Partidul Libertății din Austria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la FPÖ)
Jump to navigation Jump to search
Partidul Libertății din Austria
Freiheitliche Partei Österreichs
Logo of Freedom Party of Austria.svg
Președinte Norbert Hofer (interimar)
Secretar general Christian Hafenecker
Harald Vilimsky
Înființat 7 aprilie 1956
Sediu Theobaldgasse 19/4,
A-1060Viena
Ziar Noul Ziar Liber
Organizație de tineret Tineretul Liber
Număr de membri (2017) 60.000
Ideologie oficială Naționalism[1]
Populism de dreaptă[2][3][4]
Euroscepticism[5]
Național-conservatorism[4][6]
Național-liberalism[7]
Conservatorism[8]
Anti-imigrație[9]
Poziție politică Dreaptă[10][11][12] spre extrema dreaptă[13][14][15][16]
Afiliere internațională Internaționala Liberală (1978-1993)[17]
Afiliere europeană Mișcarea pentru o Europă a Națiunilor și Libertăților
Grup europarlamentar Europa Națiunilor și Libertății
Culori oficiale Albastru
Nationalrat
51 / 183
Bundesrat
16 / 61
Parlamentul European
4 / 18
Guvernele statului
3 / 9
Parlamentele de stat
110 / 440
Prezență online www.fpoe.at

Partidul Libertății din Austria (în germană Freiheitliche Partei Österreichs; FPÖ) este un partid de dreaptă sau extrema dreaptă din Austria. Liderul partidului a fost Heinz-Christian Strache, care a demisionat în urma unui scandal de corupție.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Conducerea lui Haider (1986–2000)[modificare | modificare sursă]

Jörg Haider (2007).
Informații suplimentare: Jörg Haider

Sub conducerea lui Jörg Haider FPÖ a obținut primul succes electoral la alegerile regionale din 1989 din Carintia, unde partidul a întrunit 29% din voturi. SPÖ și-a pierdut majoritatea, iar ÖVP a devenit al treilea partid în regiune. FPÖ a format o coaliție cu ÖVP, cu Haider drept guvernator în Carintia (la acel moment cel mai mare triumf politic al lui). La alegerile generale din 1990, partidul s-a îndepărtat de la liberalismul cu care se asociase, în schimb se preocupă de imigraționism și critică tot mai des Uniunea Europeană. A urmat o remarcă a lui Haider în 1991 despre "politica decentă de angajare" în Germania Nazistă (în contrast cu cea a actualui guvern al Austriei), ca urmare acesta fiind înlocuit la inițiativa SPÖ-ÖVP cu candidatul ÖVP, Christof Zernatto. Mai târziu în acel an, FPÖ a înregistrat creșteri la trei alegeri regionale (cele mai notabile în Viena).[18]

Haider a continuat să critice aceste politici și și-a exprimat obiectivele politice ca fiind un guvern mic cu mai multă democrație directă decât totalitarismul centralizat. Urmând o creștere a importanței imigraționsimului drept o problemă politică, în 1993 partidul a pornit inițiativa "Austria întâi!" (dorind un referendum pe probleme de imigraționism). Inițiativă a fost controversată, astfel că cinci politicieni din conducere au părăsit partidul și s-au alăturat Forumului Liberal (LiF). Relațiile FPÖ cu Internaționala Liberală au dvenit tot mai slabe, concluzionând cu partidul părăsind această formațiune.[19] În 1999, Haider a fost reales Guvernator al Carintiei.

Guvernare (2000–2005)[modificare | modificare sursă]

La alegerile generale din 1999, FPÖ a obținut 27% din voturi, cel mai mult din istoria sa—învingând ÖVP pentru prima oară la mucî diferență. În februarie 2000, ÖVP a acceptat să formeze o coaliție împreună cu FPÖ.[20] În mod normal, Haider ar fi trebuit să devină cancelar al Austriei. Oricum, din cauza criticilor internaționale legate de participare FPÖ la guvernare, Wolfgang Schüssel de la ÖVP a luat postu. În schimb, i-au fost acordat FPÖ-ului Ministerele Sănătății și de Finanțe. Mai târziu acea lună Haider, care era criticat chiar din poziția sa de ministru junior, a fost schimbat din fruntea partidului și înlocuit cu Susanne Riess-Passer.[21] Văzând un boicot diplomat al Austriei, cele 14 țări memre ale UE au introdus sancțiuni după ce guvernul a fost format; în afara întâlnirilor formale ale UE, contactele cu Austria au fost reduse. Măsurile au fost justificate de UE ca fiind "admiterea FPÖ într-o coaliție guvernamentală legitmează extrema dreaptă în Europa".[22]

