Gero
| Gero | |
 Gero (pictura pe zidul bisericii ctitorite în Gernrode) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 900 d.Hr.  |
| Decedat | (65 de ani) Gernrode, Saxonia-Anhalt, Germania |
| Înmormântat | Biserica Sfântul Chiriac din Gernrode |
| Părinți | Thietmar[*] |
| Frați și surori | Siegfried de Merseburg |
| Ocupație | guvernator[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | margraf |
Modifică date / text  | |
Gero, supranumit cel Mare (în limba latină Magnus; n. 900 d.Hr. – d. , Gernrode, Saxonia-Anhalt, Germania), a fost inițial conducătorul unei mărci de mici dimensiuni cu centrul la Merseburg pe care a extins-o, vastul ei teritoriu fiind denumit Marca lui Gero.[1] La jumătatea secolului al X-lea el a fost conducătorul a ceea ce se numește astăzi „expansiunea germană spre răsărit” (în germană Drang nach Osten).
Succesiunea și primele conflicte
[modificare | modificare sursă]Gero a fost fiul margrafului Thietmar, tutore al regelui romano-german Henric I Păsărarul. În continuare, Gero a fost numit de regele Otto I cel Mare pentru a-i succeda fratelui său, Siegfried ca
conte și margraf în districtul de la frontiera cu triburile venzilor de pe valea inferioară a râului Saale, în 937. Această numire a întâmpinat opoziția lui Thankmar, fratele vitreg al regelui și văr al lui Siegfried, care s-a răsculat în 938 împotriva regelui Otto, alături de Eberhard de Franconia și de Wichmann cel Bătrân.[2] Thankmar a murit după numai un an, iar complicii săi au început negocieri de pace cu Otto, drept pentru care Gero s-a menținut în funcție.
Pe parcursul răscoalei adversarilor săi, Gero condusese un război nefericit împotriva slavilor în 937–938. Pierderile suferite de trupele sale nu puteau fi refăcute, în condițiile în care slavii continuau să refuze plata tributului.
Campaniile împotriva slavilor
[modificare | modificare sursă]În 939 un atac al slavilor obodriți a produs distrugerea unei armate germane și moartea unui margraf. Pentru a se răzbuna, Gero a invitat un număr de 30 de căpetenii slave la un banchet, unde a aranjat ca toți să fie uciși, unul singur dintre aceștia reușind să scape.[3] În continuare, tribul stodoranilor s-a revoltat din nou împotriva stăpânirii germane de dincolo de Elba, însă Gero a reușit să reprime răscoala înainte de venirea regelui Otto I în Magdeburg la finele aceluiași an. Apoi l-a mituit pe Tugumir, un principe slav botezat, care și-a trădat compatrioții și și-a transformat poporul în supuși ai germanilor. Imediat după aceea, obodriții și vilzii s-au supus și ei.[3]
În 954, pe când Gero era plecat, ukranii (sau ucrii) s-au răsculat, însă Gero a revenit alături de Conrad cel Roșu și i-a readus la pace.
În 955 câțiva conți din Saxonia s-au revoltat și au fost alungați de ducele Herman de Saxonia. Ei au găsit refugiu în Swetlastrana, un oraș slav a cărui localizare nu se cunoaște, în care căpeteniile obodriților, Nakon și Stoinegin (sau Stojgnev), își aveau rezidența. Herman i-a asediat acolo până când s-a ajuns la un acord, însă neînțelegerile ulterioare au blocat închierea păcii. Obodriții, wilzii, Chrepienyanii, redarii și dolenzii s-au organizat apoi pentru a se opune sosirii oastei lui Gero, a regelui și a ducelui Liudolf de Suabia. După ce negocierile au eșuat ca urmare a condițiilor dure pretinse de germani, slavii au fost înfrânți într-o bătălie pe râul Drosa.[4]
Gero a participat la campaniile saxone împotriva slavilor din anii 957, 959 și 960, ca și la campania împotriva venzilor și l-a forțat pe regele Mieszko I al Poloniei să plătească tribut și să recunoască suveranitatea germanilor în timp ce regele Otto I se afla în Italia (962–963).[5] Potrivit cronicarului Widukind de Corvey, Luzacia a fost supusă cu atunci „până la ultimul grad de servitudine”.[6] Pe seama lui Gero este pusă și supunerea definitivă a triburilor slave ale liuticilor și milcienilor, ca și extinderea dominației germane asupra întregului teritoriu dintre Elba și Bober. În aceste teritorii, populația slavă a fost redusă la servitute, iar „popoarele plătitoare de tribut” s-au transformat în „țărani plătitori de cens”.[7]
Relația cu Biserica și familia
[modificare | modificare sursă]Gero a avut o relație strânsă cu regele Otto I. De altfel, Otto era nașul fiului cel mare al lui Gero, Siegfried, căruia i-a conferit villae-le de la Egeln și Westeregeln din Schwabengau în 941.[8] Ca act de devoțiune, Gero a întreprins un pelerinaj la Roma în 959 după moartea lui Siegfried.[9] În 960, în numele lui Siegfried, el a întemeiat o mănăstire romanică (sub hramul Sfântului Chiriac) în pădurea care îi purta numele, Geronisrode (Gernrode), căreia i-a lăsat o mare parte din vasta sa avere.[10].
