Marte 3

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Marte 3
Mars3 iki.jpg
Orbitatorul Marte 3
Tipul misiuniiorbiter and lander
Operator Uniunea Sovietică
COSPAR IDOrbitator: 1971-049A
Lander: 1971-049C
Nr. SATCATOrbitator: 5252
Lander: 5667
Durata misiuniiOrbitator: 452 zile
Proprietățile navei spațiale
Masă de lansareOrbitator: 3.440 kg
Lander:1.210 kg
Începutul misiunii
Dată lansare15:26:30, 28 mai 1971 (UTC) (1971-05-28T15:26:30Z)
LansatorProton K cu Blok D
Sfârșitul misiunii
StatusDezafectată
Dezactivat22 august 1972 (1972-08-22) (orbitator)
Ultimul contactUltima transmisie de date iulie 1972[1]
Parametri orbitali
Sistem de referințăAreocentrică
Orbitator Marte
Intrare orbită2 decembrie 1971
Parametri orbitali
Altitudine perareion1.500 km
Altitudine apoareion211.400 km
Înclinație60°
Lander Marte
ComponentăMarte 3 Lander
Dată aterizare2 decembrie 1971 (11 Libra 192 Darian)
13:52 UTC Spacecraft Event Time (SCET) (Timekeeping on Mars (MSD) 34809 03:06 AMT)
Loc aterizare45°S 202°E / 45°S 202°E45°S 202°E / -45; 202 (Mars 3) (predicted)[2]
 

Marte 3 a fost o sondă spațială a programului Marte sovietic, lansată la 28 mai 1971, la nouă zile după nava spațială geamănă Marte 2. Sondele au fost lansate de rachete Proton-K cu un Blok D pe treapta superioară, fiecare fiind alcătuită dintr-un orbitator și un lander. După ce landerul Marte 2 s-a prăbușit pe suprafața marțiană, lander-ul Marte 3 a devenit prima navă spațială care a făcut o aterizare ușoară pe Marte, la 2 decembrie 1971. A eșuat la 110 secunde după aterizare și a transmis doar o imagine gri fără detalii.[3] Orbitatorul Marte 2 și orbitatorul Marte 3 au continuat să înconjoare Marte și să transmită imagini pe Pământ încă opt luni.

Sonda[modificare | modificare sursă]

Orbitatorul și dispozitivul de aterizare aveau împreună o masă de aproximativ 4.650 kg la lansare (inclusiv combustibil) și întreaga sondă avea o înălțime de 4,1 metri, cu un diametru de aproximativ 2 metri plus două panouri solare fotovoltaice cu lungimea totală de 5,9 metri. Un mic rover a fost depozitat în modulul de aterizare care trebuia să efectueze cercetări științifice pe solul lui Marte.

Orbitator[modificare | modificare sursă]

Scopul principal al orbitatorului 4M-V a fost studierea topografiei suprafeței marțiene; analiza compoziției solului; măsurarea diferitelor proprietăți ale atmosferei; monitorizarea „radiației solare, a vântului solar și a câmpurilor magnetice interplanetare și marțiene”.[4] În plus, a servit ca „releu de comunicații pentru a trimite semnale de pe lander către Pământ”.[4]

Printr-o coincidență, o furtună de praf deosebit de mare pe Marte a afectat negativ misiunea. Când Mariner 9 a sosit și a orbitat cu succes Marte la 14 noiembrie 1971, cu doar două săptămâni înainte de Marte 2 și Marte 3, oamenii de știință au fost surprinși să constate că atmosfera era densă, „o mantie de praf acoperea întreaga planetă, fiind cea mai mare furtună observată vreodată”.[5] Suprafața planetei era complet ascunsă. În imposibilitatea de a reprograma computerele misiunii, atât Marte 2, cât și Marte 3 și-au trimis imediat landerii, iar orbitatorii au folosit o parte semnificativă din resursele lor de date disponibile pentru a captura imagini ale norilor de praf de dedesubt, mai degrabă decât de a cartografia suprafața.[6]

Intrare, coborâre, aterizare, transmisie și eșec[modificare | modificare sursă]

Modulul de coborâre al lui Marte 3 a fost lansat la ora 09:14 UT la 2 decembrie 1971, cu 4 ore și 35 de minute înainte de a ajunge pe Marte.[7] Modulul de coborâre a intrat în atmosfera marțiană cu aproximativ 5,7 km/s. Prin frânarea aerodinamică, parașutele și retrorochete, dispozitivul de aterizare a realizat o aterizare ușoară la 45°S 202°E / 45°S 202°E[2] și a început operațiunile.

Landerul a început să transmită către orbitatorul Marte 3 la 90 de secunde după aterizare.[7] După 20 de secunde, transmisia s-a oprit din motive necunoscute.[7] Nu se știe dacă defecțiunea a apărut la lander sau la releul de comunicații de pe orbitator. Cauza eșecului ar fi putut fi legată de furtuna de praf marțian extrem de puternică care a avut loc în acel moment, care ar fi putut induce o descărcare coronală, deteriorând sistemul de comunicații. Furtuna de praf ar explica, de asemenea, slaba iluminare a imaginii.[3]

A fost transmisă o imagine parțială (70 de linii). Potrivit lui V.G Perminov, proiectantul principal al navelor spațiale Marte și Venus în primele zile ale explorării pe Marte, imaginea era „un fundal gri, fără detalii”.[3]

Galerie[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Beyond Earth: A Chronicle of Deep Space Exploration”. NASA Solar System Exploration. Accesat în . 
  2. ^ a b Webster, Guy (). „NASA Mars Orbiter Images May Show 1971 Soviet Lander”. NASA. Accesat în . 
  3. ^ a b c Perminov, V.G. (iulie 1999). The Difficult Road to Mars - A Brief History of Mars Exploration in the Soviet Union. NASA Headquarters History Division. pp. 34–60. ISBN 0-16-058859-6. 
  4. ^ a b „Mars 3”. NASA. Accesat în . 
  5. ^ „NASA PROGRAM & MISSIONS Historical Log”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  6. ^ Pyle, Rod (). Destination Mars. Prometheus Books. pp. 73–78. ISBN 978-1-61614-589-7. ...Mars 2 and Mars 3. Both reached Mars shortly after Mariner 9. Unfortunately, these Soviet ships were not reprogrammable, as was the case with Mariner 9, and rather than wait out the huge, planet-wide dust storm, they proceeded to follow their programming right on schedule. Landers were dispatched from each, the first crashing and the second apparently reaching the surface intact but losing radio contact immediately. The orbiters fared little better; following their simple logic, both used up their available resources snapping images of the featureless dust clouds below. 
  7. ^ a b c Mars 3 Lander. NASA Space Science Data Coordination. NASA