Discuție:Ion Iovan

Articolul Ion Iovan trebuie să respecte îndrumările referitoare la biografiile personalităților în viață. Afirmațiile problematice și cele negative, în special cele calomnioase, introduse fără bibliografie sau cu o bibliografie insuficientă trebuie înlăturate pe loc. Regula celor trei reveniri nu se aplică în astfel de înlăturări de text. Inserarea repetată a unor astfel de afirmații se va raporta la pagina de reclamații.

Am citit "Comisia specială" la apariție, în 1981, și am râs cu lacrimi în ochi! Minunat portret al societății românești! Din păcate, obiceiurile se perpetuează... --Miehs (discuție) 16 iunie 2014 17:09 (EEST)

Comentarii critice

• Constanța Buzea, Amfiteatru, nr. 4/1977
• Eugen Dorcescu, Orizont, nr. 13/1977
• M. Coman, Luceafărul, nr. 15/1977
• Laurențiu Ulici, Prima verba, Editura Albatros, 1978 / România literară, nr. 48/1977
• Costin Tuchilă, Luceafărul, nr. 25/1980
• D. Mureșan, Vatra, nr. 6/1980
• Virginia Burduja, Cronica, nr. 42/1980
• Al. Piru, Debuturi, Editura Cartea Românească, 1981
• Nicolae Ciobanu, Întâlnirea cu opera, Editura Cartea Românească, 1982
• Dana Dumitriu, România literară, nr. 18/1982
• Norman Manea, Pe contur, Editura Cartea Românească, 1984
• Mircea Iorgulescu, Prezent, Editura Cartea Românească, 1985
• Eugen Simion, România literară, nr. 37/1986
• M. Dragolea, Tribuna, nr. 41/1986
• Al. Călinescu, Cronica, nr. 48/1986
• Ion Vlad, Tribuna, nr. 39/1986
• Al. Călinescu, Biblioteci deschise, Editura Cartea Românească, 1986 / Convorbiri literare, nr. 7/1982
• Ioan Holban, SLAST, nr. 6/1987
• Costin Tuchilă, Privirea și cadrul, Editura Cartea Românească, 1988
• Șt. I. Ghilimescu, Ramuri, nr. 11/1988
• Adrian Dafir, Luceafărul, 16.04.1988
• Alexandra Vrânceanu, România literară, nr. 7/1992
• Marin Mincu, Textualism și autenticitate, Editura Pontica, 1993 / Amfiteatru, nr. 11/1984
• Horia Gârbea, Viața Românească, nr. 12/1996
• Bogdan Al. Stănescu, Luceafărul, nr. 1/2003
• Ștefan Agopian, Academia Cațavencu, nr. 51/2002
• Adriana Bittel, Formula AS, nr. 545/2002
• C. Rogozanu, Evenimentul zilei, nr. 3219/2002
• Nicolae Prelipceanu, România liberă, nr. 3882/2002
• Elena Vlădăreanu, Cotidianul, 12 dec. 2002
• Simona Sora, Dilema, nr. 510/2002
• Marius Chivu, România literară, nr. 48/2002
• Paul Cernat, Observator cultural, nr 153/2003
• Dan. Al. Condeescu, Revista 22, nr. 681/2003
• Gh. Glodeanu, Jurnalul literar, nr. 7/2003
• Marin Mincu, Ziua literară, nr. 70/2003
• Sergiu Ailenei, Convorbiri literare, ian. 2003
• Marian Drăghici, Viața românească, nr. 3-4/2008
• Cosmin Ciotloș, România literară, nr. 25/2008
• Adriana Bittel, Formula AS, nr. 827/iulie 2008
• Horia Gârbea, Luceafărul, nr. 27-28/2008 / Săptămâna financiară, 11 iulie 2008
• Paul Cernat, Dilemateca, nr. 28/septembrie 2008
• Elisabeta Lăsconi, România literară, nr. 40/2008
• Viorel Moțoc, Academia Cațavencu, 22 octombrie 2008

Extrase din cronici

Imagini parcă dintr-un film de Bergman, menite nu să descopere ci să ascundă sub o dâră luminoasă teritorii interioare, se derulează în poemele lui Ion Iovan. Obsesia parcurgerii drumului dinspre afară spre înlăuntru e concentrată în două elemente cu valoare simbolică și frecvență de leit-motiv... (Laurențiu Ulici, 1977)

Comisia specială

Inenarabil, ingeniosul „dosar” de texte Comisia specială nu permite o analiză a intrigii sau a personajelor. Abundența epicului mărunțit, degradat într-o continuă foială de mici intrigi, violent dilatate, întreținute cu o apocaliptică rea energie a simulării și suspiciunii, emisia continuă de evenimente periferice și falsificate, desfășurarea impulsivă și fără răgaz a poftelor distructive, a forțelor haotic instinctuale și (deloc paradoxal!) logoreice, compun în cele din urmă un terifiant tablou al inerției ațâțate... Cartea lui Ion Iovan este simptomatică și reprezentativă... pentru raporturile noi dintre aparență și esență, dintre realitate și expresie. Semnificativă, de asemeni, și nu în ultimul rând, pentru lumea pe care o descoperă și o scrutează în perspectiva strictei actualități. (Norman Manea, 1984)