Partidul a fost ținut pe marginea scenei politice pentru majoritatea Celei de-a Doua Republici, în afara perioadei scurte în care a guvernat în anii '80. Sancțiunile din parte UE au fost anulate în luna septembrie, după un raport care arată efectivitatea lor doar pe termen scurt; pe termen lung acestea ar putea crește euroscepticismul.[22] Unii observatori au notat faptul că Italia nu a fost sancționată atunci când Alianța Natională post-fascistă a intrat în guvern 1994.[23]

FPÖ s-a confruntat cu o instabilitate internă și astfel o depreciere în rândul populației. Votanții au devenit nervoși din cauza faptului că partidul a fost nevoit să fie de acord cu reformele economice neo-liberale ale ÖVP. Mai mulți miniștri importanți ai FPÖ sau retras din partid în 2002 în urma unor atacuri puternice ale lui Haider, astfel având loc alegeri anticipate.[21][24]

În campania electorală, partidul a fost puternic divizat și nu a reușit să își organizeze o strategie politică. Și-a schimbat liderii de cinci ori în mai puțin de două luni, iar la alegerile generale din 2002 a scăzut la doar 10.2% din voturi, aproape cu două treimi mai puțin decât la precedentel alegeri. Majoritatea votanților s-au îndreptat spre ÖVP, care a devenit cel mai mare partid din Austria cu 43% din voturi. Și mai mult, a fost reînființată coalițai guvernamentală dintre ÖVP și FPÖ; oricum, au crescut criticile legate de misiunea FPÖ de a câștiga alegerile cu orice preț.[25]

Plecarea lui Haider la BZÖ[modificare | modificare sursă]

După ce au avut alegeri interne în FPÖ, fostul președinte Jörg Haider și întreaga echipă ce se afla atunci la guvernare au format un partid politic la data de 4 aprilie, numit Alianța pentru Viitorul Austriei (BZÖ).[26][27][28] Cancelarul Austriei Wolfgang Schüssel a urmat, schimbând coaliția cu FPÖ într-o cooperare cu BZÖ.[29] Întrucât nimeni nu îl putea învinge pe Haider în Carintia, organizația locală a FPÖ a devenit organizație a BZÖ în Carintia.[28]

Conducerea lui Strache (2005–prezent)[modificare | modificare sursă]

FPÖ s-a situat mai bine decât BZÖ în sondaje după separarea din 2005,[30] cu primele teste în Stiria[31] și Burgenland.[32] La data de 23 aprilie 2005, Heinz-Christian Strache a fost ales președinte al FPÖ, înlocuindu-l pe interimarul Hilmar Kabas. Întrucât fosta elită a partidului a trecut la BZÖ, FPÖ-ul era din nou fără responsibilități. Sub Strache ideologia partidului a devenit tot mai radicală, întorcându-se la obiectivele inițiale.[33] FPÖ a ieșit rezonabil la alegerile din Viena, unde candida Strache, acesta ducând o campanie puternică împotriva imigrației. A obținut 14.9% din voturi, în timp ce BZÖ a obșinut doar 1.2%.[34]

La alegerile generale din 2006, FPÖ a continuat să promoveze anti-immigraționismul, anti-islamismul și euroscepticismul. A obținut 11% din voturi și 21 de locuri în parlament,[33] în timp ce BZÖ a luat doar 4%, minimul necesar pentru a intra în Parlament. Coaliția dintre SPÖ și ÖVP le-a lăsat în continuare pe cele două partide în opoziție. La alegerile din 2008 și FPÖ și BZÖ au crescut semnificativ, ajungând la 17.4%, respectiv 10.7.[35] La alegerile pentru Parlamentul European din 2009, FPÖ și-a dublat rezultatul din 2004, obținând 12.8% din voturi și 2 locuri.

Heinz-Christian Strache, vorbind la un miting înaintea alegerilor din 2010 din Viena.

