ca prin ceață. A început să se audă un zgomot de motor și un camion se apropie de ei, tăind satul prăfuit. Așa a început după amiaza lungă de 14 octombrie 1944. Cu un nor de praf alburiu tras ca o parașută prin mijlocul Moiseiului tăcut, observat nu numai de cei doi foști soldați în armata horthystă, ci și de alți zeci de ochi, mult mai îndepărtați, decât ai acestora, ascunși în pădure. Mașina s-a oprit în hotarul dintre Moisei și Borșa, unde casele-s din ce în ce mai rare și dealul coboară până la marginea șoselei. Din camionul acoperit cu prelată au coborât șase călăi, cu automate în mâini, țipând răgușiți la cei dinăuntru. Că oamenii erau sau nu legați la mâini, nu se știe, nu se vedea. îi urmăreau pe măsură ce se dădeau jos. Primii doisprezece au fost mânați de la spate de doi inși spre căsuța în fața căreia oprise mașina, ceilalți nouăsprezece s-au încolonat și au început să urce în dreapta șoselei, cu pas încet, sub amenințarea celor patru automate horthyste. Imediat s-a auzit răpăit de mitraliere și încolonații au avut o tresărire, ca un fior de spaimă paralizantă. Horthyștii au început să-i lovească cu automatele peste fețele îndreptate spre locul crimei, urlând să meargă mai repede. în fugă veneau acum în ajutor și ceilalți doi care-și îndepliniseră misiunea. I-au băgat într-o altă casă și țipând le-au spus, într-o românească stricată, să se așeze cu fața la perete și să se roage lui Dumnezeu! Apoi postați la cele două ferestre și la ușă, au început să tragă sute de gloanțe... Au coborât liniștiți, satisfăcuți că și-au vărsat ura și s-au apropiat de camion, nu înainte de a arunca o făclie aprinsă peste o căpiță de fân din apropierea casei. în ora următoare, ei și alții ca ei au incendiat centrul comunei. Au ars două sute cinzeci de case și dependințe, făclii de priveghi la capul celor treizeci și unu de condamnați la moarte. Căzuseră secerați, ciuruiți, unul peste altul, mormane de carne însângerată, zvâcnind spasmotic minute în șir.

Bărbații aceștia zăceau unul peste altul, saci de carne caldă într-o moară a demenței și urii, precum clădise fascismul în tot spațiul european călcat în pas de gâscă. Voiau hitleriștii și slugile ori admiratorii lor să șteargă orice urmă a cruntei fapte, făcând să mistuie oameni și case, să transforme Moiseiul într-un imens crematoriu, a cărui cenușă să o împrăștie vântul in cele patru zări, să rămână aici nimicul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, oamenii să nu mai aibă unde se întoarce și ce povesti.

Nu s-a întâmplat pe voia lor. Căzuți în nesimțire după prima rafală, Ivașcu Vasile Drăgan, din localitatea Vișeul de Mijloc, județul Maramureș și Petean Vasile, din localitatea Palatca, județul Cluj, au fost acoperiți fiecare în câte o casă, de trupurile încă zvâcninde ale fraților de osândă. Prea consumaseră multe încărcătoare călăii, prea erau mormanele pline de sânge, prea se grăbeau cu focul, pentru a mai controla dacă au murit toți ceea ce eventual nu făcuseră gloanțele să desăvârșească baionetele. Când ești între viață și moarte, timpul nu mai are dimensiuni, clipele și minutele și orele aparțin altor legi și cei ce au pășit prin vama asta nu pot spune decâi că "a fost, a trecut". Cu hainele calde de sângele lor și al celorlalți Ivașcu ieșit din casa lui Ștețcu Ileana și Petean, din casa lui Mihali, s-au târât și s-au îndepărtat de casele morții. Căpițele din fața caselor aruncau lumină prin ferestre peste mutilați. Cei doi nu vor scăpa niciodată de spectacolul apocaliptic, populându-le mințile zi și noapte cu imagini de groază, fără putință să scape de ele până la încheierea sorocului, la 4 mai, 1958 pentru Ivașcu; ani de existență chinuită, fulgerată numai rareori de normalul vieții libere a semenilor săi, pentru el ziua aceea dc 14 octombrie 1944 se dilata mereu, acoperind cu țol plin de sângele și de gemetele muribunzilor cei 14 ani cât a mai trăit. Ivașcu Vasile Drăgan a scăpat din casa unde se află acum casa memorială, că a trecut râul Vișeu și peste dealuri și s-a întors în satul său. De asemenea consider că cei împușcați au fost puși în mijlocul caselor, în picioare. Când au început criminalii să tragă, supraviețuitorii fiind în mijloc, ori au leșinat ori nu au ajuns gloanțele la ei. Au stat sub mormanul de trupuri până au plecat călăii, când s-au trezit din leșin. în casa unde a fost Ivașcu a fost și consăteanul său Andreica Ioan Vivat, care s-ar fi împotrivit Criminalii enervați de atitudinea lui l-ar fi tăiat cu baionetele și după aceea au tras cartușe în el.[1]

