Glossă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Glossă” este titlul unei poezii din genul glosă, publicată în 1883, în primul volum de versuri al poetului Eminescu.

Potrivit Ioanei M. Petrescu, „Glossă” se înscrie în etapa a-3-a identificată de aceasta în creația eminesciană, în perioada marilor antume bazate pe sinteza între filosofia lui Hegel și cea a lui Schopenhauer. Ca urmare, poetul care odinioară era un Orfeu, un profet înțeles ca Mesia care putea reînvia devine acum un Christ vândut diavolului „alungat din orizont, în orizont”,un „geniu pustiu” marcat de viziunea tragică asupra existenței prin „categoriile negativiste” (Hugo Friedrich): alienare, dedublare, sciziunea eului, transcendență goală, angoasă, melancolie, etc.

„Glossă” este considerată poezia lui Eminescu cea mai apropiată de filozofia budistă. Unele idei se infiltrează prin filosofia Schopenhauriană, iar altele prin intermediul cărții fundamentale budiste Dhammapada.[necesită citare]

Titlul[modificare | modificare sursă]

Titlul este sugestiv „o creație în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificațiile filosofice și simbolice ale textului. Termenul glossă derivă din verbul a glosa provenit din francezul gloser și semnifică explicarea unui cuvânt sau a unei îmbinări de cuvinte.

Compoziția[modificare | modificare sursă]

Compozițional, discursul liric se articulează pe zece strofe fiind o meditație asupra lumii fără valoare de care omul de geniu este nevoit să se detașeze.

Strofa I-a[modificare | modificare sursă]

Strofa I este strofa temă având versurile grupate două câte două, în patru distihuri.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;

concentrează motivul baroc „irreparabile tempus fugit”, curgerea inexorabilă a timpului care în ciuda acestui fapt nu aduce nici o schimbare pentru omul de geniu care pare să retrăiască mereu aceeași zi întrucât nimic nu se modifică într-o lume a non-valorilor.

Ce e rău și ce e bine
Tu te’ntreabă și socoate;

reprezintă un îndemn adresat omului de geniu; personaj romantic, acesta este nevoit să gândească asupra condiției sale pentru a nu cădea pradă posibilelor ispite a lumii care-l înconjoară.

Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;

se regăsește motivul valului înțeles ca numeroasele încercări ale vieții care nu ar trebui să sperie omul de geniu, el va reacționa cumpătat și rațional întrucât viața în sine este efemeră. El este nevoit să renunțe la sentimente omenești precum speranța și teama și să se distanțeze de pătura comună asemenea pustnicilor.

De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

este un nou îndemn adus omului de geniu, el este impulsionat să nu se implice, să rămână indiferent la tot ceea ce-l înconjoară deoarece se cuvine ca un om desăvârșit să rămâna nepăsător la întămplările trecătoare ale lumii. O atitudine asemănătoare se-ntâlnește și-n „Dhammapada” „după ce un înțelept a ajuns la vârful înalt al turnului de înțelepciune el se uită netulburat la mulțimea întristată de jos” (op. cit, II, 8). Strofa temă este marcată de stoicismul antic. În manuscrisul 2269 Eminescu scria „Om de spirit e acela care în fundul inimii lui râde de toți și de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuși”.

Strofa a-II-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-II-a înglobează alte motive baroce precum dedublarea care se susține prin versurile

Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,

această idee fiind preluată din filosofia lui Epictet, Zenon, Marc Aureliu și Socrate. Este sugerată din nou efemeritatea vieții

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,

iar interogația retorică

Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...

este refuzul unei cunoașteri bazate pe experiență.

Strofa a-III-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-III-a se leagă mai mult de gândirea prezentă în upanișade. O variantă a strofei a-III-a apărută în manuscris poartă amprenta gândirii budiste

Toate mor spre a se naște
Și se nasc spre a străbate
Cercul ce nu-l pot cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Aproape aceeași idee se regăsește și în Dhammapada: „Omul care are tăria minții e pur ca apa netulburată dintr-un lac și nu trece prin cercul nașterilor și al morții” (VI, 6).

Tema cunoașterii este susținută prin motivul eternei alergări zadarnice care sugerează încercarea de a da un sens învârtirii pe loc:

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăna-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,

În direcția filosofiei lui Platon, eul liric este conștient că atât cunoașterea esențială cât și cunoașterea de sine rămâne mereu o pură și utopică „gnotti seauton”, deviza omului superior. Pentru a accede la Cunoaștere, viața trebuie să fie dominată de rațiune, de „Recea cumpăna-a gândirii”. De aceea iluzia fericirii este exclusă întrucât la fel ca și viața ea este relativă, trecătoare, amăgitoare, ea apare și dispare într-o clipă îngreunând înțelesul eternității.