În decembrie 2009 organizația locală a BZÖ, s-a separat și a format Partidul Libertății în Carintia (FPK); acesta a colaborat cu FPÖ la nivel național, modelându-se după modelul german CDU-CSU.[36] Liderul organizației, Uwe Scheuch, s-a certat cu liderul BZÖ, Josef Bucher, după ce acesta a considerat-o "un liberal moderat de extremă dreapta" și orientat ideologic mai mult spre economie.[37] La alegerile din 2010 din Viena, FPÖ a crescut la 25.8% din voturi; aceasta a fost văzută drept o victorie de către Strache, datorită popularității sla printre tineri. Atunci a fost singura dată când SPÖ și-a pierdut majoritatea absolută din oraș.[38][39]

Alegerii[modificare | modificare sursă]

Nationalrat[modificare | modificare sursă]

An Voturi % Locuri Guvernare
1956 283.749 6.5%
6 / 165
Opoziție
1959 336.110 7.7%
8 / 165
Opoziție
1962 313.895 7.0%
8 / 165
Opoziție
1966 242.570 5.4%
6 / 165
Opoziție
1970 253.425 5.5%
6 / 165
Minoritate SPÖ
1971 248.473 5.5%
10 / 183
Opoziție
1975 249.444 5.4%
10 / 183
Opoziție
1979 286.743 6.1%
11 / 183
Opoziție
1983 241.789 5.0%
12 / 183
Coaliție SPÖ-FPÖ
1986 472.205 9.7%
18 / 183
Opoziție
1990 782.648 16.6%
33 / 183
Opoziție
1994 1,042,332 22.5%
42 / 183
Opoziție
1995 1.060.175 21.9%
41 / 183
Opoziție
1999 1.244.087 26.9%
52 / 183
Coaliție ÖVP-FPÖ
2002 491.328 10.0%
18 / 183
Coaliție ÖVP-FPÖ
2006 519.598 11.0%
21 / 183
Opoziție
2008 857.028 17.5%
34 / 183
Opoziție
2013 962.313 20.5%
40 / 183
Opoziție
2017 1.316.442 26.0%
51 / 183
Coaliție ÖVP-FPÖ

