Concertele brandenburgice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Cele șase concerte brandenburgice, conform originalului din germană, [Die] Brandenburgische Konzerte (BWV 1046 – 1051) de Johann Sebastian Bach, sunt o colecție de lucrări instrumentale prezentate de Bach contelui (în original Margrave ori Margraf) Christian Ludwig de Brandenburg-Schwedt[1] în 1721, dar foarte probabil compuse anterior.

Concertul Brandenburgic nr. 1 în Fa, BWV 1046[modificare | modificare sursă]

Acest concert se distinge față de celelalte din set printr-un număr de factori. Din punctul de vedere al sonorității este cel mai complex dintre cele șase. Violina piccolo, acordată la o terță mică ascendentă față de o vioară obișnuită, este solistul principal (doar în partea întâi aceasta împărtășește linia sa cu cea a primei viori ripieno). În Adagio, i se alătură un oboi cu care realizează un duet, însă în general, suflătorii de lemn formează un grup solistic secundar. Tot în această parte se regăsește faimoasa ciocnire armonică dintre sunetele la și la♭prezente la voci diferite, pe pulsații vecine, iar în ultimele măsuri diversitatea timbrală este evidențiată cu măiestrie prin secționarea orchestrei pe pulsații succesive în bași, oboi, și coarde înalte. În cadrul acestui concert se remarcă și singura apariție a cornilor în Brandenburgice, instrumente cu o puternică semnificație socială pentru acea vreme, fiind simboluri ale vânătorii, așadar ale nobilimii.

Concertul prezintă un conflict fățiș între anumite instrumente cu scopul de a ieși în evidență sau a părăsi centrul atenției, îndeosebi în cazul cornilor, care în partea întâi sunt coborâți treptat de la rang aristocratic până când devin egali cu celelalte instrumente, adoptând cu toții un contrapunct lipsit de retorică. Acest tip de conflict este valabil pentru Violino Piccolo Concertato căruia, pe tot de-a lungul părții a treia, i se refuză să devină solistul principal al lucrării, în ciuda eforturilor continue ale instrumentului.

Primul Brandenburgic este și singurul din colecție care rupe tiparul de concert în trei părți (dacă nu luăm în considerare chestiunea Adagio-ului din Concertul nr. 3). De fapt, o versiune mai veche a acestei lucrări se regăsește în Simfonia în Fa, BWV 1046a, versiune din care lipsesc violina piccolo, partea a treia (Allegro) în întregime și Polacca din ultima parte, rămânând numai Menuet – Trio I – Menuet – Trio II – Menuet. De asemenea, partea întâi a concertului apare și ca simfonia cantatei Falsche Welt, dir trau ich nicht, BWV 52, iar partea a treia este folosită în corul de deschidere al Cantatei BWV 207. Reviziile aduse orchestrării și a formei totale pot fi văzute drept o încercare de a întări tiparul sus-menționat referitor la asocierea dintre alterațiile constitutive și sensul de „cooperare” al termenului concerto.

Primul ritornello al părții întâi descrie o mișcare de la Fa spre Do (măs. 1-5), prin intermediul unei forme Vordersatz-Fortspinnung-Epilog foarte clar structurate, înainte ca ritornello-ul să fie încheiat (în măs. 13) printr-un alt segment Fortspinnung-Epilog.

Contrastele din ultima parte a primului concert constau în mare parte din alternări între trio-uri variate și un menuet repetat continuu de către întregul ansamblu. Așadar, menuetul are oarecum rol de ritornello.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Michael Steinberg, The Concerto, a Listener’s Guide, Oxford University Press, 1998
  • Marissen, J. S. Bach's Brandenburg Concertos as a Meaningful Set, 1993

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ MacDonogh, Giles. Frederick the Great: A Life in Deed and Letters. St. Martin's Griffin. New York. 2001. ISBN 0-312-27266-9

Legături externe[modificare | modificare sursă]