Execuție imperială

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Execuția imperială (în germană Reichsexekution) în Sfântul Imperiu Roman era un mijloc de a impune deciziile Dietei Imperiale sau ale împăratului prin forță militară. Prevederile legale în vigoare permiteau împăratului să suspende exercitarea drepturilor unui stat din imperiu și să inițieze intervenția militară împotriva acestui stat. Deoarece împăratul nu putea pune în practică el însuși o execuție imperială, putea ordona unuia sau mai multor principi imperiali să facă acest lucru. Măsuri similare au fost aplicate în Confederația Germană în secolul al XIX-lea și în Republica Weimar în secolul al XX-lea.

În Sfântul Imperiu Roman[modificare | modificare sursă]

Dieta Imperială, reunind reprezentanții statelor din imperiu în ședința de la Worms din 1495, a promulgat la cererea împăratului Maximilian I, legea Păcii eterne (Ewiger Landfriede) care-l autoriza pe împărat să acționeze împotriva oricui ar tulbura pacea imperiului. Această prevedere este specificată și în ordonanțele imperiale din 1512 și 1555.

După o hotărâre pronunțată de unul dintre cele două organe judiciare supreme ale imperiului (Reichskammergericht sau Consiliul Aulic), împăratul putea cere unuia sau mai multor state aparținând aceluiași district imperial să acționeze împotriva statului pentru care fusese instituită execuția imperială. De asemenea, împăratul putea apela la districtele vecine pentru a iniția un „război de execuție” (Reichsexekutionsskrieg) prin convocarea Armatei Sfântului Imperiu Roman. Execuția imperială putea fi folosită și pentru a impune o interdicție imperială.[1]

Asediul orașului Donauwörth de către armata suedeză (1632)

Cele mai semnificative ordine de execuție imperială emise în Sfântul Imperiu Roman au fost:

În Confederația Germană[modificare | modificare sursă]

Cancelarul prusac Bismarck impunând legea prusacă statelor germane anexate (caricatură germană, Kladderadatsch, 1867)

Confederația Germană, înființată prin Tratatul de la Viena din 1815 și actul său adițional din 1820, prevedea la articolul 26 posibilitatea aplicării execuției confederale împotriva unui stat membru. Această prevedere s-a aplicat de mai multe ori :

În timpul revoluțiilor germane din 1848–1849 nu au fost luate măsuri de execuție confederală. Delegații naționaliști liberali ai Parlamentului de la Frankfurt (mai 1848 – mai 1849) au promulgat o constituție care a restabilit dreptul la execuție imperială care a intrat în vigoare doar ocazional.[6]

Prevederile similare din constituțiile Confederației Germane de Nord (Bundesexekution) și ale Imperiului German (Reichsexekution) nu au fost niciodată aplicate.[6]

În Republica Weimar[modificare | modificare sursă]

În timpul Republicii de la Weimar (1918–1933), articolul 48 din Constituția de la Weimar prevedea dreptul la execuție imperială de care s-a făcut uz în mod repetat:[7]

Autonomia statală a fost efectiv abolită în Germania nazistă în 1934 în timpul procesului de eliminare a oricăre posibile opoziții numit Gleichschaltung care avea scopul de a elimina.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Brockhaus Enzyklopädie, vol. 18, Mannheim, 1992, ISBN: 3-7653-1119-9, p. 219.
  2. ^ Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, Editura Ullstein, Frankfurt am Main, 1985, ISBN: 3-550-07975-3, p. 542.
  3. ^ Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, Editura Ullstein, Frankfurt am Main, 1985, ISBN: 3-550-07975-3, p. 548.
  4. ^ Tim Ostermann, Die verfassungsrechtliche Stellung des Deutschen Kaisers nach der Reichsverfassung von 1871, Editura Peter Lang, Frankfurt am Main, 2009, ISBN: 9783631597408, pp. 8-9.
  5. ^ Tim Ostermann, Die verfassungsrechtliche Stellung des Deutschen Kaisers nach der Reichsverfassung von 1871, Editura Peter Lang, Frankfurt am Main, 2009, ISBN: 9783631597408, p. 14.
  6. ^ a b Tim Ostermann, Die verfassungsrechtliche Stellung des Deutschen Kaisers nach der Reichsverfassung von 1871, Editura Peter Lang, Frankfurt am Main, 2009, ISBN: 9783631597408, p. 7.
  7. ^ Christian Baechler: L'Allemagne de Weimar: 1919-1933, ISBN: 978-2-213-63927-7.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Tim Ostermann, Die verfassungsrechtliche Stellung des Deutschen Kaisers nach der Reichsverfassung von 1871, Editura Peter Lang, Frankfurt am Main, 2009, ISBN: 978-3-631-59740-8.
  • Carsten Voigt/Michael Rudloff: Die Reichsexekution gegen Sachsen 1923 und die Grenzen des Föderalismus, în: Michael Richter, Thomas Schaarschmidt, Mike Schmeitzner (ed.): Länder, Gaue und Bezirke. Mitteldeutschland im 20. Jahrhundert, Editura Mitteldeutscher, Halle, 2007, ISBN: 978-3-89812-530-7, pp. 53–72.
  • Raimund J. Weber: Reichspolitik und reichsgerichtliche Exekution. Vom Markgrafenkrieg (1552–1554) bis zum Lütticher Fall (1789/1790), (Schriftenreihe der Gesellschaft zur Reichskammergerichtsforschung, broșura 25), Gesellschaft für Reichskammergerichtsforschung, Wetzlar, 2000, ISBN: 3-935279-27-2.
  • Heinrich Weiler: Die Reichsexekution gegen den Freistaat Sachsen unter Reichskanzler Dr. Stresemann im Oktober 1923. Historisch-politischer Hintergrund, Verlauf und staatsrechtliche Beurteilung., introducere de prof. dr. Kurt Sontheimer, Editura Rita G. Fischer, Frankfurt am Main, 1987, ISBN: 3-88323-717-5.
  • Kurt M. Jung: Weltgeschichte in einem Griff. Von der Urzeit zur Gegenwart, Editura Ullstein, Frankfurt am Main, 1985, ISBN: 3-550-07975-3.