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Oliver Geden: Diskursstrategien im Rechtspopulismus. Freiheitliche Partei Österreichs und Schweizerische Volkspartei zwischen Opposition und Regierungsbeteiligung, VS Verlag für Sozialwissenschaften 2006. ISBN 3-531-15127-4
  • Oliver Geden: Männlichkeitskonstruktionen in der Freiheitlichen Partei Österreichs. Eine qualitativ-empirische Untersuchung, Leske + Budrich: Opladen 2004. ISBN 3-8100-4100-9.
  • Reinhard Heinisch: Die FPÖ – Ein Phänomen im internationalen Vergleich. Erfolg und Misserfolg des identitären Rechtspopulismus. In: Österreichische Zeitschrift für Politikwissenschaft 3/2004: 247-261.
  • Lothar Höbelt: Von der vierten Partei zur dritten Kraft. Die Geschichte des VdU. Leopold Stocker Verlag, Graz 1999. ISBN 3-7020-0866-7
  • Kurt Richard Luther: Die Freiheitliche Partei Österreichs (FPÖ) und das Bündnis Zukunft Österreichs (BZÖ), in: Herbert Dachs et al. (Hg.): Politik in Österreich. Das Handbuch. Manz: Wien 2006, 364-388
  • Oliver Minich: Die freiheitliche Partei Österreichs als Oppositionspartei in der Ära Haider. Strategie, Programmatik, innere Struktur. ISBN 3-935731-43-4
  • Britta Obszerninks: Nachbarn am rechten Rand: Republikaner und Freiheitliche Partei Österreichs im Vergleich. Münster 1999
  • Anton Pelinka: Die FPÖ in der vergleichenden Parteienforschung. Zur typologischen Einordnung der Freiheitlichen Partei Österreichs. In: Österreichische Zeitschrift für Politikwissenschaft 3/2002: 281-299
  • Kurt Piringer: Die Geschichte der Freiheitlichen. Beitrag der Dritten Kraft zur österreichischen Politik. Wien 1982.
  • Viktor Reimann: Die Dritte Kraft in Österreich. Wien 1980.
  • Sebastian Reinfeldt: Nicht-wir und Die-da. Studien zum rechten Populismus, Braumüller: Wien 2000. ISBN 3-7003-1312-8
  • Maria Rösslhumer: Die FPÖ und die Frauen, Döcker: Wien 1999. ISBN 3-85115-263-8
  • Fritz Stüber: Ich war Abgeordneter. Die Entstehung der freiheitlichen Opposition in Österreich. Graz 1974.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pelinka, Anton (). Jörg Haiders "Freiheitliche" – ein nicht nur österreichisches Problem. Liberalismus in Geschichte und Gegenwart (în German). Königshausen & Neumann. p. 233. 
  2. ^ Martin Dolezal; Swen Hutter; Bruno Wüest (). „Exploring the new cleavage in across arenas and public debates: designs and methods”. În Edgar Grande; Martin Dolezal; Marc Helbling; et al. Political Conflict in Western Europe. Cambridge University Press. p. 52. ISBN 978-1-107-02438-0. Accesat în . 
  3. ^ Hans-Jürgen Bieling (). „Uneven development and 'European crisis constitutionalism', or the reasons for and conditions of a 'passive revolution in trouble'”. În Johannes Jäger; Elisabeth Springler. Asymmetric Crisis in Europe and Possible Futures: Critical Political Economy and Post-Keynesian Perspectives. Routledge. p. 110. ISBN 978-1-317-65298-4. 
  4. ^ a b Nordsieck, Wolfram (). „Austria”. Parties and Elections in Europe. 
  5. ^ „Austria's Freedom Party sees vote rise”. BBC News. . Accesat în . 
  6. ^ Gerard Braunthal (). Right-Wing Extremism in Contemporary Germany. Palgrave Macmillan UK. p. 158. ISBN 978-0-230-25116-8. 
  7. ^ Riedlsperger 1998, p. 27.
  8. ^ „Austrian coalition parties punished in provincial election”. Euractiv. . 
  9. ^ „Austria's Freedom Party sees vote rise”. BBC News. . Accesat în . 
  10. ^ Van Gilder Cooke, Sonia (), „Austria — Europe's Right Wing: A Nation-by-Nation Guide to Political Parties and Extremist Groups”, Time, accesat în  
  11. ^ Meyer-Feist, Andreas (), „Austrian villagers quash plans for Buddhist temple”, DW, accesat în  
  12. ^ Freedom Party leader may face hate speech charges. The Local (Austria edition). Published 19 October 2016. Retrieved 24 September 2017.
  13. ^ Hainsworth, Paul (), The Extreme Right in Western Europe, Routledge, pp. 38–39 
  14. ^ Art, David (), Inside the Radical Right: The Development of Anti-Immigrant Parties in Western Europe, Cambridge University Press, pp. 106–107 
  15. ^ Wodak, Ruth; De Cillia, Rudolf; Reisigl, Martin (), The Discursive Construction of National Identity (ed. 2nd), Edinburgh University Press, p. 195 
  16. ^ Hale Williams, Michelle (), „Downside after the summit: factors in extreme-right party decline in France and Austria”, Mapping the Extreme Right in Contemporary Europe: From Local to Transnational, Routledge, p. 260 
  17. ^ Huter, Mathias (aprilie 2006). „Blau-orange Realitäten”. Datum (în German). Arhivat din original la . Accesat în . 
  18. ^ Campbell, 1995, pp. 186-187.
  19. ^ Meret, 2010, p. 195.
  20. ^ Meret, 2010, p. 17.
  21. ^ a b Fillitz, 2006, p. 140.
  22. ^ a b Meret, 2010, pp. 17-18.
  23. ^ David, Art (). The politics of the Nazi past in Germany and Austria. Cambridge University Press. p. 176. ISBN 978-0-521-85683-6. 
  24. ^ Meret, 2010, pp. 187 and 206.
  25. ^ Meret, 2010, pp. 187-188.
  26. ^ Skyring, Kerry (). „The Latest Incarnation of Jörg Haider”. Deutsche Welle. Accesat în . 
  27. ^ „BZÖ boss determined five years on”. Austrian Independent. . Accesat în . 
  28. ^ a b Meret, 2010, p. 185.
  29. ^ Purvis, Andrew; Leuker, Angela (). „Jorg Haider's New Clothes”. Time Magazine. Accesat în . 
  30. ^ „No BZÖ-FPÖ cooperation in Vienna, says Sonnleitner”. Austrian Independent. . Accesat în . 
  31. ^ „SPÖ and ÖVP go head to head in Styria”. Austrian Independent. . Accesat în . 
  32. ^ „Liste Burgenland performs spot landing”. Austrian Independent. . Accesat în . 
  33. ^ a b Meret, 2010, p.188.
  34. ^ „Minaret debate continues as Vienna vote approaches”. Austrian Independent. . Accesat în . 
  35. ^ Traynor, Ian (). „Austria in crisis as far right win 29% of vote”. The Guardian. Accesat în . 
  36. ^ Jungnikl, Von Saskia; Kapeller, Lukas (). „FPÖ und Kärntner BZÖ fusionieren”. Der Standard (în German). Accesat în . 
  37. ^ Hochwarter, Thomas (). „BZÖ to stay in Carinthia despite FPK 'revolt'. Austrian Independent. Accesat în . 
  38. ^ „Far-right surge fears as Gudenus set to head FPÖ Vienna”. Austrian Times. . Accesat în . 
  39. ^ „Right-wing triumph in Vienna shocks federal coalition partners”. Austrian Independent. . Accesat în .