Gigantopithecus
| Gigantopithecus Fosilă: Pleistocenul Timpuriu și de Mijloc ~2–0.3 mln. ani în urmă | |
|---|---|
| |
| Reconstituire a mandibulei | |
| |
| Clasificare științifică | |
| Regn: | Animalia |
| Încrengătură: | Chordata |
| Clasă: | Mammalia |
| Ordin: | Primates |
| Subordin: | Haplorhini |
| Suprafamilie: | Hominoidea |
| Familie: | Hominidae |
| Subfamilie: | Ponginae |
| Trib: | † Sivapithecini |
| Gen: | † Gigantopithecus Koenigswald, 1935 |
| Specia tip | |
| † Gigantopithecus blacki Koenigswald, 1935 | |
Modifică text  |
|
Gigantopithecus (grec. γίγας (gigas) - „gigant”, πίθηκος (pithekos) - „maimuță”) este un gen fosil de maimuțe antropomorfe, care au trăit în timpul Pleistocenului (2 – 0,3 milioane ani în urmă), în Asia de Sud-Est (sudul Chinei, Thailanda, Vietnam și Indonezia). Acest gen cuprinde un singur reprezentant: G. blacki – cea mai mare specie de primate care a existat.
Primele rămășițe, 2 dinți molari („măsele de minte”), au fost descrise în 1935 de către paleoantropologul german Ralph von Koenigswald, la o farmacie de medicină tradițională din Hong Kong unde erau comercializate ca „dinți de dragoni”. În 1956, a fost descoperită prima mandibulă și peste 1.000 de dinți în 16 situri în județul Liucheng, sudul Chinei. În prezent, se cunosc doar dinți și patru mandibule. Celelalte elemente scheletice, se presupune, că au fost consumate probabil de porci spinoși înainte de a se fosiliza. Anterior, s-a susținut că Gigantopithecus face parte din subfamilia Homininae, considerat un membru al liniei evoluționiste umane, dar cercetările actuale demonstrează afinități mai apropiate cu urangutanul, grupați în subfamilia Ponginae.[1]
În baza anatomiei comparate, Gigantopithecus este restaurat, de obicei, ca o maimuță masivă, asemănătoare unei gorile cu o masă de 200-300 kg. Totuși, din cauza lipsei altor oase ale scheletului, estimarea dimensiunilor corporale sunt speculative. Se presupune prezența dimorfismului sexual, cu masculi mai masivi decât femelele. Dinții incisivii sunt reduși, caninii par să fi funcționat ca măsele, al patrulea premolar se asemănă cu molarii. Gigantopithecus avea cel mai gros strat de smalț printre maimuțe, până la 6 mm. A fost un erbivor, cu dentiția adaptată la măcinarea și zdrobirea hranei vegetale fibroase dure, cum ar fi tulpini, rădăcini și tuberculi. În fragmentele unor dinți au fost descoprite urme de fructe din familia smochinelor.[2]
Gigantopitecii au locuit în păduri subtropicale și tropicale și au dispărut cu aproximativ 300.000 de ani în urmă, probabil din cauza micșorării suprafeței habitatul, în rezultatul schimbărilor climatice, și a interacțiunii cu omul.
Legăturile filogenetice a gigantoitecului cu alte maimuțe antropomorfe sunt prezentate în cladograma de mai jos (după Zhang șiHarrison, 2017):[3]
| Hominoidea |
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.jpg){kind=small}
.jpg)
.jpg){kind=small}
.jpg)
Referințe[modificare | modificare sursă]
- ^ Zhang, Yingqi; Harrison, Terry (2017-01), „Gigantopithecus blacki: a giant ape from the Pleistocene of Asia revisited”, American Journal of Physical Anthropology, 162 Suppl 63, pp. 153–177, doi:10.1002/ajpa.23150, ISSN 1096-8644, PMID 28105715, accesat în 2021-03-21 Verificați datele pentru:
|date=(ajutor) - ^ Bocherens, Hervé; Schrenk, Friedemann; Chaimanee, Yaowalak; Kullmer, Ottmar; Mörike, Doris; Pushkina, Diana; Jaeger, Jean-Jacques (2017-04), „Flexibility of diet and habitat in Pleistocene South Asian mammals: Implications for the fate of the giant fossil ape Gigantopithecus”, Quaternary International (în engleză), 434, pp. 148–155, doi:10.1016/j.quaint.2015.11.059, accesat în 2021-03-21 Verificați datele pentru:
|date=(ajutor) - ^ Zhang, Yingqi; Harrison, Terry (), „Gigantopithecus blacki: a giant ape from the Pleistocene of Asia revisited”, American Journal of Physical Anthropology (în engleză), 162 (S63), pp. 153–177, doi:10.1002/ajpa.23150, ISSN 1096-8644, accesat în
Legături externe[modificare | modificare sursă]
Nicu Parlog. Gigantopithecus – Povestea adevaratului King Kong. Descopera.ro, 16 februarie 2009.