Constanța Erbiceanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Constanța Erbiceanu
Constanta Erbiceanu.jpg
Date personale
Născută11 noiembrie 1874
Iași, România
Decedată20 octombrie 1961, (87 de ani)
București, Republica Populară Română
PărințiConstantin Erbiceanu, Aglaia Negrescu
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiepianistă, profesoară, om de cultură
Activitate
OrganizațieJunimea
Cunoscută pentruîntemeietoarea școlii pianistice românești

Constanța Erbiceanu (n. 11 noiembrie 1874, Iași – d. 20 octombrie 1961, București) a fost pianistă, profesoară de pian, om de cultură, socotită întemeietoarea școlii pianistice românești[1].

Biografie[modificare | modificare sursă]

Biografie timpurie[modificare | modificare sursă]

Constanța Erbiceanu a fost fiica istoricului academician Constantin Erbiceanu și a Aglaei Negrescu.[2]

De mică a luat contact cu mișcarea junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, ocazie cu care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.[2]

Fiindu-i remarcate înclinațiile certe către arta muzicală, mama sa i-a dat primele lecții de pian, iar la 8 ani a început să frecventeze cursurile conservatorului ieșean.[2]

Educație muzicală[modificare | modificare sursă]

Apoi familia s-a mutat la București, unde tatăl său a devenit profesor la Facultatea de Teologie și vicepreședinte al Academiei Române. Constanța Erbiceanu a continuat studiile de muzică sub îndrumarea profesorului și compozitorului Zdzisław Lubicz.[2]

În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. În același an, a plecat la Leipzig, pentru a-și continua studiile muzicale, unde i-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke și pe Johannes Weidenbach.[3] În 1898, Weidenbach a constatat: „Nu mai am ce să te învăț". Constanța Erbiceanu a susținut examenul de absolvire în același an, primind mențiunea „ehrenvoll” (cu onoare).[2]

Tot în 1898 a avut loc întâlnirea cu pianisul Moritz Moszkowski, sub tutela căruia a debutat în 1900, în sala de concerte Erard din Paris.[2]

În 1904, Constanța Erbiceanu s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând cursurile Facultății de Filosofie și susținând, în paralel, o bogată activitate concertistică. La Londra a concertat sub îndrumarea maestrului Moritz Moszkowski, care i-a dedicat concertul său pentru pian și orchestră. În această perioadă s-a împrietenit cu compozitorul german Max Reger.[3]

Cariera pedagogică[modificare | modificare sursă]

În 1929 era deja pianistă concertistă când a fost numită profesor la Conservatorul din București.[4]. A renunțat la a concerta și s-a dedicat activității pedagogice, fiind una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești, creatoarea „metodei Erbiceanu”[3].

Printre elevii pianistei Constanța Erbiceanu s-au numărat Valentin Gheorghiu[5] și Silvia Șerbescu[6].

În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o și pe Constanța Erbiceanu.[3]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

În volum
  • Theodor Bălan: Prietenii mei muzicieni - Tiberiu Brediceanu, Constantin Silvestri, Constanța Erbiceanu, Ion Vasile, Editura Muzicală, 1976.
  • Iosif Sava: Scrisori / Constanța Erbiceanu, Vol. 1, 224 p., Editura Muzicală, București, 1989; ISBN 973-42-0003-8
  • Iosif Sava: Scrisori / Constanța Erbiceanu, Vol. 2, 368 p. , Editura Muzicală, București, 1992; ISBN 973-42-0003-8.
  • Viorel Cosma: Interpreți din România. Lexicon, 316 pagini, (referiri la Constanța Erbiceanu la p. 281-282), Editura Galaxia, București, 1996
  • Lavinia Coman: Constanța Erbiceanu o viață dăruită pianului (cercetare monografică, 271 pagini), Editura Meronia, 2005; ISBN 978-973-8200-84-5
  • Daniela Crăciun: Gânduri despre sunete, 200 pagini, (capitolul Domnișoarele Constanța Erbiceanu și Florica Musicescu, două vieți dedicate muzicii și școlii pianistice românești, p. 169-180)Editura Universitară, 2009; ISBN 978-973-749-782-6
În periodice
  • Pavel Țugui: Constanța Erbiceanu, protectoare a elevilor săi. În: Muzica, 2004, 15, nr. 1, p.97-110.

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

Legâturi externe[modificare | modificare sursă]