Strofa a-IV-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-IV-a prezintă imaginea lumii ca teatru (theatrum mundi)

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te’nchipui

având ca punct de plecare filosofia lui Schopenhauer. În această direcție Epictet scria „Nu uita că ești un actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât tine. Vei juca puțin dacă drama ce ți-ai ales e scurtă; mai mult dacă ți-ai ales o dramă lungă. Datoria ta este să joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a ta”. Omul de geniu este îndemnat să manifeste indiferență față de masa amorfă de indivizi comuni, a căror aspirații se situează în imediat ducând o platitudine existențială. Versurile

Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,

ilustrează motivul măștii. Ideea susținută este cea potrivit căreia indiferent de tertipurile de care va încerca omul comun să se folosească, omul de geniu va remarca mereu adevărata intenție a aceastuia întrucât este capabil să facă dinstincție între aparență și esență. Totodată apare și dorința izolării

Tu în colț petreci în tine

trăsătură importantă a filosofiei budiste „Lumea este o boabă de spumă este ca un miraj. Proștii se pierd în ea, dar înțelesul rămâne detașat”. (op. cit. XIII, 4). Geniul este nevoit să ducă o viață bazată pe rațiune și cunoaștere, el va lua aminte din greșelile oamenilor comuni pentru a-și făuri o conduită perfectă

Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Strofa a-V-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-V-a valorifică ideea prezentului etern preluată din filosofia Schopenhauriană, lumea rămâne aceeași, ea nu se schimbă:

Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,

Potrivit filosofului, „Toată istoria omenirii în timp și spațiu nu este decât un șir de manifestări ale Ideii”.

Strofa a-VI-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-VI-a susține ideea apoziției aparență-esență, este prezent motivul lumii ca teatru

Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă;
Alte guri, aceeași gamă;

oamenii sunt văzuți ca niște actori care se schimbă în răstimpuri dar rolurile rămân aceleași, iar viața apare ca o scenă animată de aceștia. Patru variante ale acestei strofe rostesc explicit numele lui Buddha, iar gândurile exprimate în versiunea finală corespund celor prezente în „Dhammapada” „Cel care a ajuns la capătul drumului s-a eliberat din tristețe și din toate lanțurile lumii și nu mai suferă”.

Strofa a-VII-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-VII-a dobândește accente de satiră, omul superior are o singură soluție într-o lume fără valoare, atitudinea stoică. În vreme ce omul de geniu este caracterizat prin elevație, depășirea limitelor, transcendență, idealuri înalte, omul comun stă sub semnul pragmaticului, al fenomenalului, al platitudinii existențiale având scopuri imediate, el este lipsit de scrupule și încearcă să iasă în evidență tot mai mult pe scena vieții:

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte;
Te-or întrece nătărăii;
De ai fi cu stea în frunte;

Strofa își găsește reflectare în textul budist „Unul e drumul care te duce la câștig, altul te duce la Nirvana. După ce un discipol al lui Buddha a-nvățat aceasta el nu va mai căuta respectul lumii, dar va depune eforturi pentru a-și însuși înțelepciunea”. (op. cit V, 2).

Strofa a-VIII-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-VIII-a adâncește ideea abstragerii din fenomenal. Motivul platonician sirenic

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;

își are echivalentul în gândirea budistă, în Mara, care ispășește pe omul comun să se-ntoarcă din drumul vieții, tot așa și cei comuni încearcă să ispitească omul superior:

Te momește în vârteje;

dintr-un sentiment de gelozie, pentru ca în final acesta să ajungă asemenea lor. În astfel de condiții detașarea este cea mai mare virtute

Tu pe-alături te strecoară.

Strofa a-IX-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-IX-a conține motto-ul din versiunea inițială a poemului

Zică ce vor, zică
Ce-mi pasă!

Ataraxia înțeleasă ca izolare în singurătatea creatoare este singura care poate să-l salveze pe creator. Ideea poetică își găsește corespondență în gândirea hindusă „Proslăvit e omul care s-a eliberat din toate lanțurile și a renunțat la toate dorințele”. Calmul, detașarea și nepăsarea față de micimea vieții cotidiene marchează o atitudine potrivită unui arhat „budist”.

Strofa a-X-a[modificare | modificare sursă]

Strofa a-X-a reia versurile primei strofe în ordine inversă, astfel că versul

Tu rămâi la toate rece,

capătă o valoare emblematică. Limbajul poetic este conotativ, poetul apelând la o suită de figuri de stil: antiteza „toate’s vechi și nouă toate”, interogația retorică „cine-ar sta să le asculte?”, este o marcă a subiectivizării care susține oralitatea textului, epitet în inversiune „recea cumpănă”, epitet „zgomote deșarte”, metafore „cântec de sirenă, masca fericirii”.

Note[modificare | modificare sursă]


Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Glossă