Între timp, și cel de al doilea fiu al său, Gero al II-lea, încetase din viață. În ceea ce privește pe soția sa, s-au emis ipoteze asupra numelui ei: fie era vorba de Judith fie de Thietswinda.
Sfârșitul vieții și împărțirea moștenirii
[modificare | modificare sursă]
La moartea lui Gero, marca sa se întindea până la râul Neisse. El nu fusese popular în rândul nobilimii saxone datorită simțului său moral ridicat și a originii sale inferioare.[11] Cu toate acestea, el a fost celebrat în Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied) ca margraful Gêre.[12] Mormântul lui Gero poate fi văzut și astăzi în Gernrode, în jurul lui 1350 adăugându-i-se o pictură decorativă, care îl reprezintă stând deasupra unui vend înfrânt.[13]
După moartea lui Gero, întinsul teritoriu cucerit de el a fost divizat de împăratul Otto cel Mare în câteva mărci: Marca Nordică (sub Dietrich de Haldensleben), Ostmark (sub Odo I), Marca de Meissen (sub Wigbert), Marca de Merseburg (sub Gunther) și Marca de Zeitz (sub Wigger I). Ulterior Marca Nordică a fost și ea împărțită în Marca de Landsberg, Marca de Luzacia și Marca de Brandenburg.
Divizarea mărcii lui Gero avea probabil la bază imensa sa întindere și nevoia politică a lui Otto I de a încerca să satisfacă pe cât mai mulți dintre supușii săi și a-i menține loialitatea lor.[14] Subdiviziunile în care ea a fost împărțită erau oricum pe baze naturale.[15]
Note
[modificare | modificare sursă]- ↑ J. W. Thompson, p. 639–640.
- ↑ T. Reuter, Germany in the Early Middle Ages, p. 152.
- 1 2 H. H. Howorth, The Spread of the Slaves, p. 218.
- ↑ H. H. Howorth, p. 219.
- ↑ T. Reuter, p. 164; H. H. Howorth, p. 226.
- ↑ K. Leyser, "Ottonian", p. 740.
- ↑ J. W. Thompson, p. 639; J. W. Bernhardt, Itinerant Kingship, p. 38.
- ↑ K. Leyser, "Henry I", p. 27.
- ↑ K. Leyser, "Henry I", p. 147.
- ↑ T. Reuter, p. 241.
- ↑ J. W. Thompson, p. 487.
- ↑ F. Dvornik, The First Wave, p. 138; J. W. Thompson, p. 486. El este numit ca ducis et marchionis nostri într-o chartă emisă de Otto I din 9 mai 946, deși cronicarul Widukind de Corvey îl numește doar ca comes sau praeses.
- ↑ B. Jakubowska, p. 64 n. 16.
- ↑ T. Reuter, p. 160.
- ↑ J. W. Thompson, p. 639.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]Sursele cronistice primare pentru viața lui Gero sunt scrierile lui Widukind de Corvey și Thietmar de Merseburg.
- Timothy Reuter, Germany in the Early Middle Ages 800–1056, New York, Longman, 1991.
- James Westfall Thompson, Feudal Germany, Vol. II, New York: Frederick Ungar Publishing Co., 1928.
- John W. Bernhardt, Itinerant Kingship and Royal Monasteries in Early Medieval Germany, c. 936–1075, Cambridge, Cambridge University Press, 1993.
- Karl Leyser, "Ottonian Government." The English Historical Review, 96 (1981), p. 721–753.
- Karl Leyser, "Henry I and the Beginnings of the Saxon Empire." The English Historical Review, 83 (1968), p. 1–32.
- Henry Joseph Lang, "The Fall of the Monarchy of Mieszko II, Lambert." Speculum, 49 (1974), 4, p. 623–639.
- F. Dvornik, "The First Wave of the Drang Nach Osten." Cambridge Historical Journal, 7 (1943), 3, p. 129–145.
- Bogna Jakubowska, "Salve Me Ex Ore Leonis." Artibus et Historiae, 12 (1991), p. 53–65.
- H. H. Howorth, "The Spread of the Slaves. Part III. The Northern Serbs or Sorabians and the Obodriti." The Journal of the Anthropological Institute of Great Britain and Ireland, 9 (1880), p. 181–232.
- "Gero (Markgraf)." Allgemeine Deutsche Biographie, by the Historischen Kommission of the Bayrischen Akademie der Wissenschaften, Band 9, Seite 38. (retrieved 29 May 2007, 15:09 UTC)
- Genealogie Mittelalter: Mittelalterliche Genealogie im Deutschen Reich bis zum Ende der Staufer. "Die sächsischen Grafen 919-1024." Schölkopf Ruth.
- Medieval Lands Project: Meissen.