...Comisia specială îl reprezintă deopotrivă pe poet și pe cunoscătorul subtil și profund al limbajelor literare; și îl reprezintă cu strălucire, cartea fiind mai mult un "poem" decât o construcție epică propriu-zisă și propunând o atitudine artistică radicală. Este un poem ce vizează întemeierea unei formule noi de roman, fără a căuta efecte de stil înflorit, dinadins "frumos"; calitatea de poem ține de viziune, nu de "poetizare"... (Mircea Iorgulescu, 1985)

...a apărut ediția a doua a unui roman care a făcut valuri în urmă 17 ani, când s-a publicat prima oară. Este vorba despre Comisia specială a lui Ion Iovan, romanul lumii medii și mediocre pe care o crease socialismul... Carte excelentă, printre cele, puține, care încercau să restabilească adevărul în legătură cu anii aceia, unele chiar „cu voie de la poliție”. Mai puternic decât multe dintre operele pline de „șopârle” ale obsedantelor decenii, romanul Comisia specială se citește și azi cu delicii, fiind, în același timp, un document. (Nicolae Prelipceanu, 1998)

Comisia specială e o carte cu totul neobișnuită, intens experimentală, exuberant parodică, virulent satirică, de un comic debordant... e vorba despre o populație cu simțul etic extirpat, prăbușită într-o existență umilă, fără coloană vertebrală, oricînd dispusă la orice compromis în fața autorităților, a ideii de autoritate... Radiografie a unei societăți, parodie a comunicării, satiră a moravurilor pervertite, Comisia specială a lui Ion Iovan e un experiment de limbaj condus cu o remarcabilă dexteritate parodică. Un roman savuros-comic, echivalent cu un verdict moral și politic antitotalitar. (Ion Bogdan Lefter, 2007)

Impromptu

Avem, așadar, să vedem în Impromptu un exemplu pentru inteligența și disponibilitățile prozei contemporane tentate de formele diverse și de zone dintre cele mai largi ale reflecției creatorului în ipostaze varii ale naratorului-eseist sau ale naratorului-demiurg. Poetica profesată este aceea a labirintului, a structurilor libere și aleatorice... Impromptu este o carte cu adevărat elaborată și nu ignorăm deloc dificultatea (dar și voluptatea scrisului) unei compoziții aparent necontrolate și deschise surprizelor. (Ion Vlad, 1986)

Romanul Impromptu al lui Ion Iovan este una din acele cărți substanțiale prin care se afirmă un autor... Găsind modul ideal al osmozei între ceea ce este și ceea ce se închipuie, între jurnal și povestire, între eu și însoțitorul său, romanul își neagă titlul (căci nepotrivirea este, în fapt, potrivire, identificare, geneză) pentru a indica un prozator de talent. (Ioan Holban, 1987)

Ultima iarnă

...rămân încă multe de spus despre romanul de față (Ultima iarnă), plin de sensuri, scris cu talentul care îl impune pe autor dincolo de limitele textualismului de la care se revendică, însă concluziile, la sfârșitul lecturii, se impun de la sine: o carte conținând meditație atât de gravă și absolutizantă asupra existenței contemporane poate rezista unei confruntări cu literatura actuală, în care oamenii sunt prezentați, și pe bună dreptate, ca adevărați eroi ai timpului nostru? Nu va stârni apariția ei o avalanșă de reproșuri, desigur îndreptățite, referitoare la denaturarea adevărului asupra vieții pe care o ducem? Considerăm că da - și, în această formă, romanul lui Ion Iovan nu are șanse de apariție. (Cenzor, 1989)

Citit la începutul anului 1992, romanul lui Ion Iovan Ultima iarnă, atrage atenția prin două lucruri: perspectiva asupra dictaturii ceaușiste (implicând deci cenzura) și apartenența lui evidentă la postmodernism. Refuzarea dreptului de apariție în 1989 se referă, în modul cel mai probabil... la atmosfera generală a romanului, la stilul fragmentarist, format din rupturi narative, care dau o impresie de cenușiu, de dramă insolvabilă. (Alexandra Vrânceanu, 1992)

Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român

Ion Iovan face în Portretul unui dandy român un lucru extrem de subtil, la care nu doar secta mateină ar trebui să vibreze: apropie (pînă la identificare) omul cu toate fantasmagoriile sale de autorul sacralizat al Crailor, cu o înțelegere de care numai N. Steinhardt mai fusese în stare: "...rea e trufia... dar dacă altă cheie nu stă la îndemînă, bună e și ea: să fie doar intensă. Și a lui Mateiu Caragiale, negreșit, a fost". Mirării lui Ovidiu Cotruș ("Cum să fii de acord cu asemenea aberații?"), cartea lui Ion Iovan îi contrapune o logică mai complexă, a personajului în răspăr cu toate și cu toți care doar astfel se poate construi ca scriitor. Ceea ce într-o biografie literară, psihologizantă și omniștientă ar fi putut fi discutabil devine irefutabil în acest portret... (Simona Sora, 2002)

...Portretul unui dandy român se citește cu delicii greu de prins în cuvinte căci primul impuls e să o recitești sau să o citești și prietenilor. Meritul este indiscutabil al lui Ion Iovan, un adevărat scriitor profesionist care a intuit perfect cum trebuie scrisă o astfel de carte, a găsit tonul exact, s-a ferit de stridențe și a construit cu migală probabil cel mai reușit portret al acestui misterios scriitor. (Marius Chivu, 2002)

Marea virtute a cărții trebuie căutată în caracterul ei de „ficțiune a nonficțiunii“, după vorba cuiva... Portretul unui dandy român se citește pe nerăsuflate, dar se lasă și degustat la o adică; prelungind stilul „alb“, dar deloc inexpresiv al puținelor însemnări autobiografice mateine, Ion Iovan speculează ingenios linearitatea proprie cronologiei, topind savant documentele ficționale și nonficționale, opiniile critice și confesive etc. în pasta intertextuală a unei narațiuni istorico-biografice de mare clasă. Pigmentată de ironie și, ici-colo, de sarcasm – cum spuneam – polemic, narațiunea are limpezime și nerv; stilul denotativ, reportericesc, se modulează însă după un ritm propriu, în care, ici-colo, recunoști clătinarea „mult nobilă“ a frazei modelului. Pledînd, peste timp, cauza idolului său, autorul nu a vrut să scrie o biografie după tipic, ci o biografie-portret în spiritul lui Mateiu – atipică, insolită, subtil ficționalizată –, dar și o scriere cu o formulă experimentală, „postmodernă“ și, totodată, tipic „iovaniană“. O carte-bijuterie și un model al genului care, probabil, nu va ramîne fără noi urmări. (Paul Cernat, 2003)

Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor

Ion Iovan imaginează povestea dispariției și a reapariției jurnalului matein, îl recompune din notații cuprinzând începutul anului 1935 până la 16 ianuarie, ziua morții... inserează apoi un glosar consistent de peste 150 de pagini care decriptează numele și obiectele consemnate detaliat. Ultima și cea mai redusă parte, marea născocire lăsată ca surpriză finală, cuprinde o suită de epistole ce reconstituie urmările poveștii de dragoste a lui Mateiu Caragiale… Ion Iovan a scris un roman extraordinar, concurând „dosarul de existențe” din Patul lui Procust, care trebuie obligatoriu citit, ori mai curând savurat de cunoscători… Comedia lumii politice și a vieții culturale și literare nu are egal în tot ce am citit până acum. (Elisabeta Lăsconi, România literară nr. 40/2008)

...masivul roman „istorico-literar” și contrafactual Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... este scris întru recuperarea autorului favorit al lui Ion Iovan, cu tot ce s-a pierdut din el. Să stăm strîmb și să judecăm drept. Ce matein n-ar dori, oare, să aibă sub ochi jurnalul și agendele dispărute misterios de la Fundațiile Regale... Și ce matein n-ar dori să aibă acces la niște ipotetice însemnări ale ultimelor zile din viața scriitorului, dispărut subit la nici 51 de ani?... A fost sau n-a fost Mateiu otrăvit de Florica Sion, sora Marichii? Care vor fi fost părerile sale despre „tînăra generație” criterionistă, știută fiind admirația lui Sebastian pentru el? Sunt întrebări la care numai un romancier ar putea răspunde. Ion Iovan o face cu farmec – într-o (meta)narațiune sofisticată și savuroasă, scrisă à la manière de, cu materialele istoriei literare, dar cu spuza trasă abil pe turta ficțională proprie. (Paul Cernat, Dilemateca nr. 28, septembrie 2008)

Inteligent, pasionant, delectabil și în același timp profund acest roman al talentatului și prea rar prezentului Ion Iovan… Cei care nu știu ar putea crede că au în față un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu mustește de informație istorică și literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii și gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinație de fapte reale bine documentate și imaginație, o fermecătoare pastișă a stilului „matein“ și o mostră de roman postmodernist. (Horia Gârbea, Luceafărul nr. 27-28/2008)

... Chestiuni care nu au ce căuta în articol, eventual se pot folosi ca referințe în articol sau puncte de plecare pentru referințe în articol. Cele bune, --Silenzio (discuție) 17 iunie 2014 22:46 (EEST)