În memoria victimelor[modificare | modificare sursă]

În anul 1983 cele două locuințe în care s-au săvârșit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră - 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene - fiind realizat de sculptorul maramureșan Gheza Vida.

Profesorul moiseian Gheorghe Coman relatează în cartea Pe urmele eroilor de la Moisei o întâlnire memorabilă cu Vida Gheza, petrecută în anul 1975:

„Am continuat drumul spre Baia-Mare, județul Maramureș, pentru o întâlnire cu marele sculptor Vida Gheza, care a dăltuit cele 12 statuete din lemn și apoi din piatră. Pe traseu s-au făcut filmări cu expediționarii, cu diferite aspecte frumoase din natură. Ajunși la Baia-Mare, la locuința lui Vida Gheza, am sunat, s-a deschis ușa și a apărut soția maestrului, care ne-a comunicat că nu putem sta de vorbă cu maestrul fără aprobarea Comitetului Județean de Partid, întrucât Vida era deputat în Marea Adunare Națională și membru al Comitetului Central al Partidului și că nu are voie să se filmeze fără aprobări. Am mers la Comitetul Județean și am primit aprobarea de trebuință. Am fost invitați în casă, apoi în grădină, unde a stat de vorbă cu noi. Dânsul ne-a felicitat pentru acțiunea începută, acțiune care va contribui la scoaterea adevărului privind crimele de la Moisei. Că se vor cunoaște cei care au fost împușcați.

"Maestre, a început cronicarul Coman Vălean Cozacu, i-ați cunoscut pe acei oameni împușcați?" "Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franța. Figurile lor sunt niște măști populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit niște fastuoase și laice table de legi. Parcă aud țâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbați motivele împotrivirii noastre față de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:

Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați! A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi! A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!

Astfel se auzea noul glas al monumentului dedicat tragediei celor douăzeci și nouă de eroi de la Moisei. Am vizitat atelierul de sculptură, sera cu cele peste 1200 de specii de cactuși și oiștile cu bufnițe.

Întrebat de ce și-a ales cultivarea cactușilor, Vida Gheza a răspuns că în ei vede figuri, îl inspiră în creațiile sale. Înainte de plecare expediționarul Coman Gheorghe l-a întrebat: "De ce ați pus 44 de trepte la monument?" "Cele 44 de trepte semnifică anul când au fost împușcați cei 29 de români." Ne-am despărțit cu multe regrete, întrucât bătrânul sculptor era un mare povestitor în grai maramureșean, om glumeț, cu care nu te puteai plictisi.“

Masacrul de la Moisei în cinematografie[modificare | modificare sursă]

Masacrul de la Moisei a constituit sursa de inspirație a filmului artistic Ultima frontieră a morții, regizat de Virgil Calotescu în anul 1979, avându-i în distribuție pe Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Vlad Rădescu, Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Mariana Mihuț.[6]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj, 2000
  2. ^ Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000
  3. ^ Ardealul de Nord în timpul administrației ungare (septembrie 1940 - octombrie 1944) articol de Grecu Dan
  4. ^ a b c Sit-ul casei memoriale din Moisei
  5. ^ a b c Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României.Transilvania, Volumul II, Capitolul VII - Transilvania în cel de-al doilea război mondial, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, pag 56 [1]
  6. ^ http://www.secvente.ro/2012/07/ultima-frontier-a-morii/

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Societatea Cultural-Științifică "George Barițiu", Istoria României.Transilvania, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997 [2]
  • Lehrer Milton G, Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, 1991.
  • Mihai Fătu, Mircea Mușat (coord.), Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 - octombrie 1944), Editura Politică, București, 1985.
  • Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj, 2000

Legături externe[modificare | modificare